Tărâmul derutei…

Când lumea întreagă este în derută, pe cine mai poate să mire faptul că tot mai mulţi indivizi o iau razna: ici atacuri teroriste sinucigaşe, dincolo revolte de mari proporţii, care nu se ştie când şi ce fel de avantaje vor rodi, însă până una-alta ele au creat ţărilor în cauză o grămadă de probleme şi pagube; într-un loc copiii merg înarmaţi la şcoală, unde prin împuşcarea dascălilor şi colegilor demonstrează negru pe alb că-s contaminaţi până-n măduva oaselor de absurdul politicilor tot mai agresive şi de realul cruzimii tot mai consistente din raporturile interumane, în timp ce în alte locuri de pe glob se moare pe capete ba de foame, ba de epidemii, ba de cataclisme a căror forţă nimicitoare ne fac să privim urgiile abătute asupra Sodomei şi Gomorei ca pe nişte bieţi copii de ţâţă…

Dar asta-i lumea pe care ne-am dorit-o, cea mai bună dintre toate lumile posibile, ar repeta-o cu ironie Voltaire – o lume a demagogiei şi minciunii, a opulenţei şi sărăciei, a plictiselii de prea mult belşug şi a disperării de prea mult rău, a asimetriei şi inechităţii, a democraţiei celor fără scrupule şi a libertăţii celor fără inimă, şi asta-i civilizaţia în faţa căreia ne extaziem şi de la care aşteptăm cu toţii adevărate miracole puse în slujba prosperităţii şi a binelui general – o civilizaţie a consumului pe rupte, a comodităţii şi confortului.

Iar România, în mult mai mare măsură ca alte state, este tărâmul derutei, întrucât după atrocele experiment bolşevic, în anii scurşi de la Decembriadă, pe aceste meleaguri îndelung jinduite de străinii hrăpăreţi şi acum stoarse de vlagă prin democratica străduinţă a românilor postdecembrişti, s-au derulat noi şi noi experimente, de la încercările de edificare a unei democraţii originale şi până la totala năruire a fundamentelor românismului ce-şi prelungeşte agonia în implorările anacronice ale imnului naţional şi în declaraţiile răsuflate ale diverşilor potentaţi, pentru ca azi, când majoritatea românilor sunt năuciţi cu totul de vârtejul reformelor fără capăt şi de hăul fără fund al crizelor de toate culorile şi calibrele, ţara să se simtă ruşinată că laptele i-a secat şi ea nu-şi mai poate hrăni fiii. Şi când te gândeşti că în perioada interbelică, cu mijloacele mai rudimentare de-atunci, România era pe bună dreptate considerată grânarul Europei!

Azi, când cererea de produse agroalimentare este tot mai mare, iar cea de produse ecologice de-a dreptul uriaşă, România lasă în paragină milioane de hectare de pământ bun de uns pe pâine, înglodându-se în datorii externe pentru a putea cumpăra circa 80 la sută din necesarul de alimente pentru populaţie. Dar nu, să nu ne închipuim că asupra României planează vreo fatalitate, când în definitiv totul se reduce la proasta gospodărire a resurselor naţionale, fapt cu prisosinţă dovedit de modul scandalos cum s-au făcut multe dintre privatizări, precum şi de mătrăşirea celorlalte bogăţii ale solului (păduri, livezi) şi subsolului. Iar pământul nostru este terfelit şi lăsat de izbelişte taman acuma când se ştie prea bine că el ar trebui – din cel puţin două motive esenţiale – exploatat cu maximă atenţie, dăruire şi eficienţă.

Pământul şi ideile (cantitatea de materie cenuşie judicios utilizată) reprezintă cele două linii pe care o ţară cu o guvernare înţeleaptă rulează necontenit înspre mai bine şi prosperitate. Dar dacă pământul românesc nu produce nici măcar alimentele de bază, necum să asigure însemnate disponibilităţi pentru export (astfel România sărăcind de la un an la altul), absolvenţii români cei mai bine pregătiţi sunt racolaţi de guvernele şi companiile occidentale, aşa încât ideile lor contribuie la îmbogăţirea celor bogaţi şi la sărăcirea României, nu doar prin privarea economiei naţionale de prestaţia lor dinamizatoare, ci şi prin cheltuielile suportate de stat cu pregătirea lor profesională;

Fiecare ţară, îndeosebi ţările din Uniunea Europeană, caută să-şi identifice şi să-şi pună în valoare ansamblul avantajelor sale absolute şi al celor relative. Or, e de la sine înţeles pentru oricine că relieful cu clima şi reţeaua hidografică, prin extensie pământul aşa cum ni l-a dat Creatorul, constituie avantajul nostru absolut de prim rang, în pofida silinţei românilor bolşevici şi postdecembrişti de a-l murdări şi terfeli. (Un străin spunea cândva cu o tristeţe impregnată de umor: „Aveţi o ţară atât de frumoasă şi bogată, încât nu puteţi să o distrugeţi oricât vă străduiţi…”).

3 răspunsuri la Tărâmul derutei…

  1. Pingback: Tărâmul derutei | Blogul Românilor. Blogul ROMÂNIEI.

  2. Dulau Batran spune:

    Deocamdată știu sigur că nu politicienii din țările de unde se importă alimente, dau cu sapa pe câmpurile din țara lor. Știu cu siguranță că nu trebuie să vină politicienii să sape ogorul sau să-l semene. În loc să realizăm că suntem o țară cu populație majoritar proastă noi ne plângem și deplângem soarta. Exact cum am auzit pe un primar în campania din 2012, spunând că va face 5000 de locuri de muncă, iar cetățenii aplaudau și se bucurau. După miting am întrebat un grup de idioți aplaudaci, dacă primarul mă poate obliga pe mine, eu având în cont o sută de milioane de euro să fac o fabrică sau uzină în oraș?! Bineînțeles că și ultimul prost a recunoscut că nu mă poate obliga nimeni. Și atunci le-am replicat vitelor că doar la proști țin discursurile politicienilor. Și dacă am 10 ha de pământ arabil, iar guvernul îmi aduce la poartă utilaje agricole gratis, combustibil gratis, semințe gratis doar ca să-mi cultiv terenul, iar eu ascult manele și fac un grătar cu mici, astea vor pleca singure pe câmp, precum vita la pășune?! Faci agricultură într-o țară unde există respect pentru muncă și unde țărănimea nu a fost strămutată în urban, cum au făcut comuniștii. Atunci când mentalitatea rurală a fost distrusă de către comunism, a vorbi despre agricultură în România, este ca și cum ai vrea ca la desființarea unui bordel de curve, să vrei să duci damele la o mănăstire.

  3. Pingback: România, tărâmul derutei… | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*