„Icoane vii ale spiritualităţii româneşti” (autor, Preot Ionel Popescu)

– lucrare tipărită cu binecuvântarea IPS Părinte Ioan Selejan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului –

Părintele Ionel Popescu – Vicar administrativ la Arhiepiscopia Timişoarei (de la 1 decembrie 2009) şi Preot Paroh la Parohia Timişoara Iosefin (de la 1 iulie 2001), s-a născut la 27 iulie 1955, în localitatea Hobiţa Grădişte, comuna Clopotiva, judeţul Hunedoara. Profesor la Seminarul Teologic Caransebeş (1981 – 2001), director al seminarului (1995-2001), consilier cultural la Episcopia Caransebeşului (1994 – 1996), cursuri de limba germană la Leipzig şi Erlangen, Germania (1992 – 1993), studii de Teologie la Facultatea de Teologie Protestantă din Erlangen – Nürnberg (1993 – 1994) şi burse de cercetare la Graz, oferite de fundaţia catolică „Johann Weber”(1997 – 1998) şi la Viena, ca bursier al Conferinţei Episcopilor Austrieci (1999 – 2000).

Lector universitar la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu” Reşiţa (2000 – 2008), redactor al „Calendarului românului” Caransebeş (1995 – 1996), metodist pe lângă Inspectoratul Şcolar Judeţean Caraş-Severin şi membru în colectivul de redacţie al revistei „Altarul Banatului” Timişoara (1995 – 2001) şi al foii „Învierea” Timişoara (din anul 2003), consilier administrativ – bisericesc la Arhiepiscopia Timişoarei (2003 – 2009), membru şi secretar al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Timişoarei şi membru al Adunării Naţionale Bisericeşti (2002 – 2010); participant la mai multe manifestări cu caracter teologic şi ştiinţific în ţară şi străinătate (Austria, Germania, Elveţia, Franţa, Serbia), precum şi la Adunarea Ecumenică Europeană organizată la Graz (23 – 29 iunie 1997) şi Sibiu (4 – 9 septembrie 2007); hirotonit diacon (30 ianuarie 1983), preot (7 octombrie 1984) şi hirotesit iconom stavrofor (mai 1995); căsătorit cu doamna ing. Rodica Popescu, având doi fii: Andrei, absolvent al Facultăţii de Litere din Timişoara (Secţia Istorie – Limba germană) şi Vlad, student la Conservatorul din Graz (vioară).

Autor a numeroase articole, prefeţe, postfeţe, recenzii, note, traduceri, interviuri, publicate în revista Mitropolia Banatului şi Îndrumătorul bisericesc, Calendarul almanah al Arhiepiscopiei Timişoarei, apoi revistele Altarul Banatului, Învierea (Timişoara), Foaia Diecezană, Calendarul românului şi Interferenţe (Caransebeş); Columna 2000 şi Coloana Infinitului (Timişoara); Biserica şi Şcoala (Arad); Credinţa străbună (Alba Iulia); Gândirea (Sibiu); Academica (Bucureşti); Timpul (Reşiţa); Renaşterea bănăţeană (Timişoara); Floare de latinitate (Novi – Sad, Panciova, Serbia); Organizator a numeroase manifestări cu caracter bisericesc şi cultural, participant la mai multe emisiuni Radio – TV în ţară şi străinătate şi realizator a două filme: Pelerini români în Ţara Sfântă (în colab. cu TVR Timişoara) şi Pelerini români în Grecia.

Apariţia oricărei cărţi este un prilej de bucurie, o sărbătoare a spiritului, o naştere, dar şi un botez, un şuvoi de lumină. Cu binecuvântarea, dar şi cu girul Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti” devine o carte vie, oportună, care se citeşte cu un real interes. Cele două mari capitole ale sale, „Medalioane arhiereşti” şi „Breviar portretistic”, aduc în prim-plan figuri ilustre, precum Episcopul Academician Nicolae Popea, Patriarhul Elie Miron Cristea (primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), Mitropolitul Visarion Puiu, Episcopul Emilian Birdaş, Înaltpreasfințitul Părinte Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Mitropolitul Academician Dr. Nicolae Corneanu al Banatului, preoţii Sinseiu Bistrianu, Mircea Chialda, Teodor V. Damşa, Iova Firca, Avram Glidan, Paulin Lecca, Zeno Munteanu, Ioan Negruţiu, Alexandru Onoriu Nicolici (martiri ai temniţelor comuniste), Cornel Olariu, Iosif Iuliu Olariu (primul bănăţean doctor în teologie), Timotei Popovici, Ioan Sabău.

Carte de tip memento, de tip moştenire culturală, carte a unor identităţi (care, la rândul ei, are o identitate clar conturată), carte cu rol „luminător” (în genul celui prefigurat de epoca Luminilor), carte cu oameni şi despre oameni, carte cu specific românesc, carte utilă pentru clerici, dar şi deopotrivă pentru mireni, aceasta este ilustrarea datoriei morale a autorului faţă de înaintaşi şi totodată un act de legitimare, un atestat de mândrie naţională.

