Megaescrocherii rurale…

De câțiva ani se vehiculează în presă un subiect fierbinte pentru lumea satelor românești. Tot de atâția ani mulți primari din țară acumulează în contul lor tot felul de reclamații adresate forurilor politice, administrative și instanțelor de judecată. Și, totuși, problema rămâne problemă, fiindcă legea însăși o face problemă. Iată despre ce e vorba:

Din moși-strămoși, satele românești au avut anumite suprafețe de pășune destinate folosinței obștești. Erau așa-numitele izlazuri comunale. Suprafețele respective erau ale tuturor locuitorilor satului și fiecare pășuna acolo animalele de care dispunea. Prin reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza aceste suprafețe au fost recunoscute oficial. La fel s-a întâmplat și la celelalte reforme agrare de până la al doilea război mondial.  După război, unele izlazuri comunale au fost transformate în terenuri agricole, altele au fost preluate de ocoalele silvice și au fost plantate cu puieți de copaci, ori au fost atribuite instituției numită „Pajiștea”, care avea ca obiect de activitate îmbunătățirile funciare. În puține localități izlazurile comunale au rămas tot izlazuri și au fost folosite pentru pășunatul animalelor.

După Revoluție, obștea sătească n-a mai fost recunoscută legal. Fiecăruia i s-a retrocedat suprafața de teren cu care s-a înscris în C. A. P. în 1962, sau pe care a putut-o justifica cu acte în regulă. Izlazurile comunale au revenit în subordinea primăriilor. La început au părut că vor fi o pacoste pentru acestea, apoi s-au dovedit a fi văcuțe bune de muls. Cu ajutorul lor au fost plătite diferite polițe de către autoritățile locale clientelei politice, au fost răsplătite rudele, prietenii și alte persoane care au știut să ungă osiile la timp. Legea a prevăzut că aceste suprafețe de teren pot fi arendate de către primării. Costul arenzii urma să fie stabilit de fiecare Consiliu Local în parte, în funcție de condițiile specifice ale comunei și de nevoile primăriei. Altfel spus, Consiliul Local putea stabili ca taxă de arendare sume derizorii, de câteva zeci de lei pe hectar. Conform legii, terenul putea fi arendat oricărei persoane din Uniunea Europeană. Așadar, putea să arendeze un teren din Mehedinți cineva din Botoșani, din Tulcea, din Oradea, dar și din Suedia, din Spania și de aiurea. „Arendașul” plătea primăriei suma ,,legiuită” de câțiva zeci de lei, deschidea cont la bancă, făcea dosarul și-l depunea la APIA. Poate acel teren avea și o sută de hectare, cum este Bremăna în Bârda, spre exemplu. Peste câteva luni, ,,arendașul” se trezea în cont cu câteva zeci de milioane sau chiar cu miliarde, în funcție de mărimea suprafeței „arendate”. Avea avantajul că terenul era în categoria de terenuri cu pășuni, fiindcă pe astfel de terenuri se poate înmulți nestingherită „păsărica cu gușă galbenă”, intrată sub protecția Uniunii Europene. Desigur, „arendașul” nu mânca banii respectivi cu pătura în cap. Își permitea să petreacă vreo câteva săptămâni cu familia în străinătate, dar ceva-ceva trebuia să achite și protectorilor săi. Era ilegală această „arendă”, această faptă? Nu era ilegală. Era imorală. Localnicii își aleseseră conducătorii, respectiv primarul și consilierii și de la ei așteptau un sprijin ca să-și facă viața mai bună. Este imoral ca Agamiță Dandanache de cine știe unde să încaseze milioane, iar unii dintre localnici să nu aibă nici bani să-și cumpere pâinea cea de toate zilele.

Se pune întrebarea: ce se poate face în astfel de situații? Ar fi o soluție la  îndemâna obștii locale. Locuitorii satului în hotarul căruia se află astfel de suprafețe administrate de primărie se pot organiza într-o asociație. O asociație care să-și ia ca obiect de activitate creșterea animalelor. Această asociație își alege trei-patru reprezentanți, se înscrie ca persoană juridică la Registrul Comerțului și apoi îi pretinde primăriei să-i arendeze izlazul pentru a putea să pășuneze animalele. Are drept de preemțiune, adică are prioritate în fața oricărui alt pretendent venit de cine știe unde sau față de o persoană fizică. În cazul în care terenul fusese deja arendat, contractul de arendare poate fi anulat prin instanță. Nu cred că poate fi o instanță, care să nu dea dreptate unei astfel de asociații, pentru care izlazul este o problemă vitală. Banii obținuți de la APIA,  pot fi împărțiți membrilor asociației sau, dacă membrii acesteia hotărăsc așa, pot fi folosiți pentru achiziționarea unor utilaje, pe care să le poată folosi apoi în comun obștea sătenilor respectivi. Dacă ei nu – și vor căuta dreptatea și câștigul, nimeni nu se va interesa pentru ei, iar „băieții deștepți” vor prospera în continuare!

Un răspuns la Megaescrocherii rurale…

  1. Pingback: Megaescrocherii rurale… | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*