Patriotism şi naţionalism!

Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din faşă.

În ceea ce priveşte patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori!

Din nefericire, acest frumos şi înălţător sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii, sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării. Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut.

Desigur, este necesară şi obligatorie operarea unei reale distincţii între sentimentele patriotice curate, sincere, duioase, respectiv cele patriotarde, de faţadă, afişate cu ostentaţie, vulgare, dospind de falsitate şi interese mârşave. Naţionalismul este un sentiment şi o atitudine politico-socială care s-a cristalizat în bătăliile ideologice şi diplomatice, indispensabile pe tot parcursul consolidării, afirmării şi apărării naţiunilor create. Cele două concepte – patriotismul şi naţionalismul – se presupun reciproc, iar toate rapturile teritoriale săvârşite de naţiunile mari şi trufaşe în dauna celor mici, n-au făcut decât să alimenteze sentimentele naţionale ale celor năpăstuiţi şi ultragiaţi. Dar iată că până la urmă tot ei sunt acuzaţi de străinii necunoscători şi nesimţitori la durerile naţionale, că adică se fac vinovaţi de sentimentalisme desuete şi de o dragoste penibilă (sic!) vizavi de ţara, istoria şi tradiţiile lor. E clar, lumea pe care ne străduim să o construim, nu va avea ce face cu asemenea vestigii, căci ea va întruni toate caracteristicile unui vast ghetou civilizat, iar oamenii viitorului, fără mamă şi tată, fără ţară şi istorie, se vor mândri cu admirabilele lor însuşiri de roboţi eficient programaţi.

Însă o asemenea acuzaţie ca cea de mai sus se articulează pe două vicii de fond:

1. Când e vorba de patria şi neamul tău, nimic nu este exagerat! Mereu e prea puţin, căci după cum bine afirmă înţelepţii, „Tot ce este exagerat, devine insignifiant!” Ori măreţia şi valoarea morală a unui atare simţământ nobil, nu pot fi minimalizate sau terfelite prin aranjamente politice, cel mai adesea nefericite pentru popoarele mici şi mijlocii. Asemenea sentimente ţin de substanţa biosocială a cetăţenilor, alimentată din seva istoriei dătătoare de conştiinţa continuităţii traiului pe aceleaşi meleaguri.

2. Mai este un viciu de natură filologică. Pentru manifestări ce duc la învrăjbire şi ură între popoare şi rase, ori la conflicte interetnice, existau deja termeni consacraţi: şovinism, rasism, antisemitism, xenofobie. De ce era nevoie de încă un termen? Şi încă un termen obţinut după secătuirea lui de un conţinut vrednic de cea mai aleasă cinstire. Că doar naţionalismul reflectă dorinţa popoarelor de-a fi cineva în lume. Petre Ţuţea spunea: „Nemţii se cred buricul pământului, englezii două buricuri, iar francezii trei şi jumătate”.

Ei da, când naţionalismul îmbrăţişează formele radicale ale ultranaţionalismului, atunci da, el ajunge să violeze ideea de echilibru social pe arii extinse, prin urmare el trebuie respins ca ceva extrem de primejdios, altfel lesne se ajunge la excese precum cele comise în perioada de tristă amintire a Germaniei naziste. Însă naţionalismul românesc nu este creaţia românilor de azi ori de ieri. El este creaţia evanghelistului nostru, inegalabilul Eminescu!

Un răspuns la Patriotism şi naţionalism!

  1. Viorel spune:

    UE, este astazi asemenea unui imens Turn Babel, iar cei din varf nu stiu niciodata cu ce se confrunta cei de la baza, iar cei de la baza turnului, viseaza sa ajunga in varf, dar nu stiu prin ce mijloace sa o faca….
    Globalizarea aceasta a avut ca scop, de fapt, innavutirea si mai mult a unor”iluminati” prin jecmanirea altor natiuni cu acceptul acestora, prin cooptarea la acest jaf chiar pe conducatorii tarilor respective…un imens ghiveci, o amestecatura de natiuni, traditii, istorii si culturi, de afaceri ilegale, de infractori si gagngsteri in dauna unei mase de manevra si de carne de tun…..In esenta: Subjugarea unor popoare si natiuni pe cale pasnica….!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*