În cele ce urmează vă invităm să luaţi aminte, cu multă seriozitate şi responsabilitate, la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop “Ioan al munţilor”, “Ioan din Carpaţi”, căci veţi asista, cu mult folos, la un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc, realizat şi purtat cu Arhiereul demn şi destoinic ori pilduitor Ioan Selejan – care s-a născut la 16 noiembrie anul 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, înființată în anul 1994… Studiile sale sunt următoarele: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoția 1971; Facultatea de Instalații și Automatizări din București, promoția anului 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoția 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxã din Sibiu, promoția anului 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada anilor 1991-1994; Cursurile de doctorat le-a urmat la Institutul Biblic din Ierusalim, domeniul Biblice, Egiptologie și Orientalistică. Iar din activitatea sa bogată şi deosebită spicuim următoarele: În anul 1980 și-a început viața monahală la Mănăstirea Lainici, județul Gorj; A fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire în 6 august anul 1990; A fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana în 15 august anul 1990; Între anii 1990-1994 a fost Starețul Mănăstirii Lainici; În anul 1994 a fost Arhimandrit și Superior al Așezămintelor Româneşti de la Ierusalim; În 9 iulie anul 1994 a fost ales Episcop al Covasnei și Harghitei; A fost hirotonit Episcop la Mănăstirea “Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” din oraşul Toplița, județul Harghita în 20 iulie anul 1994; În 25 septembrie 1994 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei, la Miercurea Ciuc. Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puţin în Transilvania… Aceasta este convingerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Pentru ierarhul de la curbura Carpaţilor credinţa ortodoxă a fost singura care a menţinut coeziunea populaţiei româneşti în aceste părţi ale ţării.
– Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Ioan, de cele mai multe ori auzim, fie în biserică, fie la şcoală, acolo ce e drept mai puţin, că trebuie să ne păstrăm identitatea şi demnitatea. Există vreo legătură între românism şi ortodoxie?
– Cred că în spaţiul nostru transilvan iese cu totul bine în relief şi a marcat viaţa şi cultura din Transilvania elementul acesta creştin de sorginte ortodoxă. În Transilvania, a fi ortodox este identic cu a fi român. Aşa şi-au păstrat înaintaşii noştri identitatea lor naţională sub aura aceasta ortodoxă. Român ortodox! Sau, dacă spuneai în Transilvania ortodox, se ştia că este automat român, având în vedere celelalte confesiuni cu care trăim aici. Aş putea spune că ortodoxia a marcat atât de puternic conştiinţa românilor, încât, cel puţin în părţile acestea, ale Covasnei şi Harghitei, a fost un scut de apărare al identităţii noastre. Până astăzi vedem că în localităţile unde s-au păstrat biserici şi au fost preoţi neîntrerupt în decursul timpului, acolo s-au păstrat şi credinţa şi graiul nostru românesc. Acolo unde, din cauza vitregiilor vremurilor, preoţii au fost alungaţi, nu mai avem, astăzi, nici grai, nici limbă românească. Avem şi astăzi localităţi unde credincioşii noştri români ortodocşi şi-au pierdut limba, şi-au pierdut graiul – nu mai grăiesc între ei în limba mamei, ci grăiesc într-o limbă străină. Dar ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. Adică, în Biserică, cultul este în limba română, aşa că Iisus Hristos, prin Evanghelia Sa, vorbeşte şi acestor comunităţi tot în limba română. Se roagă în limba română! Iată, deci, ce a însemnat ortodoxia, ce a însemnat credinţa noastră, păstrată în decursul timpului, nu numai pentru relaţia interumană, în comunitatea de aceeaşi limbă. Chiar dacă acolo comunicarea între oameni s-a făcut într-o limbă străină, totuşi, ei şi astăzi sunt români şi vor rămâne cât vor trăi pe acest pământ. Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii într-o limbă străină, cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii vorbesc numai în limba şi graiul românesc. Mă gândesc, apoi, că, dacă în aceste mici comunităţi, iată cât este amprenta şi cum se poate vedea ce a însemnat păstrarea credinţei noastre ortodoxe, la nivel naţional ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru românesc, în forma, în confesiunea aceasta a noastră ortodoxă? Ce am fi noi astăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva valori importante de care să se ţină şi pe care să-şi clădească viaţa, acel popor dispare, alunecă. Şi avem, din nefericire, atâtea exemple pe planetă când unele popoare şi-au pierdut credinţa şi, în mod firesc, a urmat pierderea identităţii naţionale şi nu mai putem vorbi de o naţiune, de un popor unit în jurul unor concepte şi valori fundamentale, ci vorbim de un amalgam, de o unire a mai multor culturi, care nu mai dă identitatea aceea profundă care a fost înainte.
