Democraţia de la porţile Orientului

Putem spune că aproape de când a făcut ochi pe lumea asta, politica românească a avut darul să provoace ditamai surprizele ce pendulau cu regularitate între îngrijorare şi indignare. Pentru asta să ne amintim de primul moment cu adevărat modern şi european din istoria poporului nostru, anume cel datorat personalităţii şi operei înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Ajuns pe tronul Principatelor unite prin irezistibilul elan intern combinat cu semnalele încurajatoare desprinse din politica internaţională, cu deosebire cele venite dinspre Franţa, domnitorul Cuza cel atât de iubit de ţărani s-a dovedit după câţiva ani de domnie o pradă uşoară pentru ruşinoasa coaliţie dintre conservatori şi liberali.

Solidari în apărarea intereselor lor ameninţate de vijelia reformelor, precum şi în ura îndreptată împotriva domnitorului pus pe fapte mari, cercurile conducătoare din cele două partide şi-au întins mâinile peste tranşeele disputelor politice şi au pus cu nădejde umărul la răsturnarea lui Cuza. Erau atât de porniţi împotriva aceluia pe care la început îl aclamaseră, încât nu s-au jenat nici de josnicia acţiunii lor, nici de crasa nerecunoştinţă cu care au înţeles să-i răsplătească memorabilele sale înfăptuiri, situate ferm şi pilduitor dincolo de anumite derapaje în cârmuire, ci ei au mers cu mişelia până la capăt, adică până la abdicarea impusă cu grăbire pe timp de noapte. Iar Cuza a avut înţelepciunea şi demnitatea să nu protesteze (oricum protestele ar fi fost zadarnice), conştient fiind că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci când în joc sunt interesele supreme ale ţării şi poporului tău, interese pe care domnitorul a înţeles să le respecte chiar atunci când ele au fost întruchipate de grupul nedemn al conjuraţilor. Şi astfel, îmbrâncit de la spate de forţele aceluiaşi destin orb ce-şi făcea mendrele şi continuă până în zilele noastre să şi le facă pe toate meleagurile locuite de români, Alexandru Ioan Cuza a luat calea fără întoarcere a pribegiei, de unde i-au fost aduse în ţară doar osemintele, pentru a fi îngropate cu o mult prea tardivă cinstire la moşia sa de la Ruginoasa…

Au urmat în istoria zbuciumată a politicii româneşti noi şi noi episoade, unele demne şi înălţătoare, altele îndoielnice şi ambigue, aşa ca manevrele de culise ale Brătienilor pentru subordonarea monarhiei, ori ca guvernarea înclinată spre orice fel de compromis a lui Gheorghe Tătărescu, pentru ca îndată după aceea totul – fapte, oameni şi ţară – să se prăbuşească în genunea bolşevismului… Din nefericire, nici după evenimentele din Decembrie ’89 lucrurile în politica românească n-au urmat un traseu drept şi clar, ci unul sinuos şi incert, fie pentru că n-a existat de la început o clasă politică şi o voinţă majoritară, categoric opusă comunismului, fie pentru că „oamenii de bine” (a se citi foştii mari mahări comunişti şi securişti) s-au mişcat cu repeziciune, au umplut după pofta inimii vidul de putere iscat tot de ei şi au creat o reuşită aparenţă de democraţie.

Iată de ce străinii, în speţă apusenii, nu se arată prea îngrijoraţi de excesele exerciţiului democratic dâmboviţean, chiar atunci când în văzul şi auzul întregii lumi se derulează penibilul spectacol al neînţelegerilor dintre preşedinte şi prim-ministru, un prim-ministru numit constituţional de preşedinte, dar apoi tot constituţional de neclintit, sau atunci când în urma aranjamentelor de culise din Parlament, preşedintele este anchetat şi apoi suspendat cu o majoritate confortabilă. Să ne amintim că aproximativ la fel a procedat floarea cea vestită a politicii apusene în momentele cruciale ale istoriei noastre, ca de pildă după al doilea război mondial, când – se ştie prea bine – am fost cedaţi ruşilor!

Sigur, altele sunt condiţiile istorice şi politice astăzi, îndeosebi de când România a aderat la Uniunea Europeană. Însă pentru apuseni şi ai lor, noi rămânem în continuare aceeaşi exotici ciudaţi şi interesanţi atunci când nu devenim agasanţi în comportament, cu o politică pe măsură, căci ea nu face decât să continue peste falia provocată de comunism, coordonatele echivoce şi imprecise ale politicii noastre clasice – o politică în care un loc de prim rang îl deţin scandalurile, acuzaţiile, reclamaţiile, precum şi nelipsitul proces de diabolizare al unor politicieni mai vechi şi mai noi…. De unde și interesul tot mai restrâns al străinilor vizavi de România, al oamenilor de afaceri în mod special (firește, cu excepția pungașilor, precum cei ce se dau de ceasul morții, doar-doar vor pune labele pe aurul de la Roșia Montana), de unde şi situaţia foarte delicată pe care încet dar sigur ne-o adjudecăm în cadrul Uniunii Europene, mai exact la periferia ei economică şi politică, loc unde avem toate şansele să zăcem mult şi bine de-acum încolo.

Căci cu contraperformanţele noastre politico-economice din perioada de aderare şi de-acum, tot mai mulţi dintre oficialii apuseni încep să ne vadă aşa cum la vremea lui  ne vedea Raymond Poincaré: „Ce vreţi, spunea el, suntem aici (la Bucureşti n.a.) la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…

Un răspuns la Democraţia de la porţile Orientului

  1. Pingback: Democraţia de la porţile Orientului | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*