Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină – Ea este istorisită şi de Evangheliştii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 şi Luca XXII, 16-20), precum şi de către Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la bun început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet în evangheliştii sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. De fapt, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a vorbit despre această Taină, când a reprodus, îndată după înmulţirea pâinilor, cuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos despre „pâinea vieţii”, adică despre împărtaşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său (Ioan VI, 48), aşa încât şi pentru acest motiv nu mai avea nevoie să revină asupra unui subiect atât de cunoscut.
Concordanţa dintre Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, martor direct la Cina cea de Taină şi Sfântul Apostol Pavel, care a primit dogma euharistică chiar de la Mântuitorul Iisus Hristos, printr-o revelaţie directă şi personală – pe de o parte – şi dintre Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Marcu şi Luca, ucenici direcţi ai Apostolilor şi martori ai tradiţiei şi practicii Bisericii Primare – pe de altă parte – are o deosebită însemnătate, căci ne arată că dogma euharistică n-a suferit niciun fel de evoluţie în dezvoltarea vieţii creştine şi că Biserica Ortodoxă a păstrat-o aşa cum a primit-o de la însuşi întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Cuvintele scripturistice despre instituirea Sfintei Euharistii constituie prin urmare un document istoric original, înzestrat cu puterea unei mărturii directe, obiective şi sincere despre originea şi înțelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul Iisus Hristos a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (artos) în însuși Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. În noaptea când a fost prins – deci cu o zi înainte de Paştele iudaic – Domnul Iisus Hristos a instituit aşadar, o adevărată Sfântă şi Dumnezeiască Taină, oferind credincioşilor un nou şi supranatural mijloc de comunicare, cuminecare şi comuniune cu El.
Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, după cum învaţă de obicei protestanţii, ci constituie cu adevărat o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiului Testament, Pascha iudaică şi tot cultul Legii Vechi, inaugurând cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina Euharistică. În istorisirea instituirii Sfintei şi Dumnezeieştii Euharistii, se disting două momente diferite: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială, rostită de Domnul nostru Iisus Hristos mai întâi asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioară împărtăşirii. Ea revendică şi necesită o rugăciune anumită, Epicleza, pe care Biserica Ortodoxă o cunoaşte din cele mai vechi timpuri şi pe care liturghisitorul o rosteşte totdeauna asupra cinstitelor Daruri. După săvârşirea prefacerii, Domnul nostru Iisus Hristos oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său.
De aceea greşesc protestanţii, care pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii şi greşesc şi romano-catolicii, care consideră că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut de Domnul Iisus Hristos în clipa sau momentul binecuvântării – care precede frângerea Trupului şi repartizarea sau distribuirea Sângelui Domnului – ci în momentul în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc de asemenea şi când împărtăşesc credincioşii lor laici numai cu Trupul Domnului Iisus Hristos, rezervând împărtăşirea cu ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de neîntemeiate credinţe ori practici. Ca atare, împărtăşindu-le viaţa dumnezeiască. Trupul Euharistic al lui Iisus Hristos este comuniunea amândurora, reală a lui Iisus Hristos în Biserica Sa. De aceea „Euharistia este taina care cu adevărat transformă o comunitate umană în Biserica lui Dumnezeu şi este criteriul ultim sau baza structurii ecleziale”. În momentul împărtăşirii harului euharistic „ne asimilează Lui, ne încorporează Lui şi face din noi membre din ce în ce mai vii ale trupului Său tainic”. Domnul Iisus Hristos doreşte să facă din noi Biserica în care să-şi reverse dragostea Sa şi de aceea ne adună din toate părţile împrejurul Sfintei Mese, ca să realizeze din noi un singur trup care să fie deopotrivă al Lui şi al nostru.
Sfânta Taină a Euharistiei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat pâinea, a binecuvântat-o prin rugăciune şi apoi a împărtăşit pe Sfinţii Săi Apostoli, zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul meu..” iar după aceea a luat paharul, a mulţumit Părintelui ceresc, a binecuvântat paharul şi a dat Sfinţilor Apostoli zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele meu… şi a adăugat apoi: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea mea (Mat. 26, 26-28; Luc. 22, 19-20, I Cor. 11, 23-25)dând poruncă astfel ca totdeauna să se săvârşească această Sfântă Taină.
Cu privire la elementele Cinei s-au format mai multe teorii care nu au făcut altceva decât să distrugă simplitatea iniţială şi adevărul Cinei şi să despartă credincioşii. Biserica Romano – Catolică şi Ortodoxă susţin că trupul şi sângele lui Iisus Hristos sunt prezente în pâine şi în vin, în mod fizic (transsubstanţierea). Biserica Luterană susţine că individul se împărtăşeşte din adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Iisus Hristos. Elementele rămân neschimbate dar rugăciunea de consacrare Îl comunică pe Iisus Hristos participanţilor (consubstanţierea). Concepţia reformată susţine că deşi elementele sunt doar simboluri, părtăşia cu ele implică împărtăşirea cu Iisus Hristos prin prezenţa Sa spirituală, răscumpărătoare. Zwingli a susţinut că Cina este doar o masă de aducere aminte, o comemorare, dar este de asemenea o slujbă în care prezenţa lui Iisus Hristos împreună cu poporul Său realizează o adevărată comuniune.
