Biblioteca Naţională a României la 59 de ani, în 25 iunie 2014! (1)

În 25 iunie 1955 prin HCM nr.1193 se înfiinţează Biblioteca Centrală de Stat, actuala Biblioteca Naţională a României. Astăzi, la 59 de ani, România are o Bibliotecă Naţională funcţională? Astăzi, la 59 de ani, Biblioteca Naţională a României are patrimoniul scris al României în siguranţă? Astăzi, la 59 de ani, putem să ne întrebăm DE CE această indiferenţă a guvernanţilor faţă de patrimoniul cultural scris al României din Biblioteca Naţională a României? Biblioteca Naţionala a României, instituţie naţională, în „moarte” lentă, dar „bine” asistată. Nici nu a apucat vreodată sa trăiască, din 1831…

*

Pe 25 iunie 2014 s-au împlinit 59 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Centrale de Stat, prin H.C.M. nr. 1193 din 25 iunie 1955, iar Biblioteca noastră Naţională nu este nici acum o bibliotecă naţională funcţională pentru secolul al XXI-lea. Prin prezentarea unui istoric ceva mai amănunţit poate, poate, forţele acelea luminate ale României vor realiza că se întâmplă ceva nepermis, în România, cu această instituţie, al cărui drum sinuos a împiedicat-o să fie ceea ce ar fi putut fi în 183 de ani (din 1831), să rivalizeze cu adevărat cu alte biblioteci naţionale ale lumii şi nu doar pentru că are un sediu nou construit.

Istoric Biblioteca Naţională a României

ISTORICUL – BNaR, arată adevărata tragedie prin care a trecut aceasta instituţie de importanţă naţională… De la 1831… 1836, anul înfiinţării… 1901, anul desfiinţării definitive… 1945, dorinţa reînfiinţării în 1945… 1955, revenirea la o Biblioteca Naţională în fapt a ţării abia în anul 1955. „Centrală” în nume, ca „Naţională” le mirosea urât Unora, ca şi acum, DUPA 54 de ani de lipsă a unei Biblioteci Naţionale pentru Poporul Român… 1989, cu tot ce a urmat după anul 1989… Era programată inaugurarea noului sediu din Bulevardul Unirii în Iunie 1990, când Biblioteca Naţională putea fi complet funcţională. NU este nici acum… S-a lăsat în paragină şantierul noului sediu din Bd. Unirii 22 (vis a vis de Tribunalul Bucureşti). Anul 2002, din nou dorinţa de desfiinţare  a BNaR…

Prezentarea unui Istoric al Bibliotecii Naţionale a României care nu a fost prezentat niciodată, este o necesitate pentru publicul larg. Au apărut numai date sporadice. Ar trebui ca măcar pe site – BNaR să se găsească un istoric complet al Bibliotecii Naţionale. Ceea ce se găseşte pe site – Biblioteca Naţională este doar o aproximaţie, de loc naivă, de istoric. A veni, pentru prezentarea unui istoric din care să se vadă vicisitudinile prin care a trecut această instituţie de importanţă naţională, cu fostul electrician al Bibliotecii Naţionale ca persoana cea mai indicată, mi se pare cea mai greşită inspiraţie din partea conducerii BNaR. Ca element categoric în stabilirea unui istoric corect al Bibliotecii Naţionale să fie faptul că electricianul Bibliotecii oferea câte o ţigară deţinuţilor pentru că sediul BNaR era în incinta Tribunalului Bucureşti? Aceea era o situaţie, regretabila.

Dar tot în acel timp, s-a înfiinţat Biblioteca Centrală de Stat, ca „naţional” mirosea urât Unora, Kominternisti, vechi membri „ilegalişti” ai PCdR (Partidului Comunist DIN Romania, nici măcar Partid comunist ROMAN), aceiaşi care aveau si un rol major in Procesele Staliniste de care îşi aminteşte domnul electrician Aron, dacă tot am căzut pe amintiri … ceea ce antecesorii nu au făcut, au desfiinţat-o în 1901, iar următorii, adică cei de acum, au încercat să o desfiinţeze iar în anul 2002 si o ţin într-un provizorat perpetuu şi cel mai grav, în non-funcţionalitate, conform Legii.

