Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului! (O recenzie a vremurilor, dură, tranșantă, dar necesară, semnată de unicul Al. Florin Țene) (2)

Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit“ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschderea“ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidenţă“ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căpraru, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoş, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

În spiritul realismului-socialist au apărut: „Calea Griviţei” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, „Steaguri“ de M. Beniuc, „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, apărute în 1951, „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oţel şi pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfăşurarea” de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din uliţa noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc „Mărul de lângă drum” şi „Partidul m-a-nvăţat”, Cicerone Teodorescu „Făurari de frumuseţe”, Mihu Dragomir „Războiul”, în 1955; Marin Preda „Moromeţii”, T. Arghezi „1907”,Titus Popovici „Străinul“, Maria Banuş „Ţie-ţi vorbesc, America”, Veronica Porumbacu „Generaţia mea”, în 1956 ; Tudor Arghezi „Cântare omului”, N. Labiş „Primele iubiri”, în 1957; Eugen Barbu „Groapa”, A.E. Baconski „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei „Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu „Ion Sîntu”, Ion Vitner „Firul Ariadnei”, în 1958: Miron Radu Paraschivescu „Laude şi alte poeme”, Marin Preda „Îndrăzneala” şi D.R. Popescu „Fuga” iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărţile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranţe” de Augustin Buzura, „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972, „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creaţa literară contemporană” şi o serie de altele în „Gazeta Literară” şi „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

*

În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalţi” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică „Poezie neîntreruptă“ (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 „Structura cuvintelor complexe” şi volumul de poezi „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publica „Oraşul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viaţă dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori (trimise pe adresa redacţiei de corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe…

N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman „Sclavii pământului” şi mulţi alţii.

Din cauza acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.

*

Ştiu, am fost păţit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de aceşti „corifei” şi de acoliţii lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt şi voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menţionat aici, şi de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru şi pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut şi mai actual autorul romanţelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), puţin mai ştiu. Aşa că dragi A mici vă avertiz cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi daţi sfaturi. Ştiu să greşesc şi singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“

Vă întreb „corifei”, veniţi din regimul trecut, dacă aţi slujit cu credinţă sistemul comunist-criminal, acum de ce nu vă implicaţi cu aceeaşi ardoare la salvarea democraţiei din ţara noastră pe care o invocaţi cu multă demagogie în situaţiile festiviste organizate de USR şi de unele partide?

*

În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naţionale.Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam.Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci şi existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăşi faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alţii-au decis în repetate rânduri să renunţe la o anumită caracteristică a propriei culturi şi să o înlocuiască cu ceva aparţinând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alţii funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane. Am dat acest exemplu,pentru a înţelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri ştiinţifice, mai bune , mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menţine vie fiinţa naţională.

Un rol important în acest sens îl are şcoala.Tineretul trebuie educat în spirit mesianic.De expansiune şi promovare a culturii şi ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele şi de cultură.Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea lll-eminesciană; Eu?îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu.Vom pierde şi ce avem.

Mă întrebaţi, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulţimea de credicioşi, călăuziţi de sentimente religioase, criteriu care şterge graniţile pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înţelepciunea lui Iisus.O parte din aceşti intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucreză şi pun cu trudă „cărămidă” peste „cărămidă” , construind edificiul culturii noastre, şi…din când, în când se mai „înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulţumire îl face pe creator să descopere floarea rugini,cum spuneam într-o poezie în tinereţe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia ţâşneşte OPERA  sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din ţara noastră, cretorii de frumos şi de cultură ,e necesar să înţeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradiţiilor ,a culturii noastre.De-alungul anilor culturile renunţă la ceea ce nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură.Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte,internetul din America.Ceea ce vor adepţii conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti,pare să fie cu totul alceva. Ei doreasc să păstreze culturile în stare pură,asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradiţiile şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meşterul Manole,cu influenţă din sudul Dunării), cu cântecele bănăţene care au melosul sârbesc,etc.Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi şi ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor.Aşa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău,Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre. Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul frumos cizelat şi câtă durere întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.

Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum . Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii.Mai trebuie să cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o dă detaşarea faţă de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu şi criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist şi au susţinut propaganda comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de”nimeni în drum” cum spunea ţăranul celor care-şi pierdeau vremea în birt. (sfârșit)

Un răspuns la Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului! (O recenzie a vremurilor, dură, tranșantă, dar necesară, semnată de unicul Al. Florin Țene) (2)

  1. IO...gerules spune:

    Domnule Tene ai atins fire delicate ale sistemului nervos uman si social,dar,cred ca nu e prea lamurita chestia cu rugina care acopera suprafata metalului tare si rezistent aproape de neinvins,de unde apar geniile.In plan material acest lucru este posibil,in plan spiritual este o axioma.Dar noile arme (repet ceace am mai spus si cu alte ocazii),pe scurt:mass media este cea mai puternica arma indreptata impotriva omenirii,pentruca este un act unilateral.Atacatorii sant privati de aceasta arma penetranta.In mintile si sufleteale sarmanei trestii ganditoare,persuasiuv l-i se inoculeaza perfid sclavia:muncitorul nu munceste ci executa.Amintesc ca actul muncii reprezinta un obiect de studiu al unei stiinte care se numeste Econmia Politica;prin munca s-a muncitorul,omul,creaza valorile lumii,care la piata se transforma in bani.Oamenii nu-si dau seama ca ei se afla intr-un foc continuu pornit din TV-uri,cinematografe,ZIARE,carti,reclame.Populatia lumii,normala nu are asa ceva,nu are asemenea arme.Ei i s-a luta totul sau nu i s-a dat nimic,tocmai pentru a nu exista gloante de contraatac.Aici,omenirea,trebuie sa fie foarte receptiva.Cred ca ar trebui realizata o punte peste putregai,punte care sa uneasca spiritele lasate de Dumnezeu lumii omenesti.Oameni din toata lumea uniti-va/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*