Mormintele cavalerilor geto-daci de la Bulbuc – Ceru Băcăinți (jud. Alba)

Descoperirea a fost făcută întâmplător, în anul 2014, la Bulbuc, în  comuna Ceru-Băcăinți (județul Alba), zonă localizată la poalele de SE ale Munților Metaliferi, la aproximativ 20 de kilometri de Zlatna. Este vorba despre cinci morminte din perioada dacică în care au fost găsite arme și unelte din fier de mai multe tipuri. Obiectele au fost predate la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Este vorba despre un set de cinci pumnale curbe de tip sica, trei zăbale de tip tracic, şase vârfuri de lance, toate acestea făcând obiectul a cinci depuneri în gropi ritualice, aparţinând perioadei regatului dac. Aceste complexe arheologice conţinând astfel de inventare sunt specifice grupului Padea–Panagjurski Kolonii, identificate iniţial doar în zona nord-vestică a Bulgariei actuale (la geții sudici), databile începând cu secolul III î.Hr., apoi, din secolul următor, prezente şi în Oltenia şi vestul Munteniei, iar în cele din urmă în sud-estul Transilvaniei şi de aici mai departe, către periferia regatului dac. Asocierile de acest tip au fost atribuite de istorici unor clanuri războinice celto-tracice, coagulate sub autoritatea aristocraţiei militare dacice, care le-a utilizat până la cucerirea romană. Ele pot fi declarate ca aparținând unui ordin cavaleresc (Cavalerii Danubieni, Traci sau Zamolxieni), cu anumite ritualuri și reguli de comportament, supus unei misiuni nobile. Acest ordin cavaleresc lupta pentru păstrarea vechii vetre a Geției de Aur primodiale postapocaliptice din jurul Mării Getice – Mării Negre (loc de salvare a specie umane albe – caucaziene, din calea cataclismelor planetare periodice), dar și de păstrare a tradițiilor strămoșești necesare (tradiții necesare pentru reluarea vieții în condiții minimale, după prăbușirea civilizației ce se va întâmpla prin apariția cataclismele periodice prin care trece planeta noastră; „Când ne va cădea cerul în cap!”).

Plecând de la aceste descoperiri, putem să atragem atenţia şi asupra fenomenului detecţiei de metale în practica arheologică, practică cu o tot mai mare priză socială, greu de controlat şi, într-o mare măsură, nocivă pentru patrimonial național și cercetarea istorică clasică. Evidenţele arheologice care conţin informaţii referitoare la asocierile de arme şi echipamente specifice elitelor militare ale Regatului dac, ori componente ce pot fi puse în legătură cu acest tip de depozite, sunt relativ numeroase în zona nord-dunăreană. Volumul de date intrate în circuitul ştiinţific s-a mărit constant, îndeosebi în ultima decadă. Au  fost descoperite noi piese în teren, iar altele au fost „redescoperite” în depozitele muzeale, unde erau doar depozitate și încă „nevalorificate” din punct de vedere științific. Între diversele căi de identificare ale acestor artefacte s-au făcut remarcate, îndeosebi în ultimul an, cele bazate pe detecţia de metale. Un număr important de artefacte a intrat recent în patrimoniul muzeal şi în atenţia specialiştilor, sporind volumul de informaţie referitoare la arsenalul elitelor militare ale Regatului dac, dar mai ales asupra acelor războinici care stăpâneau valea Mureşului mijlociu, importantă arteră comercială şi nu numai în cadrul economiei Regatului dac. Astfel, pe rețelele multimedia a apărut de curând informaţia potrivit căreia un membru al comunităţii de posesori ai detectoarelor de metale a descoperit un pumnal curb de tip sica, alături de o zăbală de tip tracic, un pinten, un vârf de lance rupt, o ţintă de fier şi alte câteva resturi metalice. Cel care a făcut descoperirea a fost Tudor Ponoran, din Zlatna (jud. Alba), care a şi donat ulterior piesele descoperite Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Entuziasmat de rezultate, descoperitorul a mai efectuat o detecţie în acelaşi loc, la scurt timp după predarea primului lot, ocazie cu care a mai scos la iveală încă patru depuneri similare cu cea precedentă, aflate