Căci ardelean hunedorean fiind la origini, Părintele Ionel Popescu, un strălucit orator şi povestitor, dă dovadă de o nedisimulată vibraţie şi sensibilitate când vine vorba de valori morale, de sentimentul naţional şi de noţiunea de patriotism în genere. Respectul faţă de înaintaşi (oameni ai ideilor şi ai faptelor), faţă de personajele – reper care punctează eternitatea (la selectarea cărora a stat, între altele, criteriul meritocraţiei, al acelui „ceva” ziditor, plămădit de către aceştia, spre placul lui Dumnezeu, dar şi al oamenilor), este o transpunere firească în faptă a ceea ce Părintele Ionel Popescu afirma într-un articol recent din revista eparhială „Învierea”, inspirat intitulat „Cave ne cadas!”, în care îndemna să nu cădem în păcatul trufiei. Extrapolat, „a­daptat” prezentei nevoi textu­al – contextuale, „Cave ne cadas!” poate fi citit şi interpretat prin prisma îndemnului la necădere în păcatul uitării. Părintele Ionel Popescu nu uită să nu uite.

Cu alte cuvinte sau, în altă ordine de idei,volumul de faţă intitulat în mod sugestiv „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti” vine să ne propună modelul de urmat, excelenţa. Legăturile dintre Părintele Ionel Popescu şi cei evocaţi sunt legături amarcordiale, nu în sensul gustului amar, al neîmplinirii şi al nedesăvârşirii, ci în cel fellinian, admirativ – retrospectiv, de pioasă evocare şi de respectuoasă aducere-aminte. În ciuda modestiei afişate, lucrarea „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti“ trădează o dublă vocaţie a autorului: cea de monografist (a se vedea monografia închinată Parohiei Timişoara – Iosefin, cartea despre Hobiţa – Grădişte, satul natal al sfinţei sale – o altă datorie morală şi de suflet împlinită, cărţile în care îşi relatează peregrinările prin Ţara Sfântă), dublată de cea de cercetător, de scormonitor prin arhive şi prin biblioteci. Ambele presupun răbdare, tenacitate, responsabilitate, conştiinciozitate, muncă susţinută. La acestea se adaugă responsabilitatea Părintelui Ionel Popescu faţă de trecut, dar şi faţă de viitor, faţă de generaţiile care vin. Medali­oane­le autorului compun o colecţie de personalităţi despre care acesta vorbeşte aşezat, calm, „ardeleneşte”, cuminte, la modul elogiator, uneori nostalgic. Pe unele le-a cunoscut în viaţă, i-au jalonat existenţa, devenirea profesională şi întru fiinţă, pe altele din cărţi, din relatări.

„Icoane vii ale spirituali­tăţii româneşti” are un vădit caracter paideic, este o carte de învăţătură, un manual de peda­gogie, un fel de „cuvente den bătrâni” purtate mai departe peste ani.

Prin urmare, Părintele Ionel Popescu nu ţine informaţia pentru sine, nu face însemnări pentru sertar, ci o face publică. De aici şi altruismul scriiturii sale. În acelaşi timp, acesta se încăpăţânează să creadă că nu chiar „totul este deşertăciune”, că mai există „ceva” care se poate extrage timpului, un „ceva” mate­rializat într-o carte care restaurează fapta bună, gândul măreţ şi gestul ziditor. Pe lângă acestea, mai există un lucru major: în­crederea Părintelui Ionel Popescu (autor bine, corect şi complet documentat, precis, punctual, la obiect) în cartea scrisă, în cartea tipărită, un „conservatorism” de bun augur ce pune în operă rolul formator al cărţii.

Drept argument şi confirmare a celor afirmate mai sus, vom pune câteva din cuvintele autorului, susţinute în “Argumentul” lucrării de faţă: “M-am simţit, într-un fel, dator să pun la dispoziţia celor interesaţi chipul frumos al acestor personalităţi ecleziastice, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume care resimte acut lipsa reperelor morale şi intelectuale. Astăzi citim, auzim, vedem pretutindeni că nu avem asemenea modele, pentru că, dacă le-am avea, se spune mereu, am fi cu totul altfel, am fi mai buni şi mai devitaţi, mai serioşi şi mai harnici, mai filantropi şi mai jertfelnici, mai răbdători şi mai recunoscători, într-un cuvânt, am fi virtuosi.

Dar iată, modelele, reperele morale şi culturale sunt la îndemâna noastră. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem la izvoare şi să răsfoim câte o filă din bogata zester culturală moştenită de la înaintaşi, pentru a redescoperi modele de oameni credincioşi şi cu viaţa morală pilduitoare, iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, de ţară şi de popor, de credinţă şi de spiritualitate, de adevăr şi de dreptate, de ştiinţă şi de artă, cum sunt toţi cei înscrişi pe paginile lucrării de faţă.

Acest florilegiu spiritual cuprinde, aşadar, doar numele unor ierarhi şi al unor preoţi, profesori de Teologie, ieromonahi şi duhovnici despre care am învăţat în şcoală, apoi am citit şi am scris câte ceva, unii fiind aproape de sufletul meu prin faptul că, fiindu-le elev, student şi apoi colaborator, mi-au marcat existenţă, misiunea preoţească şi profesia de dascăl. Pe “antimisul Bisericii noastre” din această parte de ţară sunt însă nenumărate “miride” vrednice de a fi aşezate în potirul Teologiei, al culturii şi al istoriei bisericeşti – ierarhi, preoţi şi monahi, care ne invită să învăţăm din viaţa, din ostenelile şi din virtuţile lor, din pătimirile şi din jertfa pe care au depus-o pe altarul credinţei, al unităţii naţionale, al libertăţii şi al demnităţii noastre.