Înţelepţii cronicari scriau din vremuri vechi că Moldova o fi aşezată intenționat în calea răutăţilor. Este adevărat, Dumnezeu cel milostiv hotărăşte destine, dar prea multe caracatiţe, iartă-mă Doamne, îşi întind braţele veninoase peste moşia dacică. La 16 (28) mai 1812 Rusia Ţaristă rupe Moldova în două, luând în stăpânire interfluviul Nistru-Prut, pe care-l botează mai târziu impropriu (1813) Basarabia. Agresiunea este prezentată drăgălaş sub titlul de „anexare“. Suprapunem „frumoasa” operaţiune celor menţionate de autorul Paul Cernovodeanu: După cum recunoaşte istoricul Leon Casso, ministru al instrucţiunii publice în cabinetul ţarist, în lucrarea să tipărită la Moscova, în 1913 şi închinată ieşirii Rusiei la Dunăre, “planurile noastre primordiale au fost mult mai mari. În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblast) Basarabia. (…) Dar şi acest adaos ne-a fost folositor – mărturiseşte Casso – pentru următoarele motive: 1) el ne apropia de Peninsula Balcanică şi 2) ne da putinţă să stăm cu un picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde în viitor mai departe… (…) Dar, în afară de această, cel mai esenţial moment în acest câştig a fost faptul că pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de ai Porţii din Europa.“
Iaca amu, dragii noştri „statalisti” să-i facă frizură Excelenţei Sale, domnului Ministru L. Casso. În paralel, „băgătorii de seama” ai stătuleţului „rodnoi” să nu scape din vedere intenţiile anterioare ale Curţii Imperiale ruseşti de a reconstitui vechea Dacie în calitate de tampon între cele trei imperii hrăpăreţe ale timpului (a.1782) – Rusia, Austria şi Turcia. Se ajunsese, că un băieţandru de-al samoderjetilor să poarte o eşarfă cu inscripţia principe al Daciei.
Ignorând înaltele dispoziţiuni, istoria decide oportun revenirea Basarabiei acasă, în a. 1918, datorită voinţei poporului manifestată expres prin votul Sfatului Ţării.
Vizând scopuri anexioniste, succesorul imperialilor, Uniunea Sovietică, pune piatra de temelie a nemaipomenitei „statalităţi socialiști moldovinești“. Gurile rele afirmă că scenariul e aruncat de „comuniștii” români pentru a asigura exportul de revoluţie în direcţia Bucureşti. Așa ajungem, prin instituirea creaturii artificiale Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), la 12 octombrie 1924, pe întinsurile moldovene ale Transnistriei descinde fişa „moldovenismului“.
Pe lângă aprigile deznaţionalizări / colonizări, băştinaşii sunt supuşi unui consistent retuş al identităţii. Enciclopediștii, ce răspândesc un miros denaturat, „descoperă” instant – sarcina partinică majoră – că pe un mal al râului interior al Moldovei, Prutul, locuiesc rumâni, iar pe celălalt – o nouă specie a lui homo sapiens, „moldo-ivani”. Frumoasă invenţie kămunească…
Minciuna s-a înrădăcinat adânc şi tradiţia kominternista de a promova ura între consângeni perseverează cu tupeu. Chiar şi acum, când civilizaţia a ajuns să recunoască egalitatea tuturor naţiunilor – fie mari, fie mici, rară ocazie să nu posteze mass-media rusă protozaurii „maldaveni” în proximitatea imediată a românilor, dispreţuind făţiş convenienţele sociale. Frică a cuprins plebea şi e riscant încă, la anul 2014 (!?), să-ţi afirmi autenticitatea pe uliţele Chişinăului. Mărimea „libertăţii” dovedindu-se profund relativă, cu greu comunici în public măcar “pi maldavinesti“, asta cântărind numaidecât înrâurirea fără de capăt a slavilor. Apoi, ferească Hristos să murmuri nominativul „România“, sută la sută, eşti etichetat imediat naţionalist învederat. Ba, cu multă râvnă o fac şi unii din autohtonii rătăciţi sufleteşte. În schimb, se socot de bună educaţie îndemnurile în glas la asociere cu „vecinul” de la Ural, internaţionalistul…
Numai cine nu vrea nu percepe cultivarea silnică a ideologiei revoluționariste pe străbunul tărâm mioritic, de atâtea ori cucerit, recucerit. Mai putem sublinia cu certitudine că independenţa ce nu ne aparţine are în prim plan obiectivul de a împiedică returnarea la vatră, marcând durabilitatea educaţiei proletcultiste, dar, mai ales, cucernicia învăţăceilor în plină conformitate cu compoziţia programată în îndepărtată Moscova. Neruşinat şi fără principii, procedeul e lipsit totalmente de orice probă istorică, iar la baza e situat pe singularitatea ambiţiei personale şi de grup a califilor de o oră. Fiind deturnată mişcarea de renaştere naţională (a.1991), toate se întorc la vechiul făgaş: despre Rusia – captivant şi la superlativ; izvorul tuturor relelor – buneinteles, e România; Prutul – e hotar. Diapazon neschimbat pe parcursul perioadei 1924-2014.