Poziţia reformată este undeva între cea a consubstanţierii şi cea a comemorării. Într-un mod oarecare, există o prezenţă dinamică a lui Iisus Hristos în elemente, prezenţă care devine eficace în credincios atunci când se împărtăşeşte. Elementele sunt simbolul prezenţei Sale. William Sancy scrie: „Împărtăşirea prezenţei Sale nu înseamnă a mânca şi a bea în mod fizic ci este o comunicare interioară şi lăuntrică cu Persoana Sa, comuniune care foloseşte o acţiune exterioară cu o expresie a credinţei spirituale lăuntrice.” Modul în care fiecare credincios percepe responsabilitatea pe care o are este dată şi de înţelesul sau sensul pe care îl dă semnificaţiei Cinei Domnului, de concepţia adoptată privind elementele Cinei şi de aşteptările fiecăruia din acest rit sau sacrament. „Dacă Cina Domnului semnifică, cel puţin în parte, o relaţie spirituală între credincios şi Dumnezeu, atunci una din cerinţe este o relaţie personală cu Domnul Iisus Hristos. Cei care participă ar trebui să fie credincioşi autentici în Iisus Hristos și sa fie suficient de maturi ca sa poată deosebi trupul lui Iisus Hristos.”
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos constituie evenimentul unic şi real, actul central al credinţei şi existenţei creştine, singurul care dă sens la tot ceea ce-l precede şi la tot ceea ce-l urmează: „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14). Certitudinea învierii lui Iisus Hristos avea să transforme conştiinţe, şi să facă din Apostolii îngroziţi, nişte entuziaşti până la moarte în propovăduirea acestui adevăr, iar din prigonitori, martiri. Cum s-a putut petrece o astfel de schimbare radicală? Pe ce temeiuri? Sfântul Apostol Pavel oferă răspuns la aceste întrebări: „Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi… S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, în urmă S-a arătat deodată la peste 500 de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc şi astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat Sfântului Apostol Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar în urma tuturor mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 3-8).
Aşadar, temeiurile certitudinii învierii au fost, în primul rând, arătările lui Iisus Hristos înviat. Iar dacă cei cărora El li S-a arătat, după învierea Sa, ar fi murit înainte de a-i face pe alții să creadă minunea, această evanghelie nu s-ar fi scris și nici nu s-ar fi propovăduit astăzi. Ultimul capitol al Evangheliei a III-a este dedicat, de către autorul ei, evenimentelor zilei învierii, adică tocmai argumentelor acesteia – arătările. Aici se găsesc relatate trei arătări: arătarea îngerului femeilor venite la mormântul gol (Marc., 24, 1-12); arătarea la doi ucenici în drum spre Emaus (Marc., 24, 13-35); arătarea Apostolilor cărora le conferă viitoarea lor misiune (Marc. 24, 36-49). Un scurt Epilog (Marc. 24, 50-53) concluzionează Evanghelia, anticipând evenimentele din debutul cărţii Faptele Apostolilor.
Arătarea lui Iisus Hristos înviat celor doi ucenici în drumul spre Emaus, consemnată, aşadar, de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, este o naraţiune contextuală, o simplă relatare a unei apariţii, lipsită de preocupări apologetice, dar încărcată, în schimb, de un profund caracter sacramental-liturgic. Trişti pentru cele întâmplate în Ierusalim cu Acela în care şi-au pus nădejdea izbăvirii lui Israel şi împovărați, astfel, de întrebări fără răspuns, doi dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, călătoresc spre un sat, numit de evanghelist, Emaus, discutând despre tot ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim în ultimele zile (24, 14). Evenimentul se petrece în chiar ziua învierii. Dar, în timp ce discutau toate acestea „Iisus însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei” (cf. In. 24, 15). Cele două vorbe „apropiindu-Se” şi „mergea” rezumă întreg demersul lucanic al episodului „Emaus”: Prin Iisus Hristos, Dumnezeu se apropie de omenire, intră în istoria ei, călătorește cu ea, dând sens destinelor noastre cotidiene. Aceasta apropiere a lui Iisus înviat și mergere împreună cu omul, este străină evangheliștilor Marcu și Matei, excepție făcând, oarecum, Ioan, în a cărui Evanghelie, prezenţa lui Iisus Hristos, la ucenicii Săi, este însoţită de harul Duhului Sfânt.
Lasă un răspuns