Într-o Naţiune multimilenară precreştină şi autentic creştină nu pot exista decât o singură LIMBĂ, o singură BISERICĂ, o singură, CRUCE, o singură ÎNCHINARE-cea dreaptă, o singură ÎNVIERE, o singură ÎNĂLŢARE, o singură FILOSOFIE a DUHULUI, un STAT NAŢIONALIST, o ECUMENICITATE SOCIALĂ şi un ECUMENISM SPIRITUAL-CULTURAL. ATÂT!!! ACESTA ESTE CHIPUL HRISTIC AL DACOROMÂNIEI MARI!!!
Comunitatea prezentă (poporul creştin ortodox) nu poate fi în acelaşi timp slujitoare fidelă Bisericii lui Hristos şi slugă terfelită şi batjocorită a unui stat ateu-internaţionalist, instaurat culmea nu în regim de forţă invadatoare, ci demo(no)cratic cu devotamentul creştinilor slujitori ai lui Hristos sau a turmei îmbulzite de alegători ori îngrozită de sărăcie. Orice erezie, orice schismă, orice imixtiune talmudică, orice cod-chazar-rabinic, gen: Kol Nidre (toate legămintele), etc., orice secularizare frăţească, orice bulă-papală, orice cosmetizare umanistă, orice retuşare protestantă, orice înfrumuseţare renascentistă, orice altoire gnostică, orice încrucişare democratică, orice ideologie-nihilistă, orice raţiune-anarhistă, orice sofism-iluminat, orice îmbrăţişare ocultă, orice împrumut binevoitor, orice donaţie, orice clonare adusă, programată, impusă CHIPULUI HRISTIC AL DACIEI, atrage avalanşa şi cataclismul distrugerii structurii creştinismului evanghelic şi implicit sfărâmarea temeliei ortodoxe a Naţiunii propriu-zise. Tocmai de aceea Profetul Mihail Eminescu trage semnalul de alarmă privind înfiinţarea Mitropoliei catolice în Bucureşti: „Înfiinţarea unei metropolii romano-catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal. Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Heraclidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdeauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovei. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De asemenea guvernul imperial austriac, lund măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet-încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări (Nicolae Ceauşescu a propus-impus Vaticanului, primul ierarh român pe Scaunul biserici romano-catolice, din Bucureşti n.a.), al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.
Înfiinţând metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România-şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor-şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin… Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi… În toate timpurile Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice. Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii… Astăzi însă, după o sută cinzeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, VIII, nr. 112, 20 mai 1883, p. 1-2. Editorial: Bucureşti, 19 mai 1883)
CÂT DE MARE ESTE ADEVĂRUL spus de Profetul nostru, ADEVĂR, ce se continuă şi astăzi, cu şi mai multe pretenţii, cu şi mai multe Ordonanţe, cu şi mai multe obedienţe, cu şi mai multe remanieri, cu şi mai multe secte-confesiuni, cu şi mai multe trădări politicianiste, cu şi mai multă nepăsare, ca să nu spun nesimţire din partea Ierarhiei majoritare a B.O.R., care, este BISERICĂ NAŢIONALĂ, prin poporul drept măritor creştin-cel asumat permanent credinţei şi Jertfei întru Hristos şi Neam, nu prin Faraonii eclesiastici-alias Dinastia Borgia, Bokassa, întrupaţi în aur, în averi şi moşii, care să le satisfacă permanent setea nesăţioasă a îmbuibării şi delirul exploatării poporului, turnat apoi în temelia Catedralelor şi în mesele Sfintelor Altare.
Nu ştiu dacă a mai luat cineva atitudine atât de făţişă, de luptă pe baricada scrisului privind apărarea Bisericii Strămoşeşti, care este însăşi Naţiunea dacoromână, aşa cum s-a înrolat Profetul Nemului Mihail Eminescu, de-a lungul scurtei sale vieţi creştin-ortodoxe, dar şi peste veacuri prin Opera sa pilduitoare. Nu cred că a fost vreo opinie separată a vreunui ierarh ortodox, sau vreo enciclică sinodală în acest sens, de apărare a Neamului şi a Bisericii Străbune. Cuvântul-manifest scris de profetul Mihail Eminescu şi adus la cunoştiinţa miilor, zecilor de mii de români, poate chiar milioane este o Mărtusirire de Credinţă. Este o Epistolă aidoma celor Apostolice. Este un fior şi un cutremur ortodox din Evanghelia Neamului, care face mai mult decât câteva tomuri teologice scrise cu nerv pasiv, fie chiar cu ton de elocinţă. Şi atunci, cum se mai poate întreba cineva sau pronunţa contra, despre mărturisirea credinţei creştin-ortodoxe a Profetului Neamului-Mihail Eminescu, vreme de decenii, ba secole: cu prostie, cu ură, cu laşitate, cu interes, cu dezbinare, cu profanare, cu mojicie: din laicatul turmentat, din mustul mirenilor zăpăciţi, din fierbinţeală clericală, din nevroza academică, din struţo-cămila greco-catolică, din turpitudinea serenisimei oculte, din megalomania politichistă, din alte sminteli ori nebunii luciferice.