Prezentarea istoricului BNaR va arăta vicisitudinile unei instituţii naţionale sabotate cu îndârjire, sub toate regimurile “politice” scurse peste România în 183 de ani, din anul 1831. Este un istoric al BNaR realizat după lecturile mele din domeniu, după câteva zeci de pagini scrise de fostul director al Bibliotecii Naţionale – Angela Popescu-Brădiceni (1955 – 1989) şi pe care le deţin în scriere olografă, după articolul fostului director (1990–1996), al BNaR, Gheoghe Bercan publicat în Revista Bibliotecii Naţionale nr. 1/1996, date despre istoricul BNaR prezentate şi în „Revue de l’Association des bibliothécaires” de France nr. 67/mars 2013 la rubrica „Panorama des biblothèques roumaines”, pag. 20-23, număr îngrijit de Hermina Anghelescu „fost bibliotecar în BNaR, astăzi, Associate Professor, Wayne State University, Detroit, USA. Toate aceste date sunt cunoscute de mulţi, dar, niciodată nu a fost totul pus cap la cap. Doresc să subliniez prin aceasta că istoricul există, este cunoscut, doar că nu a fost publicat în întregime, niciodată.

Nu este afişat pe situl Bibliotecii Naţionale, aşa cum ar fi normal, aşa că eu doar am adunat totul la un loc, urmărind cronologia. Au mai dispărut biblioteci, au mai dispărut cărţi, au mai luat foc, au trecut prin inundaţii, dar datorită unor împrejurări aleatorii, nicidecum „opera” propriului popor, aşa cum se caută a se extinde prostia ţi trădarea decidenţilor peste toţi Românii. La noi, acest lucru s-a întâmplat sub ochii nepăsători ai Decidenţilor Politici, că numai aceştia contează, în decizii. NU, Naţia, Poporul, aşa cum se fac unii a ne căina, in mod perfid, sub Sintagma Ticăloasă: „NOI, Romanii suntem de vina!”. Culmea , aceste şopârle anti-românesti, care sunt rasiste, vin tocmai din partea Unora care se „izvorăsc şi cură” direct din Izvorul Politicii Corecte… Care Popor, înţărcat cu perfidie de la CARTE, şi, mai ales, de Educaţie BUNĂ şi potrivită tuturor indivizilor care îl alcătuiesc, fiecăruia după înzestrarea nativă, nu sesizează şi, mai ales, nu poate interveni.

Bibliotecă Naţională a luat fiinţă în 15 octombrie 1836. Ideea unei Biblioteci Naţionale pentru tot poporul a venit de dinaintea Înfiinţării Bibliotecii Academiei, cam de la începutul secolului al XIX-lea. „Ideea şi nevoia creării de biblioteci publice datează in România de la începutul secolului al XIX–lea, afirmându-se tot mai pregnant în procesul de transformare socială şi în lupta pentru libertate şi unitate naţională care avea loc în ţările române în acei zori de veac”.

La 1 iulie 1831, din dorinţa unor oameni cu dragoste de ţară, care au realizat că pentru o dezvoltare benefică pentru Principatele Române este nevoie de biblioteci, au prevăzut în „Regulamentul Organic al Valahiei” alocarea unei sume anuale de lei pentru „ţinerea şcoalelor publice în Capitală şi în celelalte oraşe ale Principatului, a tipografii, a bibliotecii …”