Faptul că ghiduşia pseudo „statalităţii” e brodată cu aţă albă se observă în evoluţia drapelului R.A.S.S.M., din pânza căruia tinde să răzbată „autenticitatea” valahă.
Drapelul R.A.S.S.M. (1925 – 1932). Legiferat la 10 mai 1925, când Congresul Sovietelor din toată Ucraina a aprobat Constituţia R.A.S.S.M (secţiunea a VII-a, articolul 48, stipula: „R.A.S.S. Moldovenească are stemă şi steagul său de stat, stabilite de Comitetul Executiv Central (C.E.C.) Moldovenesc şi confirmate de Comitetul Executiv Central din toată Ucraina”). De-abia la 19 octombrie 1925 , C.E.C. al R.A.S.S.M. adopta proiectul steagului de stat al R.A.S.S.M.
Drapelul R.A.S.S.M. (1937 – 1938). Indiscutabil, trecerea la literele latine pune în vizor abordajul României.
Drapelul R.A.S.S.M. (1938 – 1940). La o distanţă de doar câteva luni, „influenţa” burghezo-moşierească a României e combătută prin revenirea la alfabetul chirilic.
Ulterior, falsa „statalitate” e consolidată iarăşi pe contul Principatului Moldova, parte constituantă a României. Urmare a cărdăşiei bolsevico-natiste din 23 august 1939, Basarabia e ocupată şi, dintr-o eroare tactică a militarilor sovietici, se înhată Ținutul Herța. Reţinem suplimentar că ultimatumul mincinos de trei zile din 26 iunie 1940 „expiră” de facto la 28 iunie, când se declanşează invazia. Puţin peste o lună, în dată de 2 august 1940, „eliberatorul” deja măsoară mancurţilor limitele celui de-al „sprezecelea” descălecat şi Basarabia e dezmembrată arbitrar. Părţi din teritoriu se transmit nejustificat Ucrainei (devastându-le, probabil, nu fără a lichidă reminiscenţele indigenilor), care le administrează ilegal până în prezent. Pe nevrute, gândul ne îndreaptă la refrenul exoticului chansonette rusesc „А в остальном, прекрасная маркиза, всё харашо, всё харашо.“; în rest, stimate monsieur, totul e al nostru.
Cât n-ar părea de straniu, ticăloşenia sistemului politic şi social impus a dat roadele scontate. Notificăm în treacăt o frenezie a dezonoarei. Primo, dacă ne raportăm la concepţia pretinsei „suveranităţi”, ea nu străbate de sub umbră tancurilor armatei a 14-ea coloniale de pe Nistru. Secundo, jecmăneală mai recentă, cu inaugurarea cnezatelor din Tiraspol şi Comrat (or fi şi altele – făgăduiesc Kremlinul şi acoliţii), documentează atitudinea „binevoitoare” a suzeranului faţă de smeriţii care-i fac continuu jocul.
Mai recent, o nouă revelaţie cutremură lumea. S-a constatat veridic că de la naşterea sa, Chişinăul e dotat nu cu una, ci cu două – spre, spre… „sprezece” independente. Se desfăşoară intens o tactică de duşmănie a tot ce e local, dar ridicându-se la nivelul interjectiilor obscure, ea se cufundă de jure în semiîntunericul unei idile ipocrite, amestecată cu fariseism. Trecut şi viitor se învolbură în haos, de ţi se opreşte mintea – în loc: la ce bun – destinul, la ce bun – Adevărul? Pe drept cuvânt, „proto-istorică” lui „l’ indépendance” – simbol nemărginit al celui compromis, nu încape în statu qui ante.