la mică distanţă de aceasta, toate conţinând piese asociate de regulă inventarelor de tip Padea–Panagjurski Kolonii. Şi acestea au ajuns în cel mai scurt timp în patrimoniul muzeului amintit şi se află, în acest moment, în plin proces de restaurare şi inventariere. Imediat zona a fost declarată sit arheologic şi astfel s-a sistat orice posibilitate legală să se mai efectueze vreo detecţie în acel areal, până la efectuarea unor săpături arheologice programate și legale. Din punct de vedere administrativ, descoperirea s-a făcut pe teritoriul comunei Ceru-Băcăinţi, judeţul Alba. Locul descoperirii este situat pe şaua dintre înălţimile calcaroase Piatra Mare şi Piatra Mică, aflate la marginea de sud a cătunului Bulbuc. Zona a fost anterior identificată în literatura de specialitate ca având potenţial arheologic, fără a figura în Registrul Arheologic Naţional însă, de aici provenind de-a lungul timpului diverse materiale (silex, ceramică, fier) aparţinând culturilor Coţofeni şi Wietenberg, alături de unele vestigii dacice şi romane. Situl este aşezat pe una din căile de acces ce leagă valea Mureşului de zona auriferă din Apuseni, aflându-se în perioada dacică, între cetăţile de la Piatra Craivii şi Ardeu. Descoperirile făcute dovedesc existența unei localități dacice totuşi, căci valoarea intrinsecă a pieselor, fie ele cu caracter funerar sau votiv, nefiind accesibilă unor războinici fără posibilităţi materiale, nelegaţi de vreo reşedinţă importantă, ne face să propunem ipoteza existenței unei cetăți sau fortificații.

Descoperirile de la Bulbuc constau în asocieri de arme şi piese de harnaşament specifice elitelor războinice care au dominat spaţiul extra şi intracarpatic, începând din secolul II î.Hr. (Cavaleii Danubieni, Traci sau Zamolxieni). În acest caz avem doar pumnale curbe de tip sica, zăbale de tip tracic, pinteni şi vârfuri de lănci. Spre deosebire de alte descoperiri, de aici lipsesc spadele drepte de tip celtic sau alte arme şi echipamente. Piesele au fost depuse în sol, la o adâncime situată între 40 şi 50 cm. Până la demararea unor cercetări arheologice detaliate nu se poate stabili exact forma cavităţilor iniţiale. Gropile săpate de descoperitor au fost aproximativ circulare, cu diametrul între 30 şi 40 de cm. Majoritatea pumnalelor au fost îndoite (pliate, „trecute” în repaus – practică întâlnită și în cazul pieselor ritualice din tezaurul falerelor dacice din argint descoperite la Lupu (jud. Alba), dar și în cazul tezaurului ritualic de aur descoperit la Stâncești (jud. Botoșani)); posibil ca posesorul să fie decedat, iar cenușa lui să fie depusă odată cu armele; sau doar armele erau „trecute în rezervă” după dispariția viteazului luptător), la fel şi lăncile. Asupra zăbalelor nu pare că s-a intervenit, existând doar uşoare deformări ale psaliilor. Iniţial piesele au fost aduse „la grămadă” la muzeu – mai puţin primul set, adus anterior. Astfel, a devenit esenţială recompunerea inventarelor iniţiale şi, pe cât posibil, a contextelor istorice. În acest scop, îndată ce vremea a permis, s-a procedat la reconstituirea descoperirilor. Cu această ocazie, pe lângă gruparea pe contexte a pieselor, s-a realizat şi poziţionarea în teren a gropilor, s-au efectuat măsurători, s-a reconstituit dispunerea şi apartenenţa pieselor în raport cu fiecare complex, s-au recuperat fragmentele unor vase ceramice (urne funerare?) şi s-au prelevat probe de sol. Este evident că aranjarea pe contexte şi în spaţiu s-a făcut pe baza declaraţiilor descoperitorului şi conform indicaţiilor acestuia, astfel că probabilitatea de a fi fost cele iniţiale nu este sigură 100%. Sub impactul euforiei descoperirii, nu pare imposibil ca unele detalii (poziţia exactă a unei piese, orientarea ei etc) să nu fi fost memorate corect, cu atât mai mult cu cât nu s-au realizat fotografii în timpul detecţiei sau extragerii din sol. Totuși nu există suspiciuni majore privind corectitudinea afirmaţiilor descoperitorului.