În 1833, ţinând cont de „Regulamentul Organic al Valahiei”, Petrache Poenaru, în „Regulamentul pentru organizarea învăţământului” vorbeşte de crearea a două mari biblioteci publice, una la Bucureşti, în cadrul Colegiului Sfântul Sava şi cealaltă la Craiova, în incinta Şcoalei Centrale. Au fost fixate anumite sume de bani pentru cumpărarea de cărţi. Ceea ce este foarte important, este vorba de anul 1833, subliniind că încă de atunci se vorbeşte de înfiinţarea Depozitului Legal în Biblioteca Naţională din Colegiul Sfântul Sava, funcţie esenţială a unei biblioteci naţionale. Se specifica obligaţia autorului sau editorului de a da cinci exemplare pentru Biblioteca Naţională din Bucureşti şi trei exemplare pentru Biblioteca din Craiova. De asemenea redactorii de ziare, periodice, în general, erau obligaţi să repartizeze câte un exemplar acestor două biblioteci.

În 10 august 1836, Timotei Cipariu scria despre Biblioteca Naţională de la Sfântul Sava care avea 8000 de cărţi, două odăi… Chiar aşa nota Timotei Cipariu – biblioteca naţională – scrie Vasile Netea, în „Studii, 9, nr 1/1988 – „Timotei Cipariu şi George Bariţiu, călători prin Ţara Românească în 1836”. 15 octombrie 1836 este anul în care s-a înfiinţat prima Bibliotecă Naţională din ţara noastră, prin Ordinul emis de Eforia Şcoalelor. Ea va funcţiona în incinta Colegiului Sfântul Sava. Din aceasta instituţie culturală deosebită, vor lua naştere mai târziu trei instituţii, Biblioteca Centrală a Statului, Imprimeriile Statului, Muzeul Naţional de Antichităţi. Stanislas Bellanger a observat cărţile deosebit de valoroase pe care le deţinea Biblioteca Naţională de la Sfântul Sava, pe care a vizitat-o, scriind despre aceasta în „Le Kéroutza; voyage en Móldo-Valachie”, vol II, Paris, 1846.

După octombrie 1836, anul de constituire a Bibliotecii Naţionale, se remarcă un interes deosebit din partea oamenilor de cultură pentru această instituţie. Eforia Şcoalelor a iniţiat acţiuni de strângere de cărţi şi periodice. Au fost nenumărate donaţii, cumpărături, apoi prin Depozitul Legal constituit ca obligatoriu, creştea numărul publicaţiilor Bibliotecii Naţionale.

De la Mitropolie au fost transferate circa 7000 lucrări ştiinţifice şi literare, vorniceasa Safta Rali a donat 280 de cărţi în limba română precum şi în limbile franceză şi greacă, sărdarul Costache Brăiloiu a donat 42 de cărţi în limba franceză, August Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, Ştefan Golescu, Alexandru Filipescu şi mulţi alţii, din patriotism şi dorinţa de a exista o bibliotecă naţională făceau mereu donaţii îmbogăţind fondurile bibliotecii.

Unde sunt aceste publicaţii donate Bibliotecii Naţionale? Există în fondurile BNaR de azi? Există o evidenţă a lor?

În iunie 1838 Biblioteca Naţională deţinea 10.000 de volume şi tot atunci s-a deschis sala de lectură. Ziarele vremii consemnează că pe masa de lectură erau dicţionare, hărţi, globul ceresc, globul pământesc etc. Anul 1836 marchează primul catalog general al bibliotecii naţionale realizat de Iosif Genilie. Primul bibliotecar-conservator al Bibliotecii Naţionale a fost profesorul Gheorghe Ioanid. După opt ani de la înfiinţare, colecţiile Bibliotecii Naţionale ajunseseră la 14.000 de volume.

