De ce au statuile de daci un braț prins în eșarfă?

După ce am trecut de surpriza descoperirii zecilor sau sutelor de statui impozante de daci, din marmură scumpă și porfir, sculptate de artiștii marelui Imperiu Roman, chiar în contrast cu statutul de țară ocupată pe care o avea această țară a dacilor, am „consumat” și măreția acestora ce întreceau ca înălțime unele statui împărătești romane ce aveau dimensiuni bine prestabilite. După aceea am mai realizat faptul că atitudinea modelelor ce au fost reprezentate în aceste statui este una pașnică, senină,  nereflectând o atitudine de sclav, de supus, de cetățean a unei țări ocupată de imperiu, ci în materialul nepieritor al marmurei scumpe erau săpate chipuri de oameni mândrii și stăpâni pe sine.

Întâi aceste lucruri aveam să le constat la Muzeul Luvru din Paris, când am văzut primele două statui de daci din porfir. Sunt rare statuile create din această rocă. Porfirul este rocă vulcanică dură, asemănătoare granitului, formată din cristale mari de feldspat sau cuarț, înglobate într-o matrice feldspatică granulară. În mod tradițional, termenul se referă la forma roșie-purpurie a acestui tip de rocă, prețuită pentru aspectul său decorativ. Această piatră bazaltică foarte dură, poate fi roșie sau neagră (a se vedea statuiele negre de zei orientali și egipteni, pandant cu Negru Vodă și Fecioara Neagră), folosită ca și marmura, dar foarte dură, conferind „nemurirea” personajului întruchipat. Culoarea poate oscila de la culoarea roșie, la negru, verde și pătată. Porfirul („P – orfir”, de unde și „orficii” – adepții lui Orfeu -, dar și „porul pe unde iese firul (ița) vieții”, de unde „se deapănă” caerul vremii (timpul) este sinonim sau egal cu „Purpura” („porfirogenet” = născut din purpură; de două ori „pur” este „A”, noul început, pentru că vom trece prin două cerneri, două judecăți, două cataclime, „de două ori roșu”; Palatal Porfirogenetului (maternitatea regală) din Constatinopol (a II-a Romă) se afla în cartierul Blach (Vlah), lângă Biserica Vlaherne (Blachernae)- Panagia (P-Ana – Gaya) of Blachernae)). Apoi „problema” mea a reapărut când mă aflam în 2015 lângă Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare de la Roma, unde aveam să redescopăr această specificitate a statuilor de daci: mare parte din aceste personaje își țin un braț „suspendat”, înfășurat într-un fel de eșarfă. Brațul este cel stâng. Se poate spune că acest braț, pentru un luptător, este cel care susține scutul. Datorită efortului poate fi mai obosit decât cel drept și atunci este „ajutat” de acestă eșarfă, spre odihna sa. Dar cum statuile nu sunt ale unor soldați daci sau geți, nu au reprezentate nici arme în dotare sau în apropiere, iar noi putem căuta o altă cauză, sau motivare. Mâna reprezintă cel mai puternic canal divin de energie. Mâna ne ajută să scriem și să lucrăm, să luptăm și să ne apărăm. Mâna ne ajută să ne exprimăm prin gesturi gândurile. Mâna ne ajută să creăm artă. Mâna ne ajută să ne conectam la ceilalți și celelalte. Mâna este un puternic simbol al puterii și energiei în interacțiunea dintre oameni. Mâna este un simbol puternic al civilizațiilor de pretutindeni. Simbolistica mâinilor este extrem de importantă deoarece ne poate ajuta să ne înțelegem la nivel profund gesturile și să le analizăm dintr-o perspectivă complet nouă. În primul rând, am fost lăsați pe Pământ cu două mâini, lucru ce ne împinge să legăm simbolistica mâinilor de numărul 2 din Numerologie. 