Gândirea metafizică a Filosofului Mihail Eminescu este „dezlegată” hristic prin expresia evanghelică: <<Cred Doamne, ajută necredinţei mele>>, iar autoritatea aceluiaşi filosof, dar ca Geniu creştin-ortodox rămâne pilduitoare prin fapte, nu prin credinţă: <<Credinţa fără fapte este moartă>>.
În ce constă Destinul asumat al unui Geniu creştin-ortodox, al unui mare Profet, dacă nu-şi pune chezăşie: VIAŢA, CHEMAREA, VOCAŢIA, MISIUNEA, ALEGEREA, DĂRUIREA, MESIANISMUL, asumarea CRUCII întru Dumnezeu şi Naţiune? Să aruncăm apoi şi o privire asupra legăturii sale înflăcărate, intrinsece, adânc responsabile, profund naţionaliste, a relaţiei dintre Naţiune (comunitatea prezentă) şi Stat, aprofundând rolul etnicului, al cetăţeanului, al pseudo patriotului, al Neamului, sensul unor toponime, pravile, drepturi vechi, străvechi, legi ale pământului, nescrise, ci moştenite din străbuni, etc.
Destinul poetului, filosofului, profetului Mihail Eminescu poartă pecetea Duhului Sfânt, astfel că aura înţelepciunii Geniului rămâne pururi prezentă şi evidentă oricărei epoci istorice: „… Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu este cea românească, ci sînt străini romanizaţi de ieri-alaltăieri.
Oricine înţelege ce înseamnă rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, Pherichydis sunt, politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfîntul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsîndu-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-[lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi pînă la 1700. N-am avea decît să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Cîmpulung pentru ca orice om cu minte să rîză ţinîndu-se cu mîinile de inimă de colosala deosebire de rasă. Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri deci şi mai multă minte decît mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e între noi vorbind, o speţă de caricatură.
Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sînt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.
Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor, liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.
Există multe indicii, atît în numirile localităţilor şi rîurilor, precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe cînd găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pîrîu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, rîu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Cîmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Cîmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii desub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atît de viu în conştiinţa poporului, atît de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbii vorbite, deşi e în mare parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sîmbure de popor modern erau tracice sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii… E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi glorie, au fost, un popor tânăr, sănătos şi bine întemeiat… Iată de ce întîmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsoară cu leţuri, cu mul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu sîntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adîncul sufletului cînd se află că pînă şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.” (Mihai Eminescu, Publicistică Referiri istorice şi istoriografice. Cartea moldovenească. Chişinău-1990, p. 326-329).
În rotirea aspiraţiei spre transcendent Geniul creştin, care e deasupra timpului şi spaţiului, devine o Taină, ce trage după sine universul Neamului său şi al lumii spre înnoire. Nu constituie un privilegiu existenţa şi dimensiunea sa creativă, ci un imperativ mistic-ortodox: „Vitalitatea unui individ şi a unui neam, spune Monahul Atanasie de la Petru Vodă, este puterea lui de creaţie. Prin asta trăieşte şi individul şi neamul, şi tot prin asta supravieţuieşte.” (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente De Epistole. Ed. Scara, Bucureşti-2016, p. 171).
Toate responsabilităţile se întrupează în el spre izbăvire. Conştiinţa sa îl îndrumă astfel spre Dumnezeu, purtând în sine şi conştiinţa naţiei, a lumii pentru a le reda unei Bunevestiri. Tocmai în aceasta constă dealtfel nemurirea lui, punându-şi jertfă viaţa sa ca hotar veşniciei Neamului.
Menirea vieţii lui-Destinul, chemarea, alegerea, vocaţia, misiunea hristică aprinsă de Lumina Logosului rodeşte în comuniunea harică cu Dumnezeu, cu semenii, descoperindu-şi sieşi adevăratul său sens şi raţiunea de a fi Român, de a fi Creştin, de a fi Geniu, de a fi Profet-singura raţionalitate şi unica logositate întru desăvârşire. Profetul nostru Mihail Eminescu, de atunci, nu mai are nevoie de evaluare, de re-evaluare, de re-cunoaştere, de către critici, de către epigoni, de către detractori ori duşmani. Nu! Ceea ce este însă imperios necesar, ceea ce este demn de Naţiunea noastră dacoromână este cunoaşterea integrală a Geniului său profetic, respectiv a întregii sale Opere. El are nevoie de o Cinstire aleasă, care este de fapt suprema recunoaştere.
