Ce produce România?

Cred că toţi românii ar trebui nu doar să se întrebe ce produc ei la ora asta şi ce vor putea să producă în viitor (prin viitor înţelegând chiar ziua de mâine), ci şi să răspundă cu curaj şi onestitate la întrebarea de mai sus. Căci una este să aperi de atacurile denigratorilor valorile incontestabile ale ţării care te-a născut şi crescut (asta ţine de bun-simţ, dacă la nivel megacomunitar patriotismul nu mai e cel de odinioară), iar prin prestaţia de zi cu zi să ai mulţumirea că ai contribuit cu o câtime la sporirea avuţiei, implicit a prestigiului naţional, şi cu totul altceva este ca dintr-o inerţie de sorginte demagogică, ridicată la rangul de naţionalism sau (după caz) de patriotism, să ignori evidenţa şi să susţii din toate puterile că lucrurile merg admirabil, când ele de fapt merg şontâc-şontâc.

Aşa stând treburile în România postdecembristă după – zicem noi – după mai bine de două decenii de democraţie, te întrebi cu mirare după ce ţi-ai făcut ochii roată şi ai constatat că toate-s praf, industria laolaltă cu agricultura, turismul deopotrivă cu învăţământul, cultura, ba şi cu sportul: Românii chiar nu mai produc nimic? Şi dacă nu produc, cu ce naiba îşi duc vieţile, ştiindu-se prea bine că mulţi dintre ciocoii momentului consumă mult mai mult decât înşişi producătorii de pe alte meridiane ale lumii?

Inexact că românii nu mai produc nimic. Ei produc o gamă diversificată de probleme, atât în ţară cât şi peste hotare. Ba mai mult, unele dintre aceste produse specifice interminabilei noastre tranziţii de la ceva monstruos prin dezumanizarea riguros planificată în terfeloagele bolşevismului la ceva înfricoşător prin neîntrerupta ineficienţă a tuturor guvernelor postdecembriste, reprezintă de fapt un capitol deloc neglijabil din activitatea laborioasă a multora dintre politicienii şi demnitarii momentului. Iar aceştia, după ce sunt prinşi cu mâţa-n sac ba cu bani publici şterpeliţi, ba cu fonduri europene dispărute ca măgaru-n ceaţă, ba cu alte megapotlogării şi ticăloşii gen trafic de influenţă, se arată nu numai miraţi, ci de-a dreptul indignaţi că taman lor le-a fost dat să fie ţapii ispăşitori ai unui grozav de neconvingător proces de salubrizare socială, pentru ca mai apoi, zdrobiţi trupeşte şi sufleteşte de nedemnul tratament la care au fost supuşi prin simpla lor reţinere în vederea unor cercetări niciodată finalizate cu ceva palpabil pentru sănătatea finanţelor naţionale, ei să treacă cu arme şi bagaje în tabăra adversă partidului ce i-a propulsat, unde de regulă îşi desăvârşesc opera politică (cad în picioare şi sunt realeşi), spre bucuria şi prosperitatea familiei şi a clanului căruia îi aparţin. Căci oare cine, Doamne, mai poate fi convins de lozinca eficienţei luptei împotriva corupţiei de pe aceste meleaguri, când însuşi preşedintele Băsescu a afirmat în timpul campaniei electorale şi după aceea că legile noastre sunt făcute de hoţi pentru hoţi?! Prin urmare, corupţia din România nu numai că este un cancer generalizat (pe bună dreptate se spune că peştele de la cap se-mpute), dar ea – prin vrerea maşinii de vot numită Parlament – dobândeşte chiar o formă legală, ceea ce înseamnă condiţii excepţionale pentru dezvoltarea şi înflorirea ei.

Românii nu mai cred de multişor în parascovenia cu stârpirea corupţiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele lor aflări în treabă, nu doar pentru că istoria lor (cam de la fanarioţi încoace) este doldora de mită şi necinste, ci mai ales pentru că prezentul le-a demonstrat fără putinţă de tăgadă cum că multicefala corupţie de pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu şi grav primejduite de locuitori, este aidoma balaurului cu mai multe capete din basme, căruia ori îi retezi toate capetele, ori te laşi păgubaş, cunoscut fiind faptul că în locul capului tăiat creşte de îndată altul. Dar balaurul corupţiei româneşti are uluitoarea proprietate ca în locul unui cap îndepărtat pe moment, nicidecum tăiat, să scoată alte capete chiar mai fioroase (a se citi versate şi hapsâne) decât cel reţinut sau arestat…

Sigur, nimeni nu-i atât de naiv încât să creadă că pe alte meridiane n-ar fi corupţie şi corupţi. Dar pe-acolo ori că sunt alte resurse, ori că densitatea corupţilor pe kilometru pătrat este inferioară celei din România, ori poate că şi una şi alta… Iar oficialii europeni sunt mult prea unşi cu toate alifiile ca să dea crezare poveştilor îndrugate de guvernanţii români în legătură cu succesele înregistrate de aceştia în lupta cu corupţia, după ce au fost induşi în eroare de atâtea şi atâtea ori din 1990 încoace şi după ce constată că instituţiile noastre se luptă cu conceptul precum odinioară Don Quijote se lupta cu morile de vânt, timp în care marii corupţi sunt căutaţi cu lumânarea ziua-n amiaza mare de organele abilitate şi fie că-s găsiţi, fie că nu, dar de averile lor dobândite pe căi necinstite nimeni încă nu s-a atins. Căci aşa este democratic, cu toate că noi ştim prea bine că dintre toate crizele care ne asaltează fără pic de milă, criza morală constituie cea mai veche şi cea mai afurisită plagă abătută asupra poporului român, motiv pentru care conceptul n-are cum să fie scos din minţi, deprinderi, limbaj şi dicţionare, dacă nu vrem ca în locul lui să rămână un gol imens, iar românii (sau, mă rog, grosul acestora) să-şi piardă identitatea.

2 răspunsuri la Ce produce România?

  1. Pingback: Ce produce România? | Lupul Dacic

  2. Pingback: Ce produce România? | .::: CALIN ADRIAN :::.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*