Depunerea din Complexul 4 conţine un pumnal curb cu teacă, o zăbală şi un vârf de lance. Ordinea depunerii pare să fi fost lancea, îndoită la mijloc, zăbala şi apoi pumnalul introdus în teacă. Pumnalul, este singurul neîndoit dintre cele cinci descoperite, are şanţ de scurgere a sângelui, secţiune triunghiulară şi este decorat. Se păstrează niturile de fixare a mânerului (Ø 3,5 mm; L = primul de lângă gardă = 2,1cm; mijloc = 2,4 cm; ultimul = 2,3 cm). Niturile au unul dintre capete mai lat şi decorat cu incizii în cruce. Are de asemenea manşon de gardă şi manşon terminal. Starea de conservare este bună. Dimensiunile lui sunt: Lungimea totală=34,5cm; Lungime lamă=22,5cm; lățime maximă lamă = 3,1cm; Lungime mâner = 12,3cm; l. tijei mâner = 2cm; grosime muchie lamă = 0,5cm; l. manșon-gardă = 2,2cm; l.manșon terminal = 2,3cm. Teaca, particularizată prin faptul că a fost descoperită cu pumnalul introdus în ea, ceea ce explică parţial de ce acesta nu a fost îndoit ritualic, se păstrează pe o lungime de 14 cm. Pe interiorul acesteia se mai observă abraziunile produse de introducerea repetată a armei în teacă.  Zăbala este masivă, cu psalii rigide, cu profil romboidal, lungi de 21,5 cm şi lăţimea de 14 cm. Axul mobil este compus din două elemente diferite, unul cu secţiune pătrată (0,7 cm) şi celălalt cu secţiune rotundă (Ø 0,5 cm), ceea ce sugerează o intervenţie ulterioară. Bara rigidă este învelită/protejată cu o tablă de fier rulată pe aceasta sub formă de ţeavă.  Cele două verigi laterale, din care doar una este bine conservată, sunt şi ele foarte mari, având peste opt cm diametru, cu o analogii la verigile de zăbale datate mai târziu (Werner XVII). Vârful de lance este cel mai mare dintre toate, lung fiind de 52 cm, din care tubul de înmănuşare 13 cm, iar lăţimea maximă de 5,3 cm.

Complexul 5 are în inventar o depunere mai modestă decât celelalte toate, de aici fiind prelevate doar un pumnal curb şi un vârf de lance, ambele din fier. Pe fundul gropii a fost aşezată lancea îndoită, iar pumnalul a fost introdus în îndoitura acesteia. Pumnalul, uşor îndoit de la mijloc, are manşon de gardă şi manşon terminal, fiind decorat. Vârful este rupt, lipsind din el o porţiune de cca. 2-3cm. Starea lui de conservare este bună. Pe lamă, care are o secţiune triunghiulară, este incizat şanţul de scurgere a sângelui, sub care se păstrează o linie ondulată realizată din mici puncte, extrem de fină. Dimensiunile lui sunt: L. totală = 32 cm; L. lamă = 20 cm; l. maximă = 3,3 cm; L. mâner = 12,1 cm; grosime muchie lamă = 0,4 cm; lăţimea manşoanelor egală – 1,6 cm. Vârful de lance este masiv, are lungimea de 50 cm, din care tubul de înmănuşare 12 cm, iar lăţimea maximă de 5,8 cm şi diametru 2,1cm.

