În vastele colecții ale Muzeului Național de Istorie a României se află și un epitrahil (veșmânt preoțesc) numit „cu sărbători”, din evul mediu (începutul secolului al XV-lea), cusut pe mătase, cu fir de aur și fir de argint, în tehnică bizantină. Dimensiunile lui sunt: L=143 cm.; l=21 cm. Acesta face parte din veşmintele folosite de preoţii cultului ortodox. Pe un fond de mătase roșie și suport de in a fost realizată broderia cu fir de aur și argint, punctul de cusătură fiind realizat din fire de mătase colorată. De-a lungul celor două fâșii ale epitrahilului sunt opt registre (simbolistica numărului opt), cu 16 medalioane în care sunt reprezentate sărbătorile creştine mai importante de peste an: Buna Vestire, Baia Pruncului; Prezentarea la Templu, Botezul Domnului; Schimbarea la Faţă, Învierea lui Lazăr; Intrarea în Ierusalim, Drumul Crucii; Învierea (Coborârea la iad), Crucificarea; Întâlnirea cu sfintele femei mironosițe, Iisus Hristos ieșind din mormânt; Necredinţa lui Toma, Înălțarea; Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului. Fiecare scenă este indicată prin inscripții grecești, parțial păstrate sau prescurtate. În dreptul gâtului, sus, este reprezentat Iisus Hristos (bust), cu o carte în mână. Tot în partea de sus epitrahilul este decorat cu motive geometrice (romburi, linii în zig-zag) iar la partea de jos cu motive vegetale (vreji cu boboci și frunze). Medalioanele cu scene religioase sunt unite de cercuri cu cruci, care au de o parte și de alta șerpi încolăciți (simbolul tainei Naga). La capăt sunt ataşați franjuri. Epitrahilul provine de la Mănăstirea Bistriţa, una dintre ctitoriile domnitorului Alexandru cel Bun (domn între anii 1400 – 1433) și poate fi una dintre daniile acestuia către lăcașul de cult. Este una dintre cele mai vechi broderii bizantine păstrate. Ca gen artistic decorativ, broderiile au origini foarte îndepărtate de-a lungul istoriei, o evoluţie foarte complexă, iar pe teritoriul ţării noastre sunt legate puternic de influenţa broderiilor bizantine cu canoane iconografice bine stabilite. 
Broderia medievală românească a asimilat în mod creator, pe un fond autohton, tradiţii bizantine şi orientale, elemente ale renaşterii şi goticului de mai târziu. Originală şi pură din punct de vedere spiritual, mai ales în faza ei culminantă, cuprinsă între cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, broderia veche românească reprezintă o mărturie a moştenirii noastre culturale, reflectând concepţia artistică şi nivelul diferitelor epoci istorice. Tehnica iconografiei, repertoriul, ornamentele preluate de Ţările Române din Bizanţ, direct sau prin mijlocirea ţărilor sud-slave (vlahii și aromânii, urmași ai Geților de Aur primordiali), supuse unui proces de selecţionare şi interpretare, au dus la formarea unui stil specific. Moldova este regiunea unde s-au creat capodopere, prima jumătate a secolului al XV-lea reprezentând faza de formare, iar cea de-a doua jumătate, apogeul, pentru că meşteri moldoveni solicitaţi şi stimulaţi de însuşi voievodul ţării au creat, pe temeiul vechilor meşteşuguri populare, după modele şi tehnică bizantină, compoziţii iconografice desăvârşite din punct de vedere artistic. Aceste broderii bizantine erau de obicei copiate şi interpretate după cartoane ce aparţineau pictorilor vremii, existând o strânsă colaborare între cei care pictau compoziţiile iconografice şi cei care le interpretau cu ajutorul acului, cu multă măiestrie, prin coasere cu fire din mătase naturală şi fire metalice nobile (în ipoteza existenței în Țările Române al unui Bizanț de după Bizanț (după cucerirea otomană din 1453), ce a fost susținut prin ridicarea de numeroase biserici și mănăstiri, de tipografii și alte meșteșuguri legate de cultul ortodox). Broderia veche bizantină era realizată într-o tehnică complexă, cu diferite materiale organice – fire din mătase naturală vopsite cu coloranţi naturali, fire din bumbac sau in nevopsite, precum şi anorganice – fire metalice preţioase din aur, argint, argint aurit, sub formă de bandă, sârmă sau răsucite pe miez textil din mătase naturală, pietre semipreţioase, sticlă, perle, elemente metalice decorative etc.
Suportul broderiei din mătase naturală, satin sau brocart, vopsit cu coloranţi naturali, dublat cu o ţesătură din in culoare naturală, ambele impregnate cu adeziv apret organic, formează o suprafaţă rezistentă perfect întinsă, fixată în gherghef, care are ca scop realizarea tehnică în bune condiţii a punctelor de broderie. Pe suportul întins, compoziţia iconografică este desenată şi conturată prin coasere cu diverse fire colorate din mătase naturală. Suprafeţele ce urmau să fie brodate erau acoperite cu fire din in, în diferite sensuri şi grosimi, peste care treceau firele din argint aurit întinse, prinse bine la capete cu acul, şi apoi cu un alt ac se realiza o diversitate de puncte, în funcţie de formele compoziţiei, creând efecte decorative preţioase de lumină şi umbră, dând expresivitate maximă compoziţiei iconografice. Punctele de broderie diferă după suprafeţele ce necesită să fie acoperite, ele având un rol important şi în efectul cromatic al broderiei. În această tehnică bizantină, cu reguli stricte de prelucrare a suportului de lucru, a modului de prindere a firelor care realizează broderia, mai există un punct specific folosit în carnaţia portretelor şi mâinilor, punct denumit „punctul de pictură”, executat prin coasere în formă de lanţ, cu mătase naturală, vopsită într-o singură culoare care urmăreşte formele, dând un aspect plastic chipurilor din iconografia compoziţiei. Aceste broderii au foste executate în atelierele mânăstireşti înfiinţate pe lângă mânăstirile Neamţ, Bistriţa, Putna şi Cetatea domnească a Sucevei. Un studio aprofndat asupra acestui artifact medieval au făcut Spiridonia Macri și Cornel-Constantin Ilie (surse: capodopere2019.ro; wikipedia.org; foto: Marius Amarie). Prin grija restauratorilor din cadrul Muzeului Național de Istorie a României acest veșmânt preoțesc poate încă să ne farmece cu spendoarea sa și cei peste 600 de ani vechime.
Lasă un răspuns