Să nu fim naivi! Împotriva mărcilor româneşti nu se duce doar o luptă comercială de preluare, acaparare sau absorţie, ci una de înlăturare efectivă a acestora. Pentru că mărcile fac parte din tezaurul unei naţiuni, având meritul de a transfera pentru generaţiile viitoare o anumită compoziţie istorică, o tradiție dar şi o simbolistică deloc neglijabile ca mesaj. Astfel, dincolo de valenţele ei comerciale, marca constituie şi o formă de definire a identităţii româneşti contemporane.
Până acum, lupta a fost preponderent îndreptată împotriva filonului istoric. Ne-au fost demolate monumentele, ne-au fost schimbate numele de străzi, ni s-a interzis celebrarea Eroilor Neamului, în vreme ce ni s-au băgat pe gât sărbătorile altora. Şobolanii iredentismului au ros cu încrâncenare la temelia pilonului istoric al neamului românesc şi al devenirii noastre. Doar-doar ne-om prăbuşi… S-a încercat dezagregarea fundamentelor culturii naţionale prin vulgarismele şi limbajul ireverenţios al feluriţilor „eseişti” trompetişti post-decembrişti, detractori de limbă ce ne-au ironizat nu numai moştenirea spirituală, desfiinţându-ne „luceferii” poeziei, titanii prozei ori simbolistica baladelor fundamentale, ci au şi invadat spaţiul literar cu scriitura searbădă a unor scribălogi ce nu-şi vor depăşi niciodată statutul de simplii autori. Căci, înjurând doina limbii române, ironiozând valenţele fundamentale ale neamului ori exagerând acele neajunsuri specifice oricărui neam, acesti indivizi (care se identifică de la sine putere cu literatura contemporană, dar din a căror „operă” nu se poate cumula ceva valoros nici măcar cât să umpli paginile unei broşuri despre istoria literaturii de la 1990, „anul sertarului”, până la vremurile maculaturii de acum) nu vor atinge nicicând statutul de „scriitori”. Ei vor rămâne doar simpli autori care, e drept, sug la ţâţa simbriei de literaţi cu acte.
În acest plan, al dezagregării fiinţei naţionale, asistăm acum şi la accelerarea procesului de eliminare al mărcilor româneşti. Este un linşaj (mai mult al fundamentelor, decât al reperelor comerciale) care a urmat limitării dreptului firmelor de a mai purta în denumirile lor identităţile „românesc” şi „naţional”, dar şi acţiunilor de supralicitare a utilizării limbii engleze „comerciale” (inclusiv prin generalizarea examenelor de competenţă în această limbă la orice nivel educaţional, în vreme ce examenele de cunoaştere a limbii române au devenit tot mai străvezii). Am crescut deja generaţii al căror bagaj de limba română s-a redus masiv. Am crescut generaţii cărora le-am dat de înţeles că engleza dar şi limbile ţărilor în care au emigrat părinţii lor după un colţ de pâine sunt mai presus decât însăşi limba maternă, cea care nu le este suficientă pentru a-şi asigura cele necesare traiului de zi cu zi. Sub această marotă s-au format tinerii de azi, cu o română devenită mijloc minimal (şi temporar) de exprimare, o cenuşăreasă menită doar a-i ajuta la receptarea, învăţarea şi, sub motivaţiile necesităţilor economice, aprofundarea altor limbi.
Primele dar şi cele numeroase mărci vizate de procesul de înlăturare au fost, ce stranie coincidenţă!, cele care stăteau în calea intereselor şi influenţelor comerciale (şi nu numai!) ungureşti. A dispărut până şi brandul handbalului românesc, „Oltchim”, un simbol al izbânzilor, măcar pe plan sportiv, împotriva echipelor maghiare (iar pe linia „brandurilor” sportive care au fost dezagregate poate şi pentru că au dus numele ţării mult prea departe, se regăsesc multe alte nume de echipe, în locul acestora rămânând doar surogate, mai ales prin eşaloanele inferioare, evident cu nume „englezite”).
După ce au fost înlăturate aceste „branduri”, acum sunt eliminate ultimele mărci care, deşi lipsite de peste două decenii de un protecţionism real (al denumirii, dar şi al produselor în sine), au reuşit să mai reziste pe meterezele interne. Iar ca mărci strict comerciale, simpla enumerare a ceea ce a fost deja preluat şi/sau înlăturat îţi dă cu adevărat fiori (iar acum sunt pe cale de înlăturare alte mărici, precum „LaDorna”, care devine „aceeaşi reţetă tradiţională sub numele de „President”, dar şi celebrul „Napolact”.
Veneticii ne atacă din toate părţile, ne restrâng între graniţele pe care voiesc ei a ni le trasa. Au început cu reperele culturale, prin atacul detractorilor de limbă şi literatură, au continuat cu mazilirea „comercială, dar nu sunt departe nici de a ne impune şi noi „branduri” de limbă (prin avansare maghiarei pe o poziţie cel puţin egală cu limba română), dar chiar şi de… ţară (prin manipularea unor iniţiative civice de redenumire a ţării drept „Dacia”). Suntem în faţa unui atac îndreptat împotriva a tot ce este românesc. Ţigani sub amenintarea unor amenzi uriaşe forţează impunerea apelativului de „rom”. Pentru că, într-o ţară în care parte din populaţie se gândeşte la posibila schimbare a numelui, nu va fi de mirare ca peste câţiva ani, pe fundalul de clasică impasibilitate, ignoranţă şi manipulare, „romii” să emită pretenţii asupra numelui de România (dacă e nevoie, chiar şi cu doi de „r”!).
Ba, mai nou, asistăm şi la rebrenduirea masonică a ţării! Mai ales după ce membrii CSM au dat liber judecătorilor să intre în masonerie (de fapt, erau acolo, dar nu-şi puteau lăfăi „şorţurile” în public!) acum suntem puşi şi în postura de spectatori ai manifestării naţionale de oficializare şi permanentizare a cvasiprezenţelor masonice. Asta şi graţie participării deloc extraordinare a premierului României la o gală masonică, acesta girând practic premierea de către masonerie a valorilor naţionale ale ţării. O masonerie care nu acaparează doar personalităţile contemporane, pe care le momeşte prin premiile deloc neglijabile, dar şi pe cele aparţinând Panteonului Naţional! Valori pe care, grație „bunăvoinței” Academiei Române (care a cedat locul ei de jurijare către o lojă masonică, permițând şi denumirea premiilor după personalităţile tezaurului nostru naţional) le include în propriul panteon de lojă.
Or, mai sunt atât de puţine lucruri de apărat în această ţară încât chiar nu ne vom mai putea disculpa la judecata urmaşilor că nu le-am vegheat căci nu le-am fi putut cuprinde pe toate! Sunt din ce în ce mai răsfirate aceste repere încât, dacă lăsăm lucrurile să se deruleze în linia celor 23 de ani trecuţi, în curând, nu vom mai avea ce să apărăm. Poate nici măcar mormintele strămoşilor din cimitirele în care se găsesc ultimele monumente ale neamului. Pentru că venticii şi detractorii nu vor lăsa să mai fie al nostru nici măcar pământul mormintelor şi ne vor smulge şi crucile pentru a fi siguri că ne șterg din istorie.
Lasă un răspuns