Tezaurul de la Suluc-Măcin

Tezaurul de la Suluc-Măcin (jud. Tulcea), avea să fie descoperit în vara anului 1911, în apropierea orașului Măcin (jud. Tulcea), la poalele dealului Suluc, în locul numit „La Miţe”. Inventarul acestuia cuprindea: vasul de argint în care s-au depozitat obiectele de aur (de fapt două cupe), o fibulă de tip roman târziu (similară aceleia de la Ostrov, jud. Constanţa), un lanț rupt în două – lung de 40 cm, alt lanț (mult mai scurt, având la unul din capete un pandantiv globular) şi patru monede, dintre care una emis de Hostilianus (circa 252 e.n.), iar celelalte trei în vremea lui Gallienus (253-268 e.n.), un cap de statuetă, o mână miniaturală și mai multe fragmente atipice (două „lamele”, bare fragmentare de aur etc.). Unele piese din inventarul tezaurului s-au pierdut imediat după descoperire. Cele patru obiecte păstrate  – în afara vaselor de argint ce au constituit recipientul în care a fost păstrată comoara – sunt trei brăţări şi un pandantiv circular, reprezentând produse locale ale artei romane târzii, unele constituind prototipuri pentru cele străvechi româneşti, din secolele V-VII. Datarea inițială a propus sfârşitul sec. III d.Hr.

Tezaurul de la Suluc-Măcin a fost studiat și materialul publicat de C. Moisil în trei articole succesive şi republicat de W.Knechtep. Unele piese componente ale comorii s-au bucurat şi de atenţia cercetătorilor Mihai Gramatopol şi Răzvan Theodorescu, într-un studiu tipărit. În sfârşit, cele mai multe dintre obiectele de aur care s-au păstrat până-n zilele noastre au fost integrate de către St. Βurda în catalogul tezaurelor de aur. Întemeindu-se cu precădere pe monedele de aur, cercetătorii au legat momentul îngropării tezaurului de la Suluc de una din năvălirile goţilor la sud de Dunăre, în a doua jumătate a secolului al III-lea sau sfârşitul aceluiaşi veac. Întrucât în prezentarea tezaurului de la Suluc-Măcin s-au strecurat unele erori, pe de o parte, iar pe de altă parte, data presupusă a îngropării acestuia intră în contradicţie cu încadrarea cronologică a unora dintre piese, istoricii și-au propus în cele ce urmează să facă precizările de rigoare. În consecinţă, mai întâi ne vom opri asupra greşelilor făcute în înfăţişarea inițială a unora dintre obiecte, iar apoi asupra descrierii pieselor care contravin datării momentului îngropării tezaurului în a doua jumătate a sec. al III-lea. I.C.Moisil credea că ambele cupe de argint aparţin unuia şi aceluiaşi vas „format din două emisfere ce se îmbucau una în alta”. W. Knechtel, socotind că vasul în care s-au găsit podoabele de aur „este de forma unui glob, compus din două emisfere, una mai mare şi alta puţin mai mică”, nu făcea altceva decât să-şi însuşească afirmaţia lui C.Moisil. În cazul de faţă, însă, nu avem de-a face cu un vas globular, ci cu două cupe, aproximativ hemisferice, deosebite una de cealaltă prin mărime şi prin anume particularităţi ale decorului. C.Moisil – referindu-se la fibula din tezaurul de la Suluc -scrie că aceasta are „un capăt în form de T, iar celălalt rupt”. W. Knechtel – vorbind despre aceeaşi piesă – notează că „agrafa …este ruptă la un capăt, iar celălalt are o traversă în formă de T”. Prezentarea fibulei operată de C. Moisil şi W.Knechtel nu este întru totul exactă. Această piesă, făcând parte din tipul fibulelor cu butoni în formă de ceapă este – după câte putem să ne dăm seama din fotografiile publicate – rupt şi la capătul cruciform, motiv pentru care azi se prezintă sub forma litere T (acest gen de fibula este un model de personaj stilizat răstignit pe cruce, ce susține lumea desfășurată sub ceruri prin sacrificiul său – asemănător cu simbolismul Stâlpului Get-Djed egiptean în care apare imaginea faraonului ce susține cerul, spre a putea fi populat pământul). Ştefan Βurda susţine că tezaurul de la Suluc-Măcin conţinea şi un „fragment de brăţară deformat, din bară cu secţiune rotundă decorat pe toată lungimea cu crestături inelare puternice; capătul păstrat este modelat în formă conică”. Această piesă nu este, însă, „un fragment de brăţară”, aşa cum socoate St. Burda, ci o parte a unei fibule cu butoni în formă de ceapă. Adăugăm faptul că bucata de fibulă n-a fost publicată nici de W.Knechtel şi nici de C.Moisil. Ceva mai înainte am atras luarea aminte că momentul şi cauza îngropării tezaurului de la Suluc-Măcin au fost puse în legătură cu una din năvălirile goţilor (populație getică, din marele trunchi al Geților de Aur primordiali) din a doua jumătate a sec. al III-lea. Pentru o atare constatare s-a invocat şi se invocă încă prezenţa în cuprinsul tezaurului a celor patru monede la care ne-am referit mai sus. Fireşte, dacă s-ar fi reţinut faptul că monedele sunt de aur (având deci o circulaţie mai largă în timp) şi că două dintre ele au fost perforate (una spre a i se aplica o agăţătoare, pe post de medalion) s-ar fi obţinut mai de mult un prim motiv de a plasa momentul îngropării tezaurului într-o vreme ulterioară celei de-a doua jumătăţi a sec. al III-lea.