2 sau dualitatea este un simbol numerologic ce include atribute precum: echilibru, alegere, contrast și dreptate (balanță cu două talere). Mâna dreaptă este un simbol al „hotărârii”, pe când cea stângă reprezintă „pasivitatea”. Mâna dreaptă este un simbol al „compasiunii”, pe când cea stângă al „dreptății”. Mâna dreaptă este un simbol „solar”, pe când cea stângă este unul „lunar”. Mâna dreaptă reprezintă un simbol al „logicii”, pe când cea stângă al „emoției”. Cu mâna dreaptă „dăruim”, pe când cu cea stângă „primim”. Mâna dreaptă este un simbol pentru „conștiință”, iar cea stângă pentru „inconștient”. În Culturile Asiatice, mâna stângă reprezintă un simbol al energiei Yin, în timp ce mâna dreaptă este simbol al energiei Yang. În ilustrațiile asiatice, mâinile împreunate ori strânse sunt iconuri ale prieteniei și loialității față de o anumită persoană importantă din viața cuiva. În arta asiatică, mâinile ascunse indică umilință și chiar respect pentru un individ impunător. În acest sens, se pot vedea imaginile de pe metopele Bisericii de la Adamclisi din Dobrogea (cunoscută ca și Tropaeum Traiani), unde reprezentanții semințiilor salvate din ultimul cataclism planetar, stau cu mâinile la spate și cu picioarele depărtate (poziția „pe loc repaus”), având în spate Pomul Vieții neamului lor refăcut), în semn de respect pentru Geții de Aur primordiali, salvatorii neamului omenesc (reprezentați pe „acoperișul” monumentului, imediat sub statuia zeului suprem fără de chip, familia getă este cea ospitalieră, care a primit „în gazdă” („…și le-a dat pământ și apă…”) semințiile popoarelor salvate din cataclism; ei sunt așa zișii prizonieri daci, chiar dacă pe statuile lor nu apare nici o urmă de legătură sau lanț, iar pozițiile lor nu sunt unele umilitoare). Pe acest monument milenar sunt reprezentate agresiunile imperiului asupra țării sfinte (numită „Dio Geția”, adică „Țara (Geția) lui Dumneazeu”, sau „Geția Zeului”, „Cea protejată de zeu”, Grădină a Maicii Domnului, sau Dacia Felix (Fericita)) și luptele tuturor acestor seminții salvate de a păstra liberă Geția (Dacia), lupte încheiate în cele din urmă cu ocuparea Romei și desființarea imperiului (victoria celor înfrânți, victoria geto-dacilor). Acum 2000 de ani se mai știa cine a salvat neamul omenesc în vatra vechii Europe și săreau cu toții – așa zișii barbari – să ajute la eliberarea Daciei. De aceea metopa de pe Columna Traian din Roma în care apar capul și mâna dreaptă a marelui rege Decebal este singura martelată și distrusă din toată columna, deși se afla la partea superioară (se poate vedea și pe copia columnei aflată la Muzeul Național de Istorie a României din București); Decebal nu trebuia să apară mort nicăieri! De aceea zece generali din armata dacă și-au luat numele de Decebal la moartea marelui conducător, pentru ca acesta să nu moară „cu adevărat”. Așa cum au acționat destul de mulți pentru păstrarea adevărului despre viața noastră în materie, tot astfel au acționat și alte forțe, dar de sens contrar, ce au distrus cărțile și dovezile arheologice despre geți și daci. Corporatiștii zilelor noastre aleargă după profit, uitând că „banul este ochiul dracului” și scoate la suprafața pământului fierul și alte metale magnetice ce vor chema sfârșitul civilizației mult mai repede decât ne așteptăm. Mezelurile și carnea roșie au invadat piața alimentară, fără a se explicita necesitatea unor posturi severe, bune pentru sănătate, dar și pentru reducerea nivelului de fier în sânge (Oamenii de Lemn; Verde Împărat).