Multe STATE au corigente la fantezii metafizice similare, interfluviul Nistru-Prut răpit de la matcă (dar tot!) în trei rânduri – 1812 / 1940 / 1944. La Cernăuţi, Hotin, la Baltă, Cetatea Albă, Izmail sau Reni – plouă a pribegie înverşunată; Chişinăul îngâmfat s-a pitulat la adăpostul umbrelei străine. Narcisimul devine calul (boala) lui de bătaie concentrând atenţia publică – spre bucuria padisahului moschicesc – la plagă de pe vârful degetului în dauna integralităţii corpului.
* * * * * * *
Indiscutabil, capul de bour constituie însemnul instituţionalitâţii Statului Moldovenesc, însumând simbolul existenţei statale de-a lungul veacurilor. Amplasarea lui, de la 2-IV-1826, în partea de jos a stemei regiunii (oblastei) Basarabia, sub ghearele vulturului bicefal, redă expres esenţă înrobirii noastre. Cotropitorul aleator, U.R.S.S.-ul, renunţă din start – am văzut mai sus – la împrumutul heraldicei, poate singură lui remarcă „de bine” în temă. Promulgarea emblemei voievodului Dragoş, după cotitură din 1989-1991 (adecvat am spune, simulare), n-a condus la împerecherea malurilor Prutului. Concluzia? Măiestria politrucilor l-a depăşit ape marele combinator Ostap Bender, care în jocul de şah cunoştea o unică mişcare E2-E4. Sub o melodie contrafăcută, plină vârf de obscurantism, aceştia înregistrează un regretabil succes în mimarea, pur şi simplu, patriotismului şi reuşesc să prelungească agonia „anexării“.
Deşi şi-au legiferat în Constituţie idealul neîndoielnicei vasalităţi – „Statul Republica Moldova”, “aleşii” recurg la un nou mijloc de îndobitocire a populaţiei, preferând să-şi nomineze țerișoara cât mai dezinvolt posibil – „Maldova / Maldovei”. Profanandu-i altarul sacru, Chişinăul indivizibil! – dar cu Basarabia risipită (de sacrificarea căreia totalmente este responsabil), fură obraznic de la Poartă Creştinătăţii nu numai istoria, ci şi numele: nitam-nisam îşi asumă abuziv deplină putere de dispoziţie asupra titulaturii-tezaur.
Înghesuită cu vorba lată în forme abstracte, tendenţioasă interpretare a prins imediat în mase, dovadă peremptorie că memoria podgorenilor păstrează vie amintirea Moldovei lui Ştefan, ci nu a vreo unei progenituri. Din care motive, furtişagul poate produce efect exclusiv asupra celor ce nu vor să-şi antreneze creierul, nemaiputând deosebi unde-i laie şi unde-i bălaie.
Tovarăşi. Explicaţia ridicolului fenomen trebuie căutată în sechestrarea violenţă a Moldovei de către atacator. Nu nominaţia atribuită injust (care, în fine, determină mai mult un scop decât un beneficiu!) ridică valoarea subiectului, ci elementele lui fizico-politice. Aprindeți lampa şi arătaţi-ne omul care ne-ar anunţă că aţi refăcut cumva Ţară. În caz contrar, adică n-aţi reunificat Basarabia (cu tot cu Insula Şerpilor şi cu o parte a deltei Dunării) – n-aţi împreunat glia moldavă sub Carpaţii înzestraţi cu frumoasă poveste a vanatoarei de zimbri, ne întrebăm umil: ce contribuţie la reintegrarea neamului / pământului au adus / aduc profitorii, care-şi auto-intitulează inadecvat autorităţile / instituţiile, dar şi pe sine, scumpii, “a/al Moldovei”? Mercantilismul revendicat umbreşte…
Se pare că în aranjamentul fabulei cu musca, tocmai această păguboasă tactică o intuise Donici cuib de-înţelepciune: „Spre laudă deşartă / Mulţi zic: noi am lucrat / Când ei lucrează-n fapta / Că muscă la arăt“. Algoritmul cu venerarea în chip excepţional a mirajului unui stătuleţ, marginile căruia sunt tivite cu suferinţă, e ca şi scris pe apă şi nu atestă vre-un avantaj strategic. E o iluzie deşartă, adusă pe vârful baionetelor samoderjetului, replantată posterior cu blindatele de culoare roşie în mănosul plai al lui Decebalus.
