Povara românismului…

Suntem români şi ar trebui ca-n orice timp şi-n orice loc să dovedim prin gândire, atitudine, vorbe şi fapte că suntem vrednici de acest nume, întrucât el ne conferă identitate, altfel spus poziţie clară şi indiscutabilă în istoria omenirii şi între semeni. Mă rog, este lesne de presupus că aşa gândeau şi de asemenea sentimente înălţătoare se lăsau călăuziţi străbunii noştri de mai departe şi de mai aproape, adică toţi aceia care nu pregetau să fac scut din piepturile lor pentru a-şi apăra „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. Căci luptând pentru apărarea gliei străbune de poftele de înavuţire ale străinilor hrăpăreţi şi cruzi, ei cei mulţi demonstrau tuturor nepoftiţilor purtaţi de vânturile istoriei că – prin trudă şi continuitate – legăturile lor cu pământul dătător de hrană şi veşnică odihnă devin aidoma legăturilor indestructibile dintre o mamă iubitoare şi fiii săi preaplecaţi, idee generoasă pe care semeţii vulturi romani au sorbit-o din apele tulburi ale religiilor precreştine (osirianismul, isismul, mithraismul, metroacismul, dionisianismul, orfismul), pentru ca după îngenuncherea Daciei, păsările imperiale să o picure în sângele locuitorilor statornici de pe aceste meleaguri…

Dar iată că ne este dat să vedem cum românismul a ajuns o povară mult prea grea pentru majoritatea românilor din aceste vremuri de interminabilă tranziţie de la ceva monstruos prin consecvenţa cu care erau întrebuinţate de către vechiul regim mecanismele de nivelare şi sterilizare intelectuală, înspre ceva năucitor de amăgitor, precum luminiţa de la capătul tunelului, luminiţă care pe parcursul campaniei electorale are darul să însufleţească feţele hâite ale tuturor mâncătorilor de rahat şi să focalizeze speranţele alegătorilor, pentru ca îndată după ce s-au văzut cu sacii în căruţa scârţâitoare a puterii, guvernanţii să facă tot ce le stă în putinţă fie pentru îndepărtarea ei până la frontiera cu viitoarea campanie, fie pentru completa ei stingere. Căci taman acest unic şi mare adevăr îl conţine şi abecedarul democraţiei noastre postdecembriste atunci când glăsuieşte despre politicienii politruci şi despre faptele lor de pomină: Sint ut sunt aut non sint (Să fie toate cum sunt sau să nu mai fie).

Prea puţini români ai zilelor noastre au habar de faptul că, ne informează distinsul istoric Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, “România este singura ţară din Europa, în afară de ţările mici, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe limbă”, că în vechime prin limbă se înţelegea neam sau popor, respectiv că România (chiar acest nume ilustru ce găzduieşte în variantă nord-dunăreană numele eternei Rome), precum şi limba română s-au afirmat pînă la parametrii deplinei consacrări în lume printr-o suită de împrejurări favorabile care ţin mai degrabă de miracol decât de un noroc întâmplător.

Limba română la rândul ei s-a descotorosit de balastul grecismelor şi turcismelor, s-a îmbogăţit şi modernizat prin împrumuturi masive din franceză (grosul neologismelor), într-o măsură mult mai mică prin tranzitări şi împrumuturi din italină (altă limbă romanică foarte apropiată de română) sau direct din latină, pentru ca îndată după aceea prin operele marilor noştri artişti ai cuvântului (Eminescu în primul rând), ea să se impună în cultura europeană şi universală ca un formidabil vehicul al noii culturi române, o cultură caracterizată printr-un adorabil echilibru între tradiţie şi modernism. Prin urmare, concluzionează Neagu Djuvara, marea cultura română a avut nevoie doar de două generaţii pentru a se racorda la cultura occidentală („Iată, ne spune istoricul, un fenomen care ţine de miracol!”), pe când marea cultură rusă – după occidentalizarea decretată de ţarul Petru cel Mare prin ucaz în anul 1700 – a trebuit să aştepte circa 120 de ani ca Puşkin să-şi afirme geniul în poezie şi cam 150 de ani ca Gogol, Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi să-şi scrie capodoperele…

Ocupaţi până peste cap ba cu afacerile (în general) suspecte din ţară, ba cu slugăritul în străinătate, românii nu catadicsesc să-şi mai bată capul cu fleacuri precum istoria României şi a limbii naţiei care i-a zămislit. De altminteri, ajunşi în străinătate din diverse motive şi pe diferite căi (cei puţini au fugit în timpul bolşevismului, grosul a plecat legal după Decembrie ’89), mulţi dintre românii strămutaţi se simt atât de confortabil în noile medii, încât nu numai că s-au hotărât să rămână până la moarte în ţările ce i-au adoptat, dar – fără a lua câtuşi de puţin aminte la exemplul multimilenar oferit de evrei, care rămân evrei oriunde ar vieţui în lumea asta largă – ei refuză să vorbească româneşte chiar de la a doua generaţie!

Drept este că nici guvernanţii postdecembrişti n-au depus eforturile trebuincioase pentru întărirea raporturilor dintre diaporă şi ţara-mamă. Măcar aşa ca pe la alte case fost comuniste (unguri, polonezi), unde relaţiile de acest gen se cultivă cu grijă şi dăruire de ani şi ani, ceea ce înseamnă de decenii. Dar cum românii ţin să fie originali în toate cele („în NATO unşi ca plătitori/ şi-n Europa manglitori…”), nu puteau să se dezmintă la acest gingaş capitol şi să procedeze altminteri de cum le dictează ceasul rău şi destinul lor poznaş.