Aşa cum am arătat iniţial, depunerile se află într-o şa îngustă, pe un drum de plai care leagă valea Mureşului de valea Ampoiului şi de aici mai departe, de zona auriferă. Chiar dacă s-au exprimat opinii care consideră că dacii nu au exploatat zăcămintele de aur din aşa-numitul cadrilater de aur – cuprins între Zlatna, Săcărâmb, Baia de Arieş şi Roşia Montană – este puţin probabil ca marile cantităţi de metale preţioase luate ca pradă de război de romani să fi fost rezultatul exclusiv al exploatărilor aluvionare. În acest cadru, cetăţile de la Ardeu şi Piatra Craivii aveau un rol bine determinat în controlul principalelor rute ce legau capitala dacică de resursele aurifere din Apuseni. Apare, aşadar, logic din punct de vedere strategic să fi existat puncte de control şi supraveghere inclusiv a rutelor secundare, cu atât mai mult cu cât cea prin acest mic defileu era una dintre cele scurte. Desigur, punctul de observaţie putea supraveghea şi sectorul dinspre sud, respectiv un segment important din valea Mureşului. Dacă proprietarii armelor depuse aici sunt membri ai garnizoanei locale este, desigur, dificil de spus, în condiţiile în care încă nu a fost identificată o aşezare suficient de prosperă ce ar fi putut fi pusă în relaţie cu statutul războinicilor cărora le-au aparţinut armele. Atât reconstituirea în teren, cât şi analizele efectuate până în acest moment, au relevat unele aspecte deosebit de interesante. Deşi iniţial părea că este vorba de depuneri cu un evident caracter funerar – impresie creată de descoperiri similare, de starea şi dispunerea pieselor – analizele efectuate nu au confirmat urme de arsură sau alte elemente asociate de regulă ritualurilor funerare ale elitelor militare în discuţie. Nu au fost identificate, nici de către descoperitor, nici la reconstituirea ulterioară, nici un fel de resturi cinerare, iar armele nu au fost arse, aşa cum este cazul în alte contexte similare. Se pare că este vorba fie de o depunere ritualică – deşi tradiţia războinică leagă aproape exclusiv distrugerea armelor de decesul ultimului proprietar, fie, mai dificil de documentat, de o depunere votivă. Incinerarea războinicilor cu armele lor este o caracteristică definitorie a grupului Padea–Panagjurski Kolonii. Obiceiul de a îngropa echipamentul, uneori complet, alături de proprietar a apărut iniţial în nord-vestul Traciei, în decursul secolului III î.Hr., de unde apoi s-a răspândit, prin migraţia acestui grup, la nord de Dunăre. Contribuţia tracică la acest condominiu – compus în principal dintr-o mixtură etnică între războinici scordisci, tribali şi daci (geți cu toții, de altfel), sunt unele arme şi echipamente specifice, mai exact pumnalele sica şi zăbalele de tip tracic. D. Măndescu aduce însă în discuţie tradiţia celtică a acestui ritual, lucru explicabil prin aportul substanţial al celţilor la eterogena confrerie militară iniţială, cu toate că arme distruse şi îngropate sunt prezente în spaţiul nord-dunărean încă din secolul VI î.Hr. (descoperirile de la Ferigile, Enisala, etc.). Deasemenea armele, sau doar anumite tipuri de arme, puteau face parte dintr-un set prestabilit de elemente necesare unui ritual, indiferent dacă era unul funerar sau de altă natură. Spre exemplu, pumnalele curbe sau vârfurile de lance sunt prezenţe constante în mormintele grupului Padea–Panagjurski Kolonii, chiar mult timp după omogenizarea componentelor sale.