Revenind la statuile noastre, psihologii, analiștii comportamentali FBI și trupele antitero, maeștri zen și negociatorii, folosesc deseori arta de a-l citi pe partenerul de dialog, aflat în față lor. Gesturile mâinii și ale brațului au un simbolism al lor aparte. Astfel brațul înseamnă forță, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptății. Brațele ridicate în liturghia creștină: chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile dumnezeiești. În situații de conflict: predare, supunere, chemare la clemență. Mâna simbolizează  activitate, dominare și putere. Mâinile în șolduri sau mișcări largi: împăunare prin mărirea corpului. Gesturi ale mâinii cu părul – jocul cu o șuviță, aranjarea părului, trecerea mâinii prin păr – sunt tot gesturi de împăunare, autoetalare erotică dacă, în plus, privirea susține gestul, căutând ceva în jur și oprindu-se scurt pe chipul persoanei de sex opus, uneori cu zâmbet. Mâinile ținute la spate: reținere, așteptare. Statuile de daci apar, în majoritatea lor, cu mâna stângă „suspendată” într-o eșarfă. Acest fapt simbolizează de fapt „suspendarea” celuilalt sens al Forței Vieții (cataclismul; judecata de apoi), nedorit și „întârziat” pe cât se poate. De asemenea, la aceste statui de daci, personajele – în marea lor majoritate – își țin mâna stângă cu mâna dreaptă (să „nu scape” cumva schimbarea de sens a cursului lumii). În arta de a-l citi pe partener, apucarea unei mâini cu cealaltă, însoțită de capul înălțat, bărbia împinsă înainte este un gest de superioritate și încredere (se folosea doar de către familia regală, ofițerii superiori neînarmați, directorul școlii în curte). Dacii apar în aceste atitudini, cu piciorul drept împins înainte, deoarece ei erau Marii Magiștrii (magii de la Istru), făcători ai legii nemuririi (Codul Get). Când una din palme apucă încheietura celeilalte mâini, avem de-a face cu frustrarea și stăpânirea de sine (de fapt, își ține mâna să nu lovească; vor să oprească cataclismul, sau Forța Vieții de celălalt sens ce va să vină; brațul era ținut într-o eșarfă (fular), de unde „șarf” sau lovitură cu dosul palmei – așa vom primi lovitura cataclismului peste bot). Ridicarea palmei pe braț indică o creștere a frustrării și furiei, sau o încercare de ascundere a nervozității („țin-te bine!”). Diferența dintre dreapta și stânga e un simbolism impus corpului și diferit în funcție de culturi, cu toata universalitatea diferenței impusă de triumful Occidentului. Simbolismul mâinii drepte: favorabilă, forță, îndemânare, masculină, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie, stabilitate, tradiție, autosatisfacție. Stânga este nefastă (sinistră), feminină, nocturnă, satanică, dezordine, incertitudine, nemulțumirea, mișcarea, revendicarea, căutarea progresului, inovația, riscul. Dreapta simbolizează și sensul bun al vieții în materie – care trebuie să dureze cât mai mult, iar stânga reprezintă cataclismul pe care îl chemăm singuri, datorită așa zisei civilizații care scoate fierul la suprafața planetei. Securea războiului trebuie să stea îngropată în pământ. Vom atrage magnetic sfârșitul nostru și al civilizației noastre neascultând Legea Codului Get a Magilor de la Istru.

Mai cunoaștem și întâlnim Calea Mâinii Stângi și Calea Mâinii Drepte (The Left-Hand Path and the Right-Hand Path). Toata lumea presupune că aceste tradiții străvechi se ocupă cu vrăjitoria, demonologia și alte arte obscure. Realitatea este cu totul alta. Adepții acestor tradiții sunt oameni obișnuiți, dar cu alte vederi și opinii în privința divinului și a modului de contact cu acesta. Nu există o definiție strictă a ce conține „calea mâinii stângi” sau „calea mâinii drepte”. Cei doi termeni se referă la dihotomia dintre două filosofii opuse (așa, ca și sensurile Forței Vieții; noi credem că viața curge într-un singur sens, dar se pare că după un timp aceasta se va opri și va porni în sens invers pentru un timp, fapt care va duce la spargerea tiparelor vieții, a formei corpurilor) care se regăsesc în tradiția esoterică. În unele definiții „Calea Mâinii Stângi” se ocupă cu magia neagră, iar „Calea Mâinii Drepte” se ocupă de magia albă. În definiții mai recente, care se bazează pe termenii folosiți în Tantra, „Calea Mâinii Drepte” (The Right-Hand Path – RHP) este văzută ca o definiție pentru acele grupuri care se ocupă de magie, adoptând coduri etice specifice și convenții sociale. În același timp, „Calea Mâinii Stângi” adoptă atitudinea opusă, expunând încălcarea tabuu-urilor și abandonând setul de valori morale obișnuite. Unii ocultiști practicanți susțin că oricare dintre căi este bună, întrucât conduce spre același rezultat și scop. Ce înseamnă aceste căi și ce presupune alegerea lor? Sacrificii, demonologie, magie neagră? Sataniștii sunt de obicei asociați acestor grupuri. Câteodată în această „oală” intră tantrismul, dar și mișcarea New Age și neo-păgânismul. Pentru a înțelege începuturile acestor căi trebuie să înțelegem simbolismul care a stat la baza lor. Ce înseamnă opoziția stânga/dreapta? Linia dreaptă poate fi simbolizată prin săgeată, rază, coloană, ploaie, spadă; ea însăși simbolizează comunicarea de la cauză la efect, de la increat la creat.

