„Suntem un stup bezmetic (…) fără matcă, în care se înmulţesc trântorii”

– despre nevoia de Adevăr, despre Rostul, Locul, Pacea și Regăsirea de sine, într-un interviu cu David Morar, un sculptor mureșean nonconformist –

*

Încotro merge lumea și încotro mergem noi, poporul român? Mergem spre autodistrugere, sau trebuie să cădem foarte jos, pentru a avea de unde să ne ridicăm?

– Pentru a răspunde cât mai competent la o asemenea întrebare, cred că trebuie să apelăm la câteva cărţi. Ne spune și Eminescu în „Glossă”, iar eu am ca reper „Civilizaţii și tipare istorice” a lui Neagu Djuvara. Când spuneţi „lume”, eu mă gândesc la civilizaţia occidentală, care s-a extins ca model peste tot în lumea zisă „civilizată”, oricum, ei sunt cei care dinamizează lumea, în bine sau rău, la propriu. Eu sunt de acord cu Neagu Djuvara, care spune că această civilizaţie și-a atins apogeul și e în cădere. Asta o văd și din perspectiva artistică. Când mijloacele îneacă scopul, semnalul este clar. Pe de altă parte, acest model de civilizaţie este un mare consumator de energie numită „convenţională” și se bazează pe o continuă creștere – vedeţi că stagnarea înseamnă criză -, în timp ce resursele scad. Cred că e o problemă de detalii când și în ce fel, dar felul de a vieţui se va schimba radical faţă de modelul occidental actual. Pe mine nu mă îngrijorează lumea, cât mă îngrijorează poporul român. Neamuri care funcţionează bine acum (vezi Japonia, la tsunami) își vor găsi soluţiile de adaptare la noi condiţii, pentru că au coeziune, și oamenii de vocaţie sunt apreciaţi și ajutaţi să lucreze pentru binele comun. Neamuri-stup. Omul potrivit, la locul potrivit. Comunităţi care funcţionează organic. Dar, nimic din așa ceva, la noi. Actorul Dorel Vișan a punctat teribil. Suntem un stup bezmetic. Adică stup fără matcă, în care se înmulţesc trântorii. Antiorganic. Un prieten spaniol, care a vizitat România înainte de 2000, m-a întrebat atunci: „Cum reușiţi voi să aveţi o ţară atât de bogată și o populaţie atât de săracă? Istoria o să vă pedepsească.” N-am putut să-i răspund. Trebuia să-i dau să citească „Însemnare a călătoriei mele”, a lui Dinicu Golescu, tipărită pe la 1826… Oricum, e o „performanţă” care cere efort și perseverenţă, dar cred că este un element nou, care ne pune într-o fragilitate extremă astăzi, faţă de trecut… Până acum, de bine de rău, umilită, ignorată, răstignită, Talpa ţării era încă vie. Ea a supravieţuit chiar și primei faze a sistemului comunist, când încă ţăranul își lucra pământul, deși era deja „angajat la stat”. S-a „lucrat” mult ca ţăranul să nu-și mai iubească pământul, și se pare că, în sfârșit, s-a reușit. În această stare, și în acest context intern și extern, nu știu dacă ridicarea de care aminteaţi mai este posibilă. Ţăranul român dispare. Nu putem numi ţărani o populaţie asistată social, îmbătrânită, care trăiește la ţară  și moare de foame dacă nu primește pâinea de la oraș.

– Eu cred sincer că avem nevoie de o resurecţie morală, bazată pe educaţie. Profundă și totală. Este singura noastră șansă. Credeţi într-o resurecţie morală sau altfel spus, într-o „revoluţie” a bunului-simţ? Când ar putea să se petreacă?

– Bunul-simţ se stinge odată cu păstrătorul lui în timp, ţăranul român. Orașului îi aparţine de drept buna știinţă, și asta se obţine printr-o educaţie specifică orașului. Trecerea forţată a ţăranului de la sat la oraș, din păcate, nu a însemnat adaosul bunei știinţe la bunul-simţ specific satului, așa cum ar fi fost firesc, într-o devenire normală, ci doar pierderea bunului-simţ. Poate acesta este vârful de lance al derivei societăţii românești. Fostul nostru ţăran s-a transformat în plebeu și, pe bună dreptate, e numit neisprăvit. Adică neîmplinit cultural. Nimic nu vine de la sine, care să treacă, să facă saltul dincolo de junglă, de starea de sălbăticie. Numai efortul continuu al cultivării poate da ceva bun. Depinde însă ce vom cultiva. Când? Când vom lepăda minciuna, făţărnicia, lenea, cârtirea, ne vom sătura de derivă, de agonie,  și ne vom reașeza în Adevăr. Atunci ne vom regăsi Rostul, Locul, și ne vom regăsi Pacea. Pacea cu noi înșine  și cu restul lumii. Titulescu spunea că starea naturală este starea de război (jungla). Pacea trebuie instituită. La fel și starea de cultivare a valorilor. Când? Când vom reveni în sine. Când ne vom trezi și vom înţelege starea netrebnică în care am ajuns…

– Ce a mai ramas oare nealterat și nepervertit din conștiinţa noastră, a celor care trăim permanent în faţa unor imense și perverse provocări, atât din interior, cât și din exterior?