Că tezaurul a fost îngropat în pământ într-o epocă mai târzie o dovedesc următoarele obiecte din inventarul acestuia:

1. Cupa de argint de calitate inferioară, lucrată prin batere (ciocănire) şi nu prin turnare, de formă hemisferică (înălţimea de 7,6 cm, diametrul gurii de 10,5 cm; buza este uşor răsfrântă în afară. Ornamentul este organizat în trei registre: primul dintre ele, cel superior, se compune din două linii paralele, orizontale, încingând vasul de jur împrejur. Între aceste două linii se află două rânduri de „crestături” verticale, alternând între ele la distanţe, aproximativ, egale (legătura cerului cu pământul). Crestăturile din rândul superior pornesc din linia orizontală de sus, iar crestăturile din rândul inferior se „sprijină” pe linia orizontală de jos (așa cum „se spijină viața spirituală în această lume materială”). Al doilea registru ornamental se compune din şase „medalioane” alveolate în afară, dispuse într-o simetrie poligonală. „Medalioanele” au în centru câte o „ieşitură”, un fel de vârf;  la partea superioară ele sunt mărginite de spaţii semicirculare determinate de câte două linii curbate. Spaţiile sunt brăzdate de linii oblice care se întretaie în aşa fel încât se realizează un fel de romburi. Între medalioane se află suprafețe poligonale, închizând de fiecare dată unul şi acelaşi element decorativ: un „baston” (cârjă episcopală, stâlp get, etc.) terminat la capătul superior cu un cerculeț marcat în cen­tru de un „punct” (izvor, bobul de spumă). Aceste „bastoane” – dacă le putem numi aşa – se regăsesc şi în spaţiile dintre registru unu ornamental, al doilea şi al treilea. Cel de al treilea registru ornamental se compune, de asemenea, din 6 medalioane. Fundul cupei, pe exterior, se prezintă ca un medalion în forma unui umbo (de scut). Toată această decorațiune are un symbolism al ei, ca o hartă încă necitită. Este locul să se precizeze faptul că toate piesele tezaurului s-au găsit în acest vas.

2. Cea de a două cupă de argint, de calitate inferioară, având diametrul de 8,6 cm. Înălţimea nu i se poate preciza, deoarece fundul vasului a fost distrus de descoperitorii tezaurului. Decorul este oarecum asemănător cu cel de pe vasul descris mai înainte. Și aici ca şi dincolo există două rânduri de liniuţe dispuse vertical, cu unele deosebiri însă: şirul liniuţelor din primul rând suprapune două linii orizontale înconjurând vasul de jur împrejur; capetele de sus ale acestor liniuţe sunt marcate cu câte un punct. Sub şirul inferior de crestături verticale se observă din loc în loc câte o liniuţă scurtă, orizontală. Ornamentul este completat cu cele două rânduri de medalioane din care se păstrează – şi numai parţial – doar rândul de sus. Medalioanele sunt mărginite la partea superioară de câte două linii, care se închid într-un unghi. Decorul motivului „baston” (baghetă) este prezentă şi aici. După această descriere obositoare, dar necesară, se cuvine să adăugăm că cele două cupe nu reprezintă altceva decât transpunerea în metal a unei forme de vas modelate în lut, caracteristice culturii Sântana de Mureş-Cerniahov, formă întâlnită în multe din aşezările şi necropolele acestei culturi din Ucraina, Republica Moldova, sau din ţara noastră. Trebuie să avem în vedere, de pildă, vasele-cupe publicate de I.S.Vinokur şi M.I. Ostrovski, V.P. Petrov şi, respectiv, cele publicate de R.Vulpe şi Gh.Diaconu. Vasele de acest tip de pe teritoriul ţării noastre datează cel mai de vreme din prima jumătate a sec. al IV-lea, încetându-şi existenţa la finele aceluiaşi veac. O asemenea „Cupă de lut cu fundul rotunjit” s-a descoperit şi în necropola de tip Sântana de Mureş de la Copuzu (jud. Ialomiţa). Plecând de la realitatea că aceste cupe din tezaurul de la Suluc sunt o copie în metal a cupelor de lut din cultura Sântana de Mureș – Cerniahov, suntem îndreptăţiţi să socotim că primele n-au cum să fie datate înainte de începutul celui de-al IV-lea secol.