În Biblie, a privi la dreapta înseamnă a privi dinspre apărător; acolo îi este locul, după cum acolo va fi locul celor aleși la Judecata de Apoi (dacul pe care l-am descoperit pe trofeul original de la Adam – Clisi se află sub brațul drept al zeului („De-a dreapta Tatălui!”); de aceea ei se declarau Nemuritori), păcătoșii mergând spre stânga. Stânga este direcția infernului, dreapta cea a paradisului. Unele comentarii rabinice spun că primul om (Adam) era nu numai androgin, ci bărbat pe partea dreaptă și femeie pe cea stângă. Dumnezeu l-a despicat în două atunci când a creat bărbatul și femeia. Evul Mediu creștin nu a scăpat de această tradiție, potrivit căreia, partea stângă ar fi cea femeiască, spre deosebire de cea dreaptă care ar fi bărbătească. Fiind femeiască, stânga este, după unele prejudecăți antice, nocturnă (Fecioara Neagră și Negru Vodă) și satanică, în timp ce dreapta este diurnă și divină. De aceea, slujbele negre pretind ca semnul crucii să fie făcut cu mâna stângă, iar diavolul îi înseamna la ochiul stâng pe copiii ce-i sunt încredințați, cu unul din coarnele sale. O gravură din „Compendium Maleficorum” de R.P.Gucci (Milano, 1626) îl arată pe Satana stigmatizându-și noii adepți cu semnul său deasupra pleoapei stângi și făcându-i astfel orbi la lumina divină și văzători numai la propria lumină. La greci, partea dreaptă este cea a brațului care ține lancea (Eschil). Povestirile bune apar dinspre dreapta; aceasta simbolizează forța, îndemânarea, succesul. Cuvântul latin „sinister” (stânga) a dat în franceză „sinistre” (sinistru; pentru că schimbarea de sens va fi ceva sinistru pentru omenire, din cauza fierului magnetic din sânge și al fenomenului de histerezis). La celți („Cel – T”, sau „Cei creați de Tatăl”), noțiunile de stânga și dreapta au aceeași valoare ca și în lumea antică, în sensul că dreapta este favorabilă, de bun augur, iar stânga este nefastă, rău prevestitoare (vine judecata; progresul civilizației o atrage magnetic). Uneori scriitorii antici se contrazic: după Posidonius, galii își proslăveau zeii întorcându-se spre dreapta; Plinius susține contrariul. Dar singura deosebire valabilă între stânga și dreapta este, în afara de punctele cardinale est și vest („V-est”, sau „Estul răsturnat”), sensul mersului soarelui: este drept ceea ce merge în aceeași direcție cu soarele. În sistemul de orientare celtic, observatorul se așează cu fața la răsărit, ceea ce plasează dreapta la sud și stânga la nord. Soarele urcă și coboară, iar nordul și sudul au fost asimilate acestei conceptii. La amerindieni, în templul incaș Coricancha de la Cuzco, efigia este sinonimă cu stânga, iar trei, numărul masculinității, este sinonim cu dreapta. Mâna dreaptă este simbol al ordinii, bunului simț, muncii și fidelității, iar mâna stângă simbol al dezordinii (cataclismul; lumea amestecată), incertitudinii, exprimând variațiile conștiinței omenești. Potrivit unui obicei funerar dogon, mortul este întins pe partea dreaptă dacă este bărbat și pe partea stângă dacă este femeie. În schimb, în Extremul Orient, partea stângă este cea care pare favorabilă (după cataclim, oamenii care vor scăpa (câteva procente mici) vor trăi câteva sute de ani și vor prinde așa zisa Epocă de Aur a omenirii. De aceea credința creștină așteaptă „viața ce va să vie”). În Yunnan, de exemplu, Dto Mba Shi Lo, fondatorul șamanismului la populația mo-so, se naște din partea stângă a mamei sale, ca toți eroii și sfinții.