– „Unde intră drum de fier / Toate cântecele pier”….Greu de spus ce unghere au rămas nepervertite în noi și dacă… În spaniolă, „compromiso” înseamnă o înţelegere asumată. În limba română, compromisul sună ca o alterare, pervertire a conștiinţei. Cred că responsabilitatea, la noi, o are în întregime felul unic în care este înţeles politicul. Rar o înţelegere mai schimonosită a termenului, și cu efecte mai dezastruoase ca la noi. Mai întâi, pentru că la noi nu există cultura spaţiului public, și „alesul” este tentat din capul locului să- și „asume” această proprietate, ca fiind a lui. Un alt fapt, că „alegătorii” – gloata -, într-o majoritate copleșitoare, gândește la fel. De aici până la „asumarea” conștiinţei „alegătorului” e doar un pas, înfăptuit cu o mai evidentă sau mai cu perdea, totuși, brutalitate. „Tu de-al cui ești?” – este o expresie comună, la noi. Cărui trib îi aparţii? Politicul este hipertrofiat și ameninţă însă și existenţa fizică a ţării. Politicul folosește arma pervertirii pentru a exercita controlul și pentru asta sacrifică orice: Societate, Biserică, Stat. Sacrifică întoarcerea la normalitate. Cred că situaţia este atât de dramatică, încât pervertitul poate fi înţeles. De condamnat este însă cel care pervertește sufletele.

În final, Homo religiosus va avea câștig de cauză în faţa lui Homo politicus?

– Cred că este vorba de un război cultural. Dar unul între Homo religiosus și Homo faber (Max Weber – Etica protestantă și spiritul capitalismului). Homo politicus, modelul nostru de Dâmboviţa, nu e decât un parazit care întârzie sau anulează orice împlinire. Submediocri sau pleavă îi numește Simion Mehedinţi. Categoria aceasta, „nici de rugă, nici de fugă”, cum i-ar numi bunica – Dumnezeu să o ierte! -, se interpune prost între valorile locale și cele de aiurea, ca să împiedice orice rodire, orice punere în lucrare. Niște încurcă-lume. Nechemaţi, selecţie pe dos, neproductivi, rostul lor este să se facă intermediari oricăror interese străine, venite aici să mulgă. Din exces de zel, pot deveni mai zbiri decât străinii. Războiul dur și, cred, profund inegal îl dă Homo faber cu restul lumii, cu toţi care nu sunt ca el. Se vorbește despre multiculturalism, dar nu se observă agresivitatea cu care mi se indică ce să mănânc, cum să mă îmbrac, cum să-mi fac casa, cum să gândesc, cum să mă rog lui Dumnezeu – the way of life – felul de a fi, de fapt, îmi agresează identitatea – până la urmă, modelul laic american se crede unic, cel mai bun și îndreptăţit să se impună lumii. Chiar sistemul lor democratic o fi funcţionand la ei, la felul lor de a înţelege libertatea. La noi, aceste noţiuni, încrucișate cu „obiceiul locului”, dau rezultate catastrofale. Constantin Noica spunea că, fără Homo faber, lumea ar fi mai săracă. Nu mă îndoiesc de adevărul celor spuse de marele filosof. Folosesc și eu avionul și telefonul mobil, dar i-aș replica marelui nostru filosof că și fără Homo religiosus lumea ar fi mai săracă.

– Din perspectiva artistului, cum vedeti iluzoria „lume de mâine”?

– Dacă e să îi ascultăm pe „vizionarii” noștri politici, poate vă mai amintiţi și de revistele politizate ale copilăriei noastre, de exemplu „Cutezătorii”, unde ni se spunea că, după anul 2 000, vom avea nave care vor zbura în cosmos. Suntem după anul 2000 și se vede unde ne aflăm. Azi ni se spune că peste 20 de ani va fi mai bine. Hipnoză de grup. În prezent suntem educaţi că, dacă vrem o ceapă, urcăm în mașină și mergem la Mall. Peste 20-30 de ani se vor termina petrolul, gazele, pădurile… Vor fi mari probleme atunci. Neînchipuit de mari. Văd Neamuri gospodare (cele Stup, de care am amintit), precum Japonia, ţările din nordul Europei, care pot fi modele. Modele avem și la noi. Problema este că selecţia pe dos a valorilor este copleșitoare. Dacă ar fi lăsaţi să se pună în lucrare, măcar ca o alternativă, și cei vrednici și productivi, am mai avea o șansă. Ţara s-ar zidi pe dinăuntru. Acesta ar fi un nou început. Așa cum merg însă lucrurile acum, cu tensiunile din interior (de neconciliat) și cele din afară (copleșitoare), n-avem nici o șansă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*