Lipsa spadelor lungi, cel puţin în cazul depunerilor adiacente văii Mureşului, este deja o constantă prea evidentă ca să mai fie întâmplătoare. Excepţii, de la una sau alta dintre variante, sunt puţine: mormântul tumular de la Călan, cel plan de la Hunedoara, tumulii de la Cugir şi spadele de la Piatra Craivii, ori cea ipotetică de la Tărtăria. Este posibil ca spadele să nu fi fost legate de ritualurile efectuate, funerare sau nu, fie din cauza costurilor de producţie mari, fie din alte motive ce nu pot fi străine de statutul războinicului. Se observă că ele nu par să lipsească în cazurile care au tangenţă cu cetăţile importante sau cu înmormântările deosebite. Este posibil ca acest tip de depuneri de arme să denote o ierarhizare a acestor războinici, ceea ce s-ar fi putut reflecta în distanţa dintre mormânt (domeniu?) şi centrul zonal de putere. Revenind la depunerile de la Bulbuc, chiar dacă nu au fost identificate elemente care să lege depunerile de posibile practici cu caracter funerar care ar fi stat la baza existenţei depozitelor, acestea nu pot fi cu totul excluse. Am putea vorbi, în acest caz, de cenotafuri ale unor războinici (Cavaleri Danubieni, Traci sau Zamolxieni, dispăruți în misiune) morţi departe de locurile lor, ale căror trupuri nu au putut fi recuperate sau care nu au putut fi transportate la distanţă. Rolul acestor morminte goale ar fi fost acela de a completa un ciclu, fără de care războinicului îi era imposibilă, în viziunea comunităţii, accederea în post-existenţă. Rularea spre odihnă a acestor arme (plierea lor) și așezarea lor în pământul mamă a toate aducea și liniștirea spiritului războinic al cavalerului, spre odihnă și pace, după o viață de lupte și zbucium. La fel de tentantă este și ipoteza ca resturile cinerare să fi fost depuse separate, undeva în apropiere. Ambele scenarii reclamă o cercetare arheologică a locului, cât mai curând posibil, pentru a lămuri, pe cât posibil, situaţia. Pumnalele curbe de la Bulbuc, care ridică la 11 numărul celor provenite de pe raza judeţului Alba, sunt arme extrem de bine realizate. Prezenţa unui număr atât de mare în acest areal, căruia i se adaugă şi celelalte descoperiri apropiate din judeţul Hunedoara, trebuie puse în relaţie cu resursele văii Mureşului mijlociu, atât cele directe, oferite de lunca fertilă, cât nu mai puţin importanţa ei ca arteră legătură între centrul de la Sarmizegetusa şi sursele de sare şi metale preţioase din est şi nord. Cetăţile de la Căpâlna, Cugir, Piatra Craivii, Ardeu, mormintele aristocratice de la Călan, Hunedoara, Tărtăria, Blandiana, Teleac, tezaurele de la Sărăcsău şi Lupu, numeroasele descoperiri monetare din acest areal, întregesc imaginea unei structuri administrative bine articulate şi extrem de prosperă economic. Nu este de mirare că această societate era dominată de un număr mare de seniori ai războiului, direct interesaţi de resursele şi controlul văii. Lipsa acestor tipuri de depuneri din preajma capitalei dacice nu mai poate fi pusă pe seama carenţelor de cercetare, ci trebuie avut în vedere rolul şi locul acestor elite războinice, mai ales către finalul regalităţii dacice, când este posibil să putem vorbi de o restructurare a aristocraţiei acestui regat, împărţită acum în una de curte, având prioritar funcţii administrative şi una, de ţară, cu funcţii preponderent războinice. Armele de la Bulbuc, alături de tot mai numeroasele descoperiri de acest gen, sunt o dovadă a puterii militare, dar şi economice, a acestei aristocraţii războinice, ele fiind extrem de atent lucrate, pentru fabricarea lor investindu-se materiale, tehnologii şi eforturi deosebite. Este evident că, în spatele acestei elite, se afla o tradiţie metalurgică dezvoltată, care certifică un anumit grad de organizare a înzestrării armatelor. Acest sistem necesita tehnologii şi modele relativ unitare, ceea ce sugerează o anumită standardizare la acelaşi rang militar şi/sau aristocratic, precum şi o producţie de serie extinsă. În acest cadru, artizanii în metal, percepuţi ca o structură distinctă în cadrul breslei făurarilor, au contribuit decisiv la proiectarea în teritoriu a puterii şi autorităţii aristocraţiei.