Între 1847 – 1850, activitatea Bibliotecii Naţionale a fost mai slabă, s-au alocat mai puţini bani, Revoluţia de la 1848, dar şi ocupaţia rusească au împiedicat dezvoltarea firească a bibliotecii. Situaţie care s-a menţinut până pe la 1860, când Ioan Maiorescu, la sfârşitul anului şcolar a vorbit despre lipsa de grijă pentru singura bibliotecă a statului din care lipsesc opere clasice, antice şi moderne…

În anul 1859 August Treboniu Laurian (care a ajuns directorul Bibliotecii Naţionale) si Mihail Kogălniceanu subliniau rolul important al Bibliotecii Naţionale în cercetarea istoriografică. August Treboniu Laurian vorbea despre „o colecţiune de toate broşurile şi toate cărţile publicate asupra Principatelor Române” („Studia bibliologica”, vol. II, 1967, p.334 „Prima biblioteca naţională din România” de Corneliu Dima-Drăgan). Anul 1859 este anul reorganizării Bibliotecii Naţionale după principiile biblioteconomiei moderne de către o comisie formată din August Treboniu Laurian, Cezar Bolliac, Erich Winterhalder, Costache Aristia. Biblioteca înfiinţată în colegiul de la Sfântul Sava, în 1836 şi deschisă în anul 1838, Biblioteca Centrală a Statului, este, de fapt, Biblioteca Naţională a României.

Perioada anilor 1859 – 1860 a Bibliotecii Naţionale este relatată în câteva articole ale lui Corneliu Dima-Drăgan, „Contribuţii la istoricul Bibliotecii Naţionale de la Colegiul Sf. Sava”, apărut în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, 1965, 8, nr.2 şi articolul „Prima bibliotecă naţională din România”, apărut în „Studia Bibliologica”, vol. II, 1967. Redau un fragment deosebit de frumos: „Librari şi Cărturari din Franţa, Germania, Suedia stau în permanente relaţii comerciale şi ştiinţifice cu Biblioteca din Bucureşti, iar călători străini oferă – prinos de recunoştinţă – scrierile lor”. Napoleon al III-lea a donat câte o ediţie bibliofilă a operelor epigrafistului italian Bartolomeo Borghesi principalelor biblioteci din Europa, printre acestea era menţionată şi Biblioteca Naţională din Bucureşti.

În anul 1861 Biblioteca Naţională a fost mutată în localul Universităţii din Bucureşti. În 23 octombrie 1864 prin „Regulamentul pentru bibliotecile publice” emis de Nicolae Kreţulescu şi aprobat de către domnitorul Al. Ioan Cuza schimbă denumirea Bibliotecii Naţionale în Biblioteca Centrală a Statului. Între anii 1864 – 1901, Biblioteca Centrală a Statului va îndeplini funcţiile majore ale unei biblioteci naţionale. Biblioteca Centrală a Statului înfiinţată în anul 15 octombrie 1836 a purtat această denumire şi după Unirea Principatelor, până în anul 1901, când a fost desfiinţată cu totul, iar, colecţiile ei au fost încorporate în patrimoniul Bibliotecii Academiei.

Nedreptatea care se face Bibliotecii Naţionale, Poporului Român… nu e de înţeles! La o analiza in termeni de buna credinţa, patriotism, demnitate naţională, desigur. Acum, după avatarurile ei, care continua şi în prezent, înţelegem mai bine, că a fost sabotată ocult, folosind Prostia, Lenea de a gândi româneşte, Trădarea, Lăcomia de bani a unor Români Renegaţi. Biblioteca Academiei a fost înfiinţată în 6 august 1867

În 28 martie 1901, Senatul şi în 15 aprilie 1901, Adunarea Deputaţilor au votat desfiinţarea Bibliotecii Centrale a Statului şi trecerea tuturor colecţiilor în patrimoniul Academiei Române. Au decidenţii români acest obicei…