– Înaltpreasfinţite Părinte Ioan, judeţele Covasna şi Harghita sunt în acest pericol?
– În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în arcul carpatic, în arcul de sud-est al Transilvaniei, unde cei care au venit după noi au fost mai puternici şi sabia n-a tăiat doar braţul românului, ci iată vedem că de multe ori i-a tăiat şi limba, i-a tăiat şi graiul. Am putea să amintim de perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după Dictatul de la Viena, când mulţi români din această parte au trecut Carpaţii spre Moldova sau spre Ţara Românească, când mulţi preoţi au fost alungaţi şi numeroase biserici au rămas multă vreme pustii. Iată, eu, când am venit în această parte de ţară, am găsit biserici în care nu se mai slujise de şaizeci şi cinci de ani! S-a observat că a lipsit ceva din localitatea aceea. Acolo credincioşii vorbesc deja într-o limbă străină – şi în casă, şi cu vecinii lor ş.a.m.d. – deci, iată de ce este nevoie să ne menţinem credinţa noastră moştenită din strămoşi.
Din nefericire, lumea ortodoxă este destul de mică. Astăzi, când vorbim de un sistem planetar de 6,5 – aproape șapte miliarde de oameni, ortodocşi suntem în jur de două sute şi ceva de milioane, deci foarte puţin; suntem după virgula miliardelor. De aceea, aici, în spaţiul acesta răsăritean s-a păstrat credinţa ortodoxă şi se poate observa că popoarele ortodoxe care au avut credinţa ortodoxă neîntreruptă au şi astăzi un pronunţat caracter de identitate naţională. În Rusia, Biserica Rusă de astăzi este foarte înfloritoare. Iată, şi ei sunt depozitarii ortodoxiei. Grecia, la fel, este inconfundabilă. Atât credinţa ortodoxă a Greciei, cât şi cultura ei sunt inconfundabile, păstrate toate în contextul acesta al credinţei care, în decursul secolelor, s-a păstrat aşa, venită după rânduielile apostolice, pentru că şi Biserica noastră, noi, ca Biserică Ortodoxă, suntem o biserică apostolică, deci avem primele semănături ale cuvântului lui Dumnezeu aruncate în spaţiul nostru românesc de un Apostol, Sfântul Andrei.
– Înaltpreasfinţia Voastră, cum este trăită ortodoxia în aceste comunităţi din Covasna şi Harghita?
– V-aş răspunde tot printr-o întrebare. Ce părere aveţi despre un tânăr care de curând şi-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine şi mi-a cerut o parohie din eparhia noastră; şi i-am oferit o parohie de 46 de familii? Este greu de înţeles, ca să spun aşa: un teolog vine şi slujeşte la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog care a venit şi mi-a cerut, tot aşa, o parohie şi i-am dat o parohie care are 48 de credincioşi. Numai atât! Deci, cel cu doctorat a luat 46 de familii, iar cel care nu avea doctoratul încă avea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să arunc o umbră asupra altor profesii: credeţi că un medic s-ar duce la un dispensar unde ar avea patruzeci şi ceva de familii sau patruzeci şi opt de suflete? Din nefericire, avem comunităţi de o mie, două mii de oameni şi nu au medic! Iată, preotul se duce şi pentru o turmă aşa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, avem studenţi, avem tineri care înţeleg rolul şi valoarea fiinţei umane. Adică, la noi, aici, în Covasna şi Harghita, oarecum viaţa preotului se aseamănă cu pilda aceea pe care a spus-o Mântuitorul că păstorul a lăsat nouăzeci şi nouă de oi şi s-a dus şi a căutat oaia cea pierdută. Aşa că şi în eparhia noastră, încă de la înfiinţare, am avut această perspectivă şi această amprentă a parabolei rostite de Hristos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu nouăzeci şi nouă de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia rătăcită printre străini, care sunt puţinii noştri credincioşi risipiţi pe aici, prin crestele Carpaţilor.