Calitatea deosebită a tuturor pieselor este rezultatul aplicării unor tehnologii de forjare avansate. Analizele preliminarii au relevat faptul că procentul de carbon din oţelul utilizat (0,8%C – oţel dur) denotă nu doar o tratare termică de decarburare îndelungată, ci şi stoparea procedurii înainte ca arma să devină casantă. Îndoirea armelor a fost cu siguranţă o operaţiune anevoioasă, ele fiind extrem de dure şi acum, cu atât mai mult cu cât nu au mai fost supuse unei recoaceri (aşa cum a fost cazul altor arme prezente pe rugurile funerare). Decorarea detaliată a pumnalelor şi a tecilor se înscrie în tendinţa generală a acestor războinici de a-şi personaliza arsenalul, subliniindu-şi în acest fel identitatea, devoalând, simultan, doza mare de simbolistică magico-religioasă cu care armele erau investite. Întregul lot mai relevă un aspect indirect privitor la maniera de realizare. Aşa cum s-a observat, lipseşte deocamdată posibilitatea de relaţionare directă a grupului cu o aşezare sau cu un centru important apropiat, deşi această situaţie era o necesitate în epocă. Toate componentele au detalii tehnologice complexe, care reclamau unelte diversificate şi abilităţi profesionale speciale. Nu există date din care să poată fi dedus că atelierele rurale, acceptând că existau în zona de control a acestor războinici, puteau stăpâni la acest nivel tehnologia necesară. Cele mai apropiate ateliere cunoscute sunt cele de la Ardeu şi Piatra Craivii, inerente oricărui centru rezidenţial, de fapt. Dacă cel de la Ardeu pare, deocamdată, relativ modest, atelierele de la Piatra Craivii ar fi putut deţine capacităţile umane şi tehnologice de realizare ale acestor echipamente şi ar explica, măcar parţial, relaţia dintre aceşti războinici şi impozantul centru rezidenţial. Nu mai puţin important este faptul că ceea ce părea iniţial a fi rezultatul unei contaminări cu oxizi din sol, s-a dovedit a fi de fapt un alt procedeu tehnologic de mare fineţe. Culoarea roşie păstrată pe unele lănci şi pumnale este de fapt un email sau o glazură aplicată atât pentru protecţia piesei, cât şi pentru efectul cromatic. Starea de conservare excepţională a majorităţii pieselor este datorată acestor tratamente, dar şi PH-ului neutru al solului din zonă, care are valori foarte apropiate de 7. Şi aceste aspecte vor face obiectul unor analize şi studii ulterioare. Zăbalele de tip tracic şi pintenul denotă statutul de cavaleri a cel puţin trei dintre cei cinci războinici. Complicatul mecanism al zăbalei, deosebit de sever cu animalul, alături de pintenii ascuţiţi, condiţiona strict orice mişcare a calului. Doar un călăreţ experimentat ar fi putut să îşi controleze perfect stabilitatea şi să şi lupte simultan, ceea ce se putea obţine doar cu un antrenament riguros, atât al luptătorului, cât şi al calului. Spre deosebire de pumnale şi lănci, aceste ansambluri puteau fi realizate şi în ateliere mai modeste, ceea ce ar putea explica anumite neconcordanţe şi modificări ale unor componente. Lăncile se înscriu între tipurile de lănci de luptă cunoscute. Masivitatea lor le făcea arme de temut, fie la vânătoare, fie, mai ales, în acţiuni de luptă directă. Caracteristica lor comună o constituie nervura mediană profilată, înaltă şi aspectul în formă de frunză de salcie. Tuburile de înmănuşare sunt lungi şi prezintă orificii pentru cuiul de fixare. Prezenţe constante în depunerile de arme ale elitelor nord-dunărene (dar prezente şi în sudul fluviului), lăncile de la Bulbuc se situează, prin media lungimii lor, între cele mai mari astfel de arme ofensive. Datarea acestor complexe arheologice pornind de la existența zăbalelor este una problematică, din cauza plajei largi utilizate în cazul acestor ansambluri. W. Werner propune un interval situat între sec. III–I î.Hr., A.Rustoiu propune o restrângere a perioadei, cel puţin pe teritoriul României, între mijlocul sec. II – sfârşitul sec. I î.Hr., pe baza situlei de la Cugir şi a zăbalei de la Şeuşa. Datorită prezenţei acestor zăbale în cadrul unor complexe închise, alături de fibule având resortul cu un număr mare de spire (de tip Gura Padinei, Jarak, sau cu noduri) şi prin analogie cu unele piese din Italia, D.Spânu se pronunţă pentru o cronologie asemănătoare, începând, însă, de la sfârşitul sec. II î.Hr.. Prezenţa unei zăbale cu elemente ce pot fi datate mai târziu (Werner XVII), alături de intervenţiile şi reparaţiile efectuate în timp pe celelalte zăbale, permit concluzia că astfel de ansambluri au fost utilizate şi pe tot parcursul secolului I î.Hr. Pumnalele de tip sica, existente în spaţiul nord-dunărean, nu oferă nici ele elemente de datare punctuală, fiind plasate într-un interval cronologic larg, cuprins între secolul II î.Hr, şi secolul I d.Hr. Plecând de la cele mai timpurii astfel de arme (Silivaş, Zimnicea, Padea sau Slatina) şi până la finalul războaielor daco-romane (un astfel de pumnal este ilustrat în scena sinuciderii regelui Decebal aflată pe Columna lui Traian de la Roma), pumnalele curbe punctează aproape tot spaţiul nord-dunărean, cu excepţia Moldovei. Condiţiile de descoperire nu contribuie nici ele la restrângerea plasării în timp a acestor arme. Analogia cu piesele de la Corcova, mai bine determinate cronologic, stabileşte cel puţin pragul de jos al datării, care nu putea fi mai timpuriu de sfârşitul secolului II î.Hr. Totuşi, poziţia geografică şi relaţionarea cu zăbalele sprijină plasarea datării spre finalul intervalului, respectiv sfârşitul de secol I î.Hr. O ultimă observaţie este legată de dispunerea spaţială a depunerilor. Faptul că ele sunt plasate coliniar (trei pe un rând şi două pe alt rând) indică o relaţie între inventare încă din antichitate. Fie au fost contemporane şi depunerile au avut loc simultan sau la intervale de timp foarte mici între ele – locul unei depuneri anterioare fiind încă vizibil, fie au existat semne exterioare (marcaje) care au permis relaţionarea ulterioară între gropi. Chiar şi în acest caz distanţa cronologică între depuneri nu putea fi foarte mare.

Cu toate că modalitatea de intrare în circuitul ştiinţific a inventarelor marţiale de la Bulbuc nu a pornit sub cele mai bune auspicii, putem spune că armele descoperite aici completează substanţial volumul de informaţie despre aceste tipuri de arme şi contribuie la creionarea mai bună a imaginii elitei militare care le-a utilizat. Nu mai puţin important este aportul adus la cunoaşterea importanţei războinicilor care au stăpânit valea Mureşului în timpul Regatului dac. Numărul de descoperiri provenind din această zonă arată că această vale era o adevărată coloană vertebrală a economiei regatului dac, furnizând centrului din Munţii Orăştiei importante resurse alimentare, saline sau de metale preţioase. În completarea acestora, cea mai importantă resursă rămâne totuşi factorul uman, de aici provenind nu numai militari de excepţie, ci şi meşteri şi artizani de primă mână. Dincolo de valoarea istorică incontestabilă a acestor descoperiri, ele actualizează o reală problemă a arheologiei româneşti a momentului. Cu toate că aceste vestigii ajung în circuitul ştiinţific – cazul Bulbuc nu este singular – problema de fond este aceea a utilizării detectoarelor de metale de către personal fără competenţe arheologice, chiar dacă acest lucru se întâmplă în afara ariilor arheologice protejate. Astfel, la apoximativ 50 de km. de orașul Brașov, patru asemenea cenotafuri sau morminte ale unor Cavaleri geto-daci au fost descoperite de doi frați arheologi amatori, cu ajutorul detectoarelor de metale. Aceștia au predat Muzeului Judeţean de Istorie Braşov o serie de obiecte descoperite de ei Printre acestea se află accesorii de îmbrăcăminte şi arme, ceea ce înseamnă că mormintele – cenotafuri au aparţinut unor persoane din casta militară