În 1901, Preşedintele Consiliului de miniştri D.A.Sturdza i-a felicitat pe deputaţi pentru rapiditatea adoptării unei asemenea legi. Pedeapsa Divina i-a venit destul de repede, a murit într-un spital de boli mintale, fiind suferind și în perioada cât a fost prim-ministru. Şi pentru rolul nedemn avut în complotul contra lui Eminescu, complot care a dus la excluderea socială, la batjocorirea nedreaptă a Poetului National şi în final, la moartea prematura a acestuia. Spunea Angela Popescu-Brădiceni (director BNaR 1955 – decembrie 1989) : „Judecând după entuziasmul cu care Românii îşi înfiinţau biblioteci publice cu funcţii de biblioteci naţionale, întotdeauna a fost o mirare cum de a fost posibil actul din 1901 prin care  s-a desfiinţat Biblioteca Centrală a Statului”. Proiectul de lege spunea: „Art. 1 : Toate cărţile, manuscreptele, stampele, mobilierul şi orice aparţine Bibliotecii Statului din Bucureşti se cedează cu începere de la 1 aprilie 1901, Academiei, care le va încorpora în propriile ei colecţii; Art. 2 : Academia Română va pune la dispoziţiunea publicului, cărţile şi alte materiale ştiinţifice după regulile stabilite prin regulamentul ei”.

Deputatul D.M.Vlădescu, a fost cam singur împotriva acestei legi, considerând motivul economiei ca insuficient, mai ales că era vorba despre o bibliotecă creată cu banii Statului. Spiru Haret a susţinut şi el cu tărie Proiectul de lege, de desfiintare…

În realitate, Biblioteca Academiei n-a deschis niciodată porţile publicului. Ea era destinată numai academicienilor şi cercetătorilor. Biblioteca Academiei  a rămas zeci de ani, în ceea ce priveşte accesul, o bibliotecă de elite, cu acces limitat.

Nicolae Iorga, spunea la 28 decembrie 1923: „Câte biblioteci aveţi dvs. în Bucureşti? Una la Academia Română pentru care trebuie să dăm noi iscălituri ca să intre cineva. Capitala  Ţării Româneşti întregite cu o populaţie aşa de mare fără o bibliotecă publică. O ruşine cum nu se mai întâlneşte în nici o ţară din lume”. La  rândul său, bibliologul român Barbu Teodorescu, care a fost şi unul dintre secretarii profesorului Nicolae Iorga, în lucrările sale, înaintea celui de-al doilea război mondial, scria despre situaţia nedreaptă ca Ţara Românească să nu aibă o bibliotecă pentru publicul larg. Prin desfiinţarea Bibliotecii Centrale a Statului, Biblioteca Academiei a preluat şi toate funcţiile de bibliotecă naţională, elaborarea Bibliografiei Naţionale, servicii specializate, asistenţă de specialitate în domeniul biblioteconomiei, funcţia de Depozit Legal etc.

În anul 1935 a luat fiinţă Biblioteca Capitalei, dar nu avea şi nu putea să îndeplinească funcţiile unei biblioteci naţionale, aşa cum a făcut-o Biblioteca Centrală a Statului. În 24 aprilie 1945, N. Georgescu-Tistu, conferenţiar în bibliologie la Facultatea de Litere din Bucureşti adresează un memoriu preşedintelui Academiei Române, cu câteva propuneri clare de creare a unei adevărate Biblioteci Naţionale a României, subliniind lipsurile evidente legate de inexistenţa unei asemenea biblioteci. N. Georgescu-Tistu scria :

  • Publicaţiile din ţară erau adunate de către Biblioteca Academiei Române pe baza Depozitului Legal, dar nu erau urmărite şi procurate metodic, publicaţiile importante din străinătate în legătură cu România
  • Cercetătorii Români nu erau la curent nici cu ce apărea în România şi cu atât mai puţin cu ce apărea în străinătate
  • Biblioteca Academiei nu avea decât o sală de lectură, neîncăpătoare şi nici o sală pentru periodice
  • Biblioteca Academiei nu avea o sală şi pentru oamenii obişnuiţi care doreau să se instruiască după orele de muncă
  • Biblioteca nu avea, nu prevăzuse un Centru de studii de Biblioteconomie, cu aplicări practice. Erau insuficiente informările, îndrumările lui Ion Bianu, Al. Sadi-Ionescu, R. Rosetti
  • Necesitatea înfiinţării în cadrul Bibliotecii Academiei a unui serviciu de organizare şi informare despre bibliologia românească
  • Publicarea unui Buletin bibliografic lunar, înfiinţarea unui Centru de documentare care să îmbunătăţească activitatea de cercetare din România