În China, antiteza dintre stânga și dreapta nu constituie o opoziție absolută, devreme ce, aici ca pretutindeni în Extremul Orient, cei doi termeni sunt determinați de yin și yang, care nu sunt opozabili. Atâta timp cât chinezii nu opun religia magiei, puritatea impurității și sacrul profanului, nici dreapta, care este consacrată cel mai adesea activităților terestre și operelor profane, nu este rivala stângii. Stânga este partea onorabilă, ea reprezintă cerul (cu necunoscutele sale, nevăzutele), deci este yang; iar dreapta reprezintă pământul și yin. Yin aparține femeii, iar yang bărbatului. În relațiile umane din China, dreapta și stânga reglementează protocolul și prioritățile: bărbații salută cu stânga, femeile cu dreapta, se dăruiește cu stânga, se primește cu dreapta. Zeița soarelui Amaterasu s-a născut din ochiul stâng al lui Izanagi, iar luna s-a născut din ochiul lui drept. În India, în cursul deplasărilor rituale, întoarcerile de la stânga la dreapta erau considerate faste, pe când celelalte erau nefaste, fiind realizate decât în ceremoniile funebre. Ședințele de magie neagră acordă și ele prioritate stângii, se înaintează cu piciorul stâng, se expune partea stângă în dreptul focului, etc.

În tradiția creștină, occidentală, dreapta are un sens activ, în timp ce stânga este pasivă. De aceea, dreapta va semnifica viitorul, iar stânga trecutul, pe care omul nu-l poate controla. În sfârșit, dreapta posedă o valoare benefică, iar stânga una malefică. În concluzie, am putea spune că această „cale a mâinii stângi” privește individualismul, iar „calea mâinii drepte” privește grupurile. Pe „Calea Mâinii Stângi” putem întâlni luciferieni, yoghini, șamani, tantrici și gnostici. Aceasta se reveleaza în vest prin satanismul laveyan și setian și în est prin tantrism. Pe „Calea Mâinii Drepte” vom întâlni adepții crezurilor New Age și ai neo-păgânismului: wicca, druidism, kemetism. Dacă prin sabia lor cu vârful întors (sica, sau în bustrofedon „ics – A” – sau AX; Secera sau „S – e – Cer – A” („la două capete”)), prin căciula cu vârful întors (boneta frigiană – care „frige”), prin ciocul întors al păsării (sceptrul; Gaya Vultureanca), prin ghiarele întoarse ale Gayei („ghiaurii”; Gaeții, Geții, Fii Mamei Gaya Vultureanca), prin cârligul păstorului (la faraonii geți egipteni) și prin lupoaica dacică – zisă capitolină – cu capul întors (care alăptează gemenii divini, dar la un moment dat întoarce capul și mușcă din ei; lupul natural nu întoarce capul), magiștrii – adică magii de la Istru – ne trasmiteau faptul că, mai devreme sau mai târziu, „ne vom întoarce la origini”, adică în epoca de piatră, tot așa prin suspendarea unui braț într-o eșarfă („șarf” = lovitură cu dosul palmei) geto-dacii ne transmit mesajul clar, că acest cataclysm cosmic periodic poate fi suspendat pentru un timp, poate fi „amânat”. Pentru aceast trebuie să trăim într-o civilizație a lutului, pietrei și lemnului, renunțând la fier și alte metale magnetice, ce atrag și grăbesc sfârșitul. De asemenea, trebuie să ținem posturile prevăzute de religia creștin – ortodoxă, devenind mai anemici (fără mult fier în sânge; așa zișii Oameni de Lemn sau Oameni Verzi – Verde Împărat). Securea războiului (din fier) ar trebui îngropată în pământ (conform vechilor legi). De aceea la strămoși acoperișurile caselor nu erau metalice, ci se făceau din olane (țigle), șiță („ița lui Ș”, înțelesul științei șerpilor; șindrilă („Ș – Indra (Zeul Zeilor în Vede), sau „indrilă”), paie, stuf, sau ardezie („arde – zi – A”, sau Ziua lui A, când vom trece prin foc). Se știa că avem de-a face cu „Fier – ăst – Rău”, iar noi, odată născuți în materie, suntem pe Calea Robilor (un alt nume al galaxiei noastre, cunoscute ca și Caleea Lactee (ce urmează să bată putineiul, spre smântânirea laptelui) și mergem „precum boii la tăiere” în roata sorții noastre. Prin simbolismul lor, statuile dacilor „vorbesc” încă, după două mii de ani, de prin toate vitrinele muzeelor lumii, pe unde se află. Totul este să „știm” să ascultăm aceste mesaje simbolice unicat ce au fost cuprinse în marmură scumpă și în porfir, în imaginea unor mari magi de la Istru (Marii Magiștrii).