geto-dacă (Cavaleri). Cele patru morminte datează, după estimările braşovenilor, din perioada cuprinsă între secolele III î.Hr., până în epoca regelui Burebista. Ar putea fi şi ceva mai noi, dar nu mai devreme de secolul I d. H. Descoperirea a fost făcută în apropierea zonei în care a fost găsită necropola de anul trecut, când au fost descoperite două asemenea morminte, ceea ce îl face pe Florin să lanseze ipoteza că „mormintele au legătură cu ceea ce am găsit în vale, dar sînt în afara zonei de protecţie a acelui sit. Sunt la zeci de metri distanţă între ele, e posibil să fie mai multe, par să înconjoare o mare aşezare pe structură militară“. Descoperirea e surprinzătoare şi fiindcă a fost făcută într-o zonă pe unde au mai trecut arheologi. „Locul descoperirii se întinde pe 40 de metri lăţime şi 200 m lungime, e situat lîngă un drum forestier, unde puteau fi găsite foarte uşor. E posibil ca mormintele să fi fost jefuite“. În total, fraţii Şerban au scos la lumină la ultima lor investigație arheologică 14 obiecte din patru morminte dacice de incineraţie: fibule de fier specifice costumelor militare, o pafta, pinteni, vîrfuri de lance, verigi de bronz, pumnale curbe (de tip sica), aşa cum aveau dacii, şi „piese neidentificate“. Lăncile şi pumnalele îndoite indică faptul că a fost vorba de un ritual de înmormîntare, după regulile geto-dacilor şi celţilor (?), care credeau că, odată cu războinicul, trebuie „să moară“ şi armele lui.

Demne de menționat sunt și cercetările colectivului de arheologi de la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud care au cunoscut în 2014 reuşite semnificative. Astfel, o descoperire de senzaţie a constituit-o și identificarea necropolei dacice de la Ciceu-Corabia, din care au fost decopertate momentan două morminte de incineraţie cu inventor bogat, remarcându-se din acest inventor funerar elemente de podoabă de tipul fibulelor și elemente de echipament războinic, precum vârfuri de lance și cuţite de războinici.

Mormintele cavalerilor geto-daci de la Bulbuc – Ceru Băcăinți (jud. Alba), alături de cele din Brașov și de la Ciceu-Corabia (jud. Bistrița – Năsăud) descoperite de curând nu fac decât să atragă atenția asupra faptului că a existat în cadrul Regatului dac o clasă socială a războinicilor de profesie, sau un ordin cavaleresc (Cavalerii Danubieni, Traci sau Zamolxieni) care a precedat toate celelalte ordine cavalerești cunoscute, având rădăcini în structura inițială socială a Geților de Aur ce au acoperit postapocaliptic întreaga Europă, Asia Mică, Nordul Africii, dar și toate celelalte continente, cunoscând situația întregii planete și a regnului uman, după Marele Potop Planetar ce a lovit pe neașteptate. Strămoșii acestor cavaleri au adunat resturile comunităților omenești în Marea Aria de locuire din jurul Mării Getice – Marea Neagră și i-au salvat de la extincție. De aceea poporul român poartă cu sine emblema de „cel mai ospitalier popor”, pentru că la ceas de Apocalipsă el a salvat toate neamurile omenești. La Adam Clisi (Pământul lui Adam) se află Biserica Omului (zisă și Tropaeum Troiani), ridicată spre slava Neamului Românesc (urmașii Geților de Aur), cel ce a avut o misiune unică în lume și în istorie: Salvarea Omului și a omenirii. De aceea Imperiul Roman a ridicat statui colosale dacilor (numindu-le țara Dacia Felix – adică Fericita); de aceea Papa Ioan Paul al II-lea a spus că aici se află Grădina Maicii Domnului, și a sărutat pământul României când a aterizat pe aeroportul de la Otopeni în 1999; de aceea faraonii egipteni ridicau și fixau Stâlpul Get, simbol al echilibrului și ordinii. Puteți crede sau puteți refuza să credeți, dar cataclismele au lovit planeta noastră în mod periodic. Cavalerii geto-daci, cei care și-au asumat dintotdeauna salvarea neamului omenesc, vor continua cavalcada lor de neoprit, chiar și de dincolo de celălalt tărâm… (G.V.G.)