Biblioteca Academiei nu şi-a îndeplinit decât parţial funcţiile de bibliotecă naţională. Ea realizase cu succes doar Bibliografia Naţională retrospectivă şi Depozitul Legal. Să se înţeleagă foarte clar ca Biblioteca Academiei, ca instituţie, nu a avut vreo vină. Nu este vorba de a învinovăţi Biblioteca Academiei şi oamenii ei cu ceva, dar, acestea sunt datele istorice şi trebuie să le cunoaştem. Să spunem cinstit că s-a simţit lipsa unei Biblioteci Naţionale timp de 54 de ani. Mult prea nedrept ca România să nu aibă o bibliotecă pentru publicul larg mai bine de jumătate de secol, între 1901 – 1955.

În 25 iunie 1955 prin HCM nr.1193 se înfiinţează Biblioteca Centrală de Stat.  Între anii 1955 – 1989, Biblioteca Naţională a României era printre cele mai cunoscute şi reputate biblioteci din Europa! Între 1955 – 1990 – Director Angela Popescu-Bradiceni, a fost cea mai benefică perioadă a Bibliotecii Naţionale a României. Deşi a fost perioada comunistă, totuşi, atunci au fost cele mai multe realizări.   Biblioteca Naţională era prima în toate! Biblioteca Naţională a funcţionat în Palatul de Justiţie,  între anii 1955-1957, a  ocupat jumătate din  el,  după care, Ministerul Justiţiei recăpătându-şi localul, biblioteca  a trebuit să se mute. Atunci i s-au oferit trei localuri la alegere. Aripa fostului Palat Regal, care fusese bombardată de nemţi la retragerea lor, în august 1944 şi era în curs de reconstruire,  Palatul CEC şi Palatul Bursei.

Palatul Bursei era mai potrivit, decât celelalte două localuri oferite, avea o serie de săli care permiteau organizarea de săli de lectură pe domenii de cunoştinţe. Palatul Bursei a fost construit în anul 1907, de către arhitectul român  Ştefan Burcuş, care a câştigat concursul internaţional instituit pentru proiectarea acestui Palat. Concursul a fost câştigat datorită talentului său, dar mai mult, datorită ingeniozităţii sale, păcălind Comisia.

Amănuntul acesta ne-a fost povestit de către singurul Director autentic pe care l-a avut Biblioteca Naţională a României, Angela Popescu-Brădiceni (director între 1955 –1989). Este un amănunt interesant pe care doresc să-l amintesc pentru ca spune mult despre felul în care poţi reuşi în România, indiferent de epocă. Parcă, dintotdeauna, în România, concursurile au fost la fel, trucate, aranjate … iar alţii, atunci, ca şi acum, cocoţaţi pe un Curriculum Vitae răsunător pe hârtie, îşi folosesc funcţia numai in interes propriu, uitând prea repede cine sunt şi de unde au plecat.

„Cu ani în urmă fusese un mare scandal în legătură cu concursul deschis pentru proiectarea Palatului de Justiţie, preferându-se, se pare, doi străini. De aceea, lui Ştefan Burcuş  i-a venit ideea ca plicul care conţinea proiectul său pentru Palatul Bursei să fie trimis prin poştă direct din Paris de către un prieten care tocmai pleca în Franţa. Deoarece concursul era secret, mare a fost uimirea comisiei când au aflat că „străinul”, mai precis „francezul” care câştigase  concursul  nu era altcineva decât … arhitectul român Ştefan Burcuş”

În anul 1956, s-a obţinut parţial  şi Aşezământul  Nicolae Bălcescu, de fapt fostul aşezământ Eliza şi I.I.C. Brătianu care dispunea de o frumoasă sală de lectură şi de depozite cu rafturi speciale de metal, unde biblioteca a instalat colecţiile sale cele mai preţioase. În continuare, pe măsura creşterii  numărului colecţiilor sale, Biblioteca Naţională a primit şi a pierdut în acelaşi timp o serie de spaţii care erau neîncăpătoare şi adesea erau, sau deveneau pe parcurs, insalubre.