Românul care s-a <<bătut>>, care a pledat admirabil pentru AURA LUCEAFĂRULUI şi pentru MIRACOLUL EMINESCIAN a fost filosoful creştin-ortodox Constantin Noica:
„De peste o jumătate de veac, s-a pus problema unei statui Eminescu pe gustul tuturor. Nu s-a putut face. S-a pus problema, la Universitate, a unei catedre Eminescu. Nu s-a putut face. S-a pus problema unui anuar Eminescu sau a unei reviste, care să publice ineditele poetului şi comentarii asupră-i. Nu s-a putut face. S-a pus, în sfârşit, problema unei ediţii Eminescu complete. S-a început una, dar nu s-a putut încă face până la capăt. Este în schimb ceva care se poate face, care trebuie făcut şi care interesează mai mult decât o statuie, o catedră, un anuar, ceva care echivalează cu operele complete: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu… Ele ne privesc pe toţi! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, şi mai ales oamenilor tineri…
În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 manuscrise de la Biblioteca Academiei Române… În întregul lor, însă, cele peste 7 000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu cîte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvîntul străin şi cuvântul românesc…
Dar nu de genialitate e vorba în aceste caiete, ci de subsolul ei, mai instructiv decât geniul, care te încremeneşte şi paralizează. Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu. Dincolo de învrednicirea lui Eminescu, e vorba în caiete de vrednicia lui Eminescu, neştiută încă de intelectualul român, care-l admiră atât de mult. Şi, dincolo de pesimismul lui Eminescu, apare aici sănătatea lui fără seamăn, splendida replică, în anii mai târzii…
Rătăcitor disciplinat prin toate lumile culturii, Eminescu devine o Universitate. Tinereţea sa învăţată, exemplar deschisă către tot ce e adevăr, lumină şi meşteşug cărturăresc, trebuie pusă în faţa tineretului de astăzi şi mîine… Dar prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea spre matematicii, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit… Nu vă povestesc ce s-a întîmplat între ’68 şi ’78, timp de zece ani, cu încercările mele… După aceşti zece ani care au început cu solicitarea către Zaharia Stancu să facă această facsimilare-şi îndrăznesc să vă spun mai mult-, cu asigurarea lui Zaharia Stancu după o lună sau două că e primit în audienţă de Preşedintele ţării, a spus: – <<Vrem să facsimilăm caietele Eminescu>>. Şi Preşedintele ţării i-a spus: – „Daţi-le drumul, dacă n-au nimic supărător” (Constantin Noica, Introducere La Miracolul Eminescian. Editura Humanitas, Bucureşti-1992, p. 11, 14, 16, 33, 73).
Există năvăliri-urgisitoare care s-au abătut de-a lungul timpului asupra sfintei noastre Vetre creştine dacoromâneşti: o sămânţă vătămătoare-mătrăguna, o buruiană rea-cucuta, o plantă-carnivoră, o ciupercă otrăvitoare-pălăria şarpelui, o grupare-ocultă, mai multe, o seminţie-duşmănoasă, mai multe, care pentru sânul care le-au alăptat, pentru conul de lumină care le-au crescut, pentru pieptul care le-au îmbrăţişat şi alintat, pentru izvorul care le-au potolit setea, pentru via şi grâul care le-au îmbelşugat masa şi traiul, s-au întors împotrivă-le şi le-au smuls, le-au strivit, le-au călcat în picioare, le-au ars spulberându-le cenuşa, lăsând în plinul iubirii victimelor, golul urii şi prădăciunii lor ucigătoare.
Eminescu a fost un geniu religios al căutării, dar prin creaţie sa a rămas un geniu creştin-ortodox al Suferinţei: La Junimea era înconjurat de masoni. Familia (căsătoria) i-a fost interzisă de Maiorescu. Nebunia i-a fost inventată. Detractorii l-au diagnosticat cu boli venerice. Sentinţa i-a fost decorată regal. Oculta cu iudele şi Irozii îl răstignesc continuu.
Neoepigonii se sinchisesc de Profetul Eminescu ca Bismark-cancelarul, de naţia noastră: „Mă sinchisesc de români ca de paharul meu când este gol. Independenţa românească nu are importanţă decât pentru evreii germani, pe care sunt obligat să-i răsfăţ şi să-i câştig, care îmi pot fi de folos în Germania şi pe care îi plătesc cu bani româneşti.” (Catherine Durandin, Istoria românilor. Institutul european, Iaşi-1998, p. 132)
Observaţia jurnalistului Mihail Eminescu este dar, îndreptăţită şi promtă: <<… se spune că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor şi că numai noi suntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni.>> (E. A., X, p. 293)
„Relaţiile lui Bismark în rândul bancherilor evrei, intermediate de G. Bleichroder, ca şi favorizarea constantă a consorţiului prusian Stroussberg- Bleichroder-Hansemann de către cancelar, îi erau bine cunoscute lui Eminescu, întrucât T. Maiorescu şi Th. Rosetti, apropiaţi ai săi, erau implicaţi direct în negocierile purtate la Berlin şi Bucureşti cu importantul bancher. Ulterior, cei doi au fost desemnaţi ca avocaţi ai Societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, la propunerea părţii germane.” (T. Maiorescu, I, 1936, p. 320-321, citat de George Ene în Eminescu Securitatea şi Siguranţa Naţională a României. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2014, p. 271)
Vârf de Lance la oficiosul ziar al partidului conservator, EMINESCU preface <<Timpul>> în VREMEA PLINIRII Unităţii naţionale: „Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Ţării şi a Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii cât şi cu proprii săi şefi din Partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei conduse de evrei.” (Ioan Ciama, Eroi şi Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa. Ed. Eurostampa, Timişoara-2015, p. 55). (va urma)
Lasă un răspuns