Caracterul extrem de periculos al campaniei instructive nu rezidă doar în aservirea faţă de Tartaria Mare – acţiune deplorabilă sub orice aspect, ci în orientarea în special la abandonul integralităţii Moldovei. În virtutea căror circumstanţe am fi dispuşi să catalogăm acţiunea ca o blasfemie curată într-o prezentare cu două fete.
Cine îşi asumă îndrăzneala să încalce acea sfântă integritate a unui popor? Suntem noi mai răi că alţii, să trăim dezbinaţi? Rămâne mai presus de orice faptul că acei care straşnic „iubesc Maldova” pot şi să o vadă. Într-o acţiune reconstructivă se proiectează, cu mare băgare de seama, conturul caricaturii staliniste „Statul Republica Moldova” asupra dimensiunilor Basarabiei; se suprapune apoi asupra frontierelor naturale ale Moldovei. În caz că nu coincid proporţiile, evident, „Maldavia” voastră nu are capacitatea de a-mi etala Patria.
Imaginea Sfântului Gheorghe în lupta cu balaurul, fixată pe un drapel al lui Ştefan cel Mare, redă biruinţă dreptăţii asupra ereziei – veşnică confruntare dintre bine şi rău. În pofida sugestiei de ordin religios, voluptoasă realitate a încrustărilor brutale de graniţe îşi menţine existenţa şi răul capătă prioritate. Degeaba a denunţat umanitatea Pactul Ribbentrop-Molotov, ce reflectă neclintită prietenie sovieto-germană; pentru noi vântul bate pe alături – povara adunării fragmentelor secţionate nu-i pe măsură contemporanilor. Considerarea că nulă şi neavenită a clauzelor pactului atrage după sine, bineînţeles, iminentă restaurării frontierelor României interbelice. Nedumerirea cea mare, însă, unde zace? Hanatul autoproclamat că”stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (-?), mai şi “blagoslovit de binefăcător” la o existenţa în cadrul federaţiunii imperiale a Chişinăului (- aşi !), reclamă persistenţa în timp a consecinţelor odiosului Pact în privinţa Basarabiei. Nu în ultim rând, trădarea etniei, fapt ce trebuie nemijlocit să mobilizeze oamenii oneşti la lupta cu mediocrităţile promovate şi prejudecăţile impregnate cu mireasma rozovioara.
Desfăşurarea împrejurărilor după a.1859 exclude categoric utilizarea concomitentă a noţiunilor Moldova / România în calitate a două subiecte sine stătătoare. Este un non-sens. Poporul moldav nu reprezintă o adunătură de golani “multietnici”, cum străduie în forţă neaveniţii, fluturând sloganul “naşi moldovani“. Or, apelativul constată, mai degrabă, coabitarea pă ici-colea a încă vre-unui conglomerat de „ghiauri” nenorociţi. Şi dacă în geografia chișinăuieană Nistrul are două maluri – pline de „muldaveni“, câte maluri are râul intern al Moldovei, Prutul – locuite şi acelea eventual de „cretinozauri“? De altfel, ecoul tragediei ce-o resimţim, l-a prezis fatal poetul: „Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice.”
Ieşirea din situaţia precară şi scăparea, într-un fel, de tutela roșie constă în spălarea pe ochi: renunţarea la serviciul devaforabil întregii comunităţi, afişând denumirea corectă a pseudo-formaţiunii din Valea Bacului. Îmbrăcând haina unui contrafort al dramei anului 1812, modestă acțiune ce poate consemna întâiul pas înspre UNIREA moldovenilor cu moldovenii.
Vestigiile nu argumentează altă Moldova decât cea a Marelui voievod Ştefan.
Lasă un răspuns