Între anii 1955 şi 1989, Biblioteca Naţională a dispus de 59 de spaţii de depozitare, din care în anul 1989, mai păstra 28 (17 în Bucureşti şi 11 în provincie). Astăzi, la 59 de ani de la înfiinţarea din anul 1955 nu există nici o evidenţă a publicaţiilor din aceste depozite, din afara sediului central al BNaR. În anul 1968 a fost mutarea care a afectat în cel mai înalt grad colecţiile bibliotecii, după evenimentele din fosta Cehoslovacie!

Atunci, Biblioteca Naţională a primit ordin să  evacueze de urgenţă subsolurile I şi II din Casa Scânteii (actuala Casa Presei Libere), transformate în depozite ale Bibliotecii, unde cărţile beneficiau de condiţii optime (patru ore pe zi aer condiţionat) şi unde putuseră fi organizate după provenienţă şi după număr de inventar. Toată munca depusă pentru această organizare timp de 13 ani s-a pierdut cu ocazia mutării. Subsolurile respective urmau sa fie predate Armatei, pentru adăposturi. Exemplu clasic de decizii „pe picior” luate de Şefii Comunişti ignari, fie din propria prostie, fie din naivitatea lor din lipsa, specifică lor, de educaţie la vreme, exploatată prompt de „Nisipari”.

Existau destule clădiri secrete în Bucureşti, care puteau fi adăposturi. Bibliotecii Naţionale i s-au oferit forturi dezafectate din preajma Bucureştiului din care musteau apa, apoi i s-a oferit localul fostului cinematograf „Model” din vecinătatea  Pieţei Matache. Publicaţiile nu au fost puse pe rafturi, nici vorbă de vreo organizare. Au fost stivuite în stive de câte zece metri înălţime. Ştiu sigur că fostul Director al BNaR, Angela Popescu-Brădiceni făcea memorii peste memorii şi i se spunea mereu că nu există spaţii libere, dar că „în curând” se va construi un nou local pentru BCS. Altă formă de Sabotare a BNaR, de către Nisiparii încăpuşaţi pe lângă Şefii Comunişti.

Un alt spaţiu drept depozit pentru periodicele BCS – BNaR a fost subsolul clădirii care adăpostea  administraţia Pieţei Crângaşi. Condiţiile relativ bune, subsol din beton, uscat, curat, dar totul compromis grav din cauza  defectării instalaţiei de apă care a avut drept rezultat inundarea întregului depozit care a trebuit evacuat de urgenţă cu personalul bibliotecii. Într-un depozit al BCS în localul unei şcoli dezafectate din Bulevardul Tudor Vladimirescu a fost o spargere. Infractorii erau tineri militari care lucrau pe şantierul din zona 13 Septembrie şi care au aruncat şi distrus o parte din periodicele aflate în prelucrare. Cărţile au avut de suferit şi în sediul central din localul Bursei, din str. Ion Ghica nr. 4.

Spaţiile destinate serviciilor şi sălile de lectură nu au avut de suferit, au suferit doar cărţile din depozitul Subsol, cel mai mare al Bibliotecii. În frumoasa rotondă de la Subsolul clădirii din strada Ion Ghica nr. 4, unde  cândva funcţionase  celebrul bar Alcazar, a început să ţâşnească apa după cutremurul din 4 martie 1977. S-a instalat o pompă pentru evacuarea apei, pereţii au început să se umezească şi să se macine. După cutremurul din anul 1977 pânza de ape freatice  a crescut, iar rotonda a fost zidită până la jumătate. Cărţile existente în acest subsol erau compromise. Cărţile din subsolul clădirii din strada Ion Ghica au stat ani de zile  în umezeală şi erau deja mucegăite. Bibliotecarii mai vechi şi depozitarii BNaR ştiu foarte bine că acesta este adevărul. Şi tot după cutremurul din 4 martie 1977, în cuvântarea ţinută la Marea Adunare Naţională, printre edificiile care urmau să se construiască în noul centru civic a fost nominalizat şi localul „Bibliotecii Naţionale a României”.

