Unde ne sunt visătorii?

Trăim într-o lume tot mai pragmatică, în care – totuşi – oamenii continuă să viseze. Numai că visele celor mai mulţi dintre ei, fie iau chipul sever al trebuinţelor imediate, fie pe cel ademenitor al năzuinţelor spre anumite piscuri ale belşugului ori ale trufiei: şomerul visează la o slujbă sigură şi bine plătită, flămândului îi lasă gura apă după o masă pe săturate, bolnavul incurabil meditează la zădărnicia vieţii şi nu-ncetează să viseze la miraculoasa lui vindecare, în timp ce îmbuibaţii îşi plăsmuiesc visele după puterea fanteziei lor înecată în osânză – case uriaşe, maşini bengoase, saci de bani.

Cum spuneam, cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri sunt necontenit încercaţi de atari născociri, ce lesne se transformă în obsesii. Să luăm ca exemplu Sighetul Marmaţiei, acest oraş de graniţă care-şi afirmă predilecţia spre periferie în ceea ce se cheamă năravurile locuitorilor săi. Semnificaţia oraşului nu trece dincolo de istoria sa imprecisă şi de geografia sa scăldată de ape, atâta timp cât majoritatea sighetenilor ies în evidenţă doar prin aspiraţia lor îndârjită spre potlogării şi găinării, ceea ce face ca urbea în întregul ei să inducă o atroce senzaţie de insecuritate prin mulţimea crâşmelor şi una de disconfort prin varietatea improvizaţiilor.

Fauna municipiului colcăie de personaje aferate ce-şi spun oameni de afaceri, în fond nişte afacerişti detestabili, care fie că deja au dat lovitura şi derulează activităţi dubioase, fie că se pregătesc să o dea, adică să se ţepuiască între ei, atunci când nu le surâde şansa să pună laba pe niscaiva străini de zonă şi de ţară.

Dar dacă pe alte meleaguri ale României s-au prăsit escroci de gabarit, Sighetul n-a fost trezit din secularul lui somn de moarte nici măcar la auzul unor asemenea megaticăloşii (gen Caritas, Bivolaru etc.), necum să le provoace. Şi nu s-a întâmplat acest lucru fie pentru că în zonă nu mai este ce înşfăca, fie pentru că – ipoteză mult mai plauzibilă – bravii noştri sigheteni s-au specializat în găinării. Faptul acesta, combinat cu preocuparea lor statornică înspre creerea aparenţelor de onorabilitate şi legalitate, a făcut ca ei înşişi să sufere transformări de formă şi conţinut până la atingerea stadiului de găinozauri, categorie de fiinţe preistorice unde intră toţi monştrii sfrijiţi şi închistaţi ai locului, care reuşesc doar să te amuze copios cu aerele lor împrumutate de la broasca din fabulă.

Pe cine să mai mire atunci că Sighetul, aidoma atâtor alte aşezări din ţară, este localitatea unde nu se întâmplă mai nimic din categoria lucrurilor bune, altfel spus vrednice să fie aduse la cunoştinţa concetăţenilor, când se ştie că omul este propria lui legendă şi că mahalalele oraşului nu sunt decât extrapolări şi exteriorizări ale mahalalelor din sufletele locuitorilor săi! Or, din asemenea premise nu poate decurge decât o singură concluzie justă: Sighetul Marmaţiei, cu străzile sale înguste şi pereţii caselor scorojiţi, cu piaţa de alimente infectă şi curţile din centrul urbei ca nişte haznale, cu hoardele de beţivani, liotele de cerşetori şi haitele de câini vagabonzi, nu este decât o imensă mahala!…

Ei bine, când vorbesc de visători nu-i am nicicât în vedere pe cei creionaţi mai sus. Ci mă gândesc cu emoţie şi bucurie la acele fiinţe rare, aidoma lui Ţiolkovski – mult îndrăgitul personaj vizionar al lui Evgheni Evtuşenko din romanul Dulce ţinut al poamelor, cel care se arată atît de preocupat de cunoaştere încât nu se poate înfrâna să nu afirme cu regretul omului de ştiinţă, al cărui avânt este oprit de implacabilele limite umane: „Toate cunoştinţele noastre – din trecut, prezent şi viitor – sunt un nimic faţă de ceea ce nu vom şti niciodată”.

Românii nu au dus nici ei lipsă de asemenea visători inspiraţi şi înaripaţi, de-ar fi să ne oprim doar la trei dintre cei mai valoroşi exponenţi ai României moderne: Eminescu, Brâncuşi, Aurel Vlaicu.

Să mai precizăm că salvarea omenirii din marile încercări ce-o aşteaptă nu va fi nici opera politicienilor, nici a generalilor şi nici a miliardarilor dispuşi la tardive acte caritabile. Ea va reveni acestor visători supraînzestraţi, așa ca distinsul și preamodestul Justin Capră, care în aspiraţia lor neobosită şi dezinteresată spre cunoaştere, asigură victoria spiritualului asupra temporalului. După cum se ştie, predicţia viitorologilor cum că societatea postindustrială va fi info-culturală, nu face decât să întărească afirmaţia mea anterioară.

Se ne bucurăm că omenirea încă are parte de atari visători, iar acolo unde ei există, să nu fie luaţi în derâdere, ci să fie lăsaţi să-şi împlinească menirea lor divină pentru întrega omenire. Chiar și pentru aceia mulți care nu știu să-i prețuiască, prin urmare nu-i merită, dar care știu mai bine ca alții să profite din plin de ei și de realizările lor înaripate.

2 răspunsuri la Unde ne sunt visătorii?

  1. Pingback: Unde ne sunt visătorii? | NapocaNews

  2. Viorel spune:

    Aceasta stare este indusa si intretinuta de sistem…..Cu cat mai multe comunitati „cu hoardele de beţivani, liotele de cerşetori şi haitele de câini vagabonzi, ” cu atat mai bine pentru politicieni…Starea de Mahmureala generala este un atribut deosebit la actuala conducere….Mahmureala si apele tulburi predomina societate in care traim, in ultimii 25 de ani…
    Si, Da! suntem foarte visatori….prea visatori si prea naivi si creduli, ca Natiunea Romana, isi va reveni singura, doar cu un simplu vot!!!! De aceea este intretinuta aceasta stare de fapt, pentru ca omul de rand sa creada la infinit ca acest sistem este cel mai bun si ca viitoarele alegeri vor aduce Lapte si Miere!!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*