– Ce oferă Episcopia Covasnei şi Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, care, treptat, dispar din această zonă?
– În primul rând este satisfacţia aceasta a slujirii. Şi, aş repeta, raportul acesta din parabolă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se întoarce. Deci, un păstor se bucură mai mult când găseşte oaia cea pierdută şi rătăcită, decât de cele nouăzeci şi nouă. Există încă această credinţă şi bucurie. Gândiţi-vă că am găsit parohii, cum vă spuneam, în care nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot care vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de cincizeci, de şaizeci de ani şi vin albinele – albinele din stup n-au îngheţat, n-au murit -, şi vin, una câte una. Mă gândesc, şi pentru mine, şi pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ţine aici. Pentru că altfel nu putem spune că, în toată această eparhie, din o sută de parohii, dacă sunt maximum zece parohii, care s-ar putea întreţine pe ele şi să-şi întreţină un pic şi preotul, şi cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dumnezeu, cu ce putem, ne gospodărim: preoţii mai şi lucrează, deci sunt gospodari, şi mai avem ajutor de la Fondul Central Misionar, de unde mai primim un pic de mângâiere pentru preoţii pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aş mulţumi Sfântului Sinod, Părintelui Patriarh, bunilor credincioşi şi preoţilor din toată ţara care adună bănuţi după bănuţi şi o parte din ei ajung şi în părţile noastre pentru a mângâia şi partea aceasta de trebuinţă pentru preoţii cu parohiile foarte mici şi care trebuie sprijiniţi, pentru că, altfel, sunt şi ei oameni, cu greutăţi, cu familii, cu copii. Gândiţi-vă că sunt preoţi care îşi duc, în fiecare zi, copiii la distanţe mari la şcoală, pentru că nu în toate localităţile mai sunt şcoli în graiul nostru românesc. Şi atunci, eu caut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar putea şi copiii lor să aibă acces la şcoală, însă, mila lui Dumnezeu! Încearcă să-şi educe şi ei copiii, atât în spiritul credinţei, cât şi în alte profesii. Uitaţi-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii şi toţi trei sunt la Medicină. Dacă aţi vedea mâinile tatălui lor, sunt crăpate de muncă, însă muncă cinstită. Slujeşte la altarul lui, peste săptămână munceşte în gospodărie şi, iată, are trei copii la Medicină. Şi mai sunt şi alţii. Mai am o altă familie care, tot aşa, deşi orfan (tatăl), deja alţi doi copii la Medicină, dintr-o singură familie de preot! Aşa că încercăm să-i ajutăm. Am acordat şi acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăţi, ştiind în ce situaţie se află părinţii lor, şi aşa se face că am şcolarizat până acum peste trei sute de copii. Nu toţi sunt preoţi, dar o parte dintre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci preoţi născuţi în această zonă – restul erau veniţi din alte părţi -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puţin de zece preoţi din altă parte şi toţi sunt din această zonă şi, până acum, nici unul nu mi-a cerut dezlegare, să spună: „Părinte, daţi-mi dezlegare să plec într-o altă eparhie“. Stau aici, cu părinţii lor, cu familiile lor şi sunt legaţi de această zonă…
Cu alte cuvinte, aşadar, glasul ierarhului duhovnic de aici reprezintă lumina care ne acoperă cu harul său. Sămânţa aruncată va răsări şi va supravieţui, dacă vom avea grijă să nu-I tăiem rădăcina – credinţa. Lumina străbate în întuneric. Vâzând-o, ne entuziasmăm, ne înflăcărăm, dar este necesar să luăm aminte asupra ei, să-I pătrundem înţelesul, semnificaţia. Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan – Arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei – sunt cuvinte pline de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul tuturor, dar cu profunde semnificaţii. Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat, apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-I apară în priviri lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu Duhovnicul, cu Părintele duhovnicesc.
Lasă un răspuns