În 5 februarie 1990 prin HG nr. 476 se înfiinţează Biblioteca Naţională a României. Se revine astfel, la prima denumire, Biblioteca Naţională. La 1 iunie 1990 era prevăzută inaugurarea noului sediu al Bibliotecii Naţionale a României din Bulevardul Unirii nr. 22. Din păcate, timp de mulţi ani după 1990, Biblioteca Naţională a României a funcţionat în virtutea inerţiei, pe baza realizărilor dinainte de 1989, care erau multe şi foarte bune. În această perioadă Biblioteca Naţională a ieşit în evidenţă prin evenimentul nefericit din iunie 2002, când Guvernul României vroia confiscarea sediului BNaR pentru propria folosinţă.

Aceasta ar fi însemnat o noua amânare, după ce şirul amânărilor şi a desfiinţărilor s-a întins pe o perioada de peste 100 de ani… Adică, practic ultima şi definitiva desfiinţare a BNaR. Apoi, s-a vorbit de Biblioteca Naţională odată cu inaugurarea noul sediu din Decembrie 2011 şi respectiv în aprilie 2012, pentru că prin activităţile de bibliotecă s-a remarcat prea puţin. Aşa cum mai scriam şi, de altfel, cum a observat multă lume, Biblioteca Naţională a considerat că se va face cunoscută prin diversele evenimente tip „cămin cultural” din anii ’50, de “culturalizare” a maselor, pe care le-a găzduit. Au fost multe de acest gen, festivalul berii, degustări de vinuri, canotajul de pe Dâmboviţa din jurul sediului BNaR menţionat şi el de Conducerea BNaR, ca o realizare, muzeul deşeurilor deschis – re-deschis la BNaR, confecţionări de mărţişoare, etc.

În condiţiile in care nu se ştie dacă şi cu câte persoane se face inventarul publicaţiilor, refacerea celor compromise, etc. care sa facă, în fine, Biblioteca Naţională complet funcţională conform Legii, fiecare asemenea manifestare era un excelent prilej de… relaxare generală. Toate aceste acţiuni nu erau numai găzduite de BNaR, dar personalul Bibliotecii era folosit, formal sau informal, în respectivele manifestări …

Despre starea adevărată, dureroasă a celor 13.000.000 UB (număr vehiculat cu insistenţă prin interviuri din partea conducerii BNaR) nici un cuvânt, ca şi cum nu ar fi o problemă, de parcă ele ar fi rezolvate, stau la raft şi-şi aşteaptă utilizatorii prin cererile lor, despre evenimente specifice unei biblioteci naţionale, cum ar fi şi re-introducerea BNaR în circuitul marilor biblioteci naţionale ale Europei nu am aflat nimic nici în ultimii 24 de ani, nici în ultimii 7 ani, despre îndrumarea celorlalte biblioteci din România, care se făcea înainte de 1989, iar acum BNaR deşi este Centru Metodologic Naţional, de multe ori este ţinta ironiilor celor din Biblioteci mai mici, unde există adevăraţi specialişti.

2 răspunsuri la Biblioteca Naţională a României la 59 de ani, în 25 iunie 2014! (1)

  1. Pingback: Cine vrea să ne șteargă Memoria Culturală? Un nou semnal de alarmă pentru Biblioteca Naţională a României | Lupul Dacic

  2. Pingback: Cine vrea să ne șteargă Memoria Culturală? Un nou semnal de alarmă pentru Biblioteca Naţională a României - Ziaristi Online | Ziaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*