3) Fibula cu butoni în formă de ceapă, azi pierdută, are lungimea păstrată de 8 cm. Partea exterioar a arcului fibulei este „încrustată cu . . . smalț negru”, ca să folosim de expresia lui W.Knechtel. Acest tip de fibulă este întrebuinţat cu precădere în a doua jumătate a sec. al IV-lea. Prin urmare, existenţa fibulei cu butoni în formă de ceapă în tezaurul de la Suluc ne obligă să plasăm momentul îngropării în a doua jumătate a sec. al IV-lea.

4) Brăţara din bară de aur cu secţiunea rotundă, şlefuită, cu capetele apropiate şi uşor îngroşate. Diametru-7,70 / 6,00 cm./Grosime maximă-1,10 cm./Greutate-185,800 g. Aceasta datează cel mai de vreme din prima jumătate a sec. al V-lea, de unde şi încheierea noastră că tezaurul de la Suluc a fost îngropat cel mai de vreme în prima jumătate a secolului al V-lea. În acest caz ascunderea în pământ a tezaurului poate fi pusă în legătură cu unul dintre atacurile hunice la Dunărea de Jos. În măsura în care se va dovedi că tipul de brăţară prezentat mai sus a circulat şi în a doua jumătate a sec. al IV-lea, atunci va putea fi avansată şi ipoteza că îngroparea tezaurului de la Suluc este în legătură cu trecerea vizigoţilor în masă, la sud de fluviu, în anul 376.

5) Brăţara din bară cu secţiunea rotundă, înfăşurată pe toată lungimea cu o sârmă subţire. Unul din capete este mai gros şi modelat în formă de buclă simplă, iar celălalt în formă de cârlig. Diametru-8,80 / 6,60 cm./Grosime-0,80 cm./Greutate-136,300 g.

6) Fragment de brăţară, deformat, din bară cu secţiunea rotundă, decorat pe toată lungimea cu crestături inelare puternice; capătul păstrat este modelat în formă conică. Lungime-2,10 cm./Greutate-9,670 g.

7) Pandantiv circular, din sârmă crestată, închizând un ornament cruciat compus din patru „C”-uri întorşi spre exterior. Veriga de suspendare este sudată pe revers. Înălţime-2,40 cm. Diametru-2,10 cm.

Obiectele pierdute între timp din acest tezaur sunt următoarele: fibula cu butoni în formă de ceapă, capul de statuetă, cele două lanţuri, cele două „lamele” și bucata de bară, circulară în secţiune. Din fotografiile publicate de C. Moisil şi W. Knechtel reiese că printre piese se mai găseau încă două bare de aur, pierdute şi ele între timp. C. Moisil, în articolul „Două morminte antice”, apărut în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (IV, 1911, p. 126), vorbeşte şi de existenţa, în cadrul acestui tezaur, a unei „mâini de aur” – pe care n-a văzut-o însă. Oricum, această „mână” nu a fost menționată în nici un studiu despre tezaur. Menționarea acestui amănunt poate face trimitere la existența unei „Mâini a lui Sabazios” („mâna zeului”, ca simbol sfânt; cult geto – tracic).

Orașul Măcin este situat la confluența unităților morfologice fluviul Dunărea cu Munții Măcinului, în Dobrogea. Orașul Măcin s-a constituit în apropiere de castrul roman Arrubium, ridicat de romani în vecinătatea unei așezări daco-getice cu nume de origine celtică (de la care a preluat numele). În antichitate, aici a existat un cult al zeului Jupiter Arrubianus, de unde provine numele. Cetatea era cuprinsă în uniunea tribală condusă de Rhemaxos, sau, poate a celei a lui Zyraxes, incluzând și Delta Dunării. După cucerirea Dobrogei de către romani (46 e.n.), Arrubium devine reședința unei unități romane de cavalerie. În Evul Mediu, orașul poartă numele de Măcin (de la „măciniș”?) și joacă un rol important în viața economică și administrativă a Dobrogei.

Tezaurul descoperit la Suluc-Măcin (jud. Tulcea) și aparținând de cea de a doua jumătate a sec. al IV-lea d.Hr. ne poate confirma existența unei vieți sociale efervescente și a unui comerț înfloritor în această zonă dobrogeană. (G.V.G.)