Ca un vierme pe stânca istoriei…

Răzvan Theodorescu printre „frați”Dezamăgitoarea încrâncenarea fostului ministru al culturii Răzvan Theodorescu faţă de inţiativa unor bravi români pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Constantin Brâncuşi. Dezamăgitoare, dar nu fără răspuns! Dezamăgitoare pentru că vine din partea unui fost ministru care ar fi trebuit să lupte pentru întoarcerea în trupul ţării a fiilor neamului. Dar nu deloc surprinzătoare pentru că, în general, aşa sunt politicienii: şi-ar lăsa şi mamele neîngropate, le-ar abandona pe meleaguri străine, dacă asta le-ar aduce un câştig.

Aparent, este greu de înţeles care ar fi câştigul lui Răzvan Theodorescu dacă Brâncuşi nu s-ar întoarce în pământul ţării… Poate fi vorba de ceva „esoteric”? Poate fi teama faţă de refacerea legăturii dintre o bucată rătăcită, înstrăinată, a gliei şi ţarina patriei-mamă, filon de care se tem alogenii şi veneticii? Şi care ar putea explica încrâncenarea de astăzi a fostului ministru, mai ales dacă îl privim din perspectiva unui personaj care a făcut parte din tagma ciocliilor care au ucis un om în ziua de Crăciun, îngropându-l într-un terifiant simbolism kafkian.

Şi poate am fi ascultat „argumentele” lui Răzvan Theodorescu împotriva aducerii în ţară a osemintelor lui Brâncuşi dacă ar fi venit din partea unui om de cultură, un istoric, care, în clipa în care se încerca otrăvirea truului ţării cu sămânţele revizionismului, inclusiv prin aducerea rămăşiţelor unor criminali ai istoriei, ar fi vorbit. I-am fi luat în considerare opiniile dacă ar fi protestat când, în Ardeal, se demontau plăcuţele cu eroii şi cărturarii români pentru a se da străzilor numele unor venetici. Am fi fost de bună seamă atenţi la vorbele lui, fie şi doar din eleganţă, dacă s-ar fi pronunţat ca istoric când se impunea. Şi nu s-ar fi ascuns laş în spatele unor vorbe neutre când era invitat prin studiourile TV ca „analist”. Analist al oricărui fenomen, mai puţin al felului în care ni se faslifică şi ni se şterge istoria! Cum nu a făcut toate acestea, dimpotrivă, acum ar trebui să tacă! Ar trebui să se retragă în dedesubturile unei istorii pe care nu a servit-o…

Pentru că nu este doar şocant, ci de-a dreptul dezgustător şi revoltător, să vezi cum un fost ministru al Culturii se lansează în argumentaţiile pentru neaducerea lui Brâncuşi în trupul ţării. Cuvinte cu mult dincolo de firescul opiniilor personale. Cum neagă o acţiune necesară şi demnă, aducerea fiilor ţării acasă, de parcă ar fi fost plătit să stea de veghe la hotare să nu se întâmple aşa ceva, mergând până acolo încât să aibă neruşinarea de a pune la îndoială dorinţa lăsată prin testament de Constantin Brâncuşi ori să nege chiar transmiterea prin vremuri, de către capii bisericii, a dorinţei sculptorului.

Şi este impardonabil ca el, un istoric care a trăit din „interpretarea” faptelor înaintaşilor, să ajungă să pună la îndoială cuvântul acestora. Este de neiertat această încrâncenare mai ales că vine din partea unui academician care se opune practic voinţei Academiei Române!

Fireşte, nu poţi să nu te întrebi: oare s-ar mai fi vorbit astăzi despre repatrierea osemintelor lui Brâncuşi dacă ar mai fi fost el ministru al Culturii? Răspunsul îl avem în tăcerea culturală a anilor în care a fost ministru! Când nu a adus acasă o filă scrisă de Cioran ori o lucrare realizată de Brâncuşi şi rătăcită de meleagurile pe care ar trebui să se găsească de drept.

Pentru fostul ministru, unul dinte argumentele nerepatrierii osemintelor marelui sculptor ar fi acela că Hobiţa nu are un cimitir… pe măsura celui din Montparnasse, din Paris! Un alt argument se leagă de felul mizerabil în care s-a purtat statul comunist faţă de opera lui Brâncuşi. Şi aşa este, numai că, istoricul Theodorescu ar trebui să fie corect şi să vorbească de perioada stalinistă, când s-a încercat inclusiv năruirea lucrărilor monumentale de la Târgu-Jiu. Şi nu ar trebui să înfiereze, în căutarea de argumente, sistemul care l-a uns cu gradele profesorale! Căci, nu sistemul pe care îl înfierează azi, aidoma personajelor care au profitat de el, a lăsat casa lui Brâncuşi în paragină. Ci statul post-decembrist al cărui ministru de cultură a fost!

De fapt, opoziţia fostului ministru are un substract mult mai „pământesc”. Ranchiuna faţă de o moştenire culturală pentru care era să plătească. Numai că a te lupta cu rămăşiţele sculptorului doar ca răspuns al faptului de a fi fost cercetat penal, în 2005, pentru abuzurile din timpul în care a fost ministru al Culturii, când a dispus schimbarea unei soluţii tehnice de refacerea a asamblului de la Târgu-Jiu, ducând la înnămolirea, la propriu, a asambului, este ridicol. Iar pizma lui Theodorescu s-a văzut şi în clipaîn care a refuzat să vină, ca ministru al culturii, la inaugurarea Complexului „Brâncusi“. Se leagă poate şi de faptul că a fost declarat de către consilierii locali din Tirgu Jiu „persona non grata“ din cauza modul in care a tergiversat restaurarea. O ranchiună atât de profundă, încât, în noiembrie 2012, ca preşedinte al scţiei de artă şi arhitectură al Academiei Române, Acad. Răzvan Theodorescu a refuzat să ia în considerare monografia „Brâncuşi limbajele materiei, Studiu de hermeneutică a sculpturii abstracte, aparţinând doctorului în antropologie Matei Stîrcea-Crăciun, lucrare care condensa două decenii de cercetare a creaţiei brâncuşiene, pentru nominalizarea la premiul Academiei pentru publicaţii. Autor care mai primisie un refuz şi în 1997, când după întoarcerea în ţară dintr-un stagiu postdoctoral Fulbright pe tema brâncuşiană, a înaintat Academiei Române un dosar de grant, iar înainte ca secţia de jurizare să se pronunţe, a fost avertizat de acelaşi academician să nu mai ceară finanţări pe tema Brâncuşi.

Invidie, încrâncenare, ură?

Oare câte documentare dspre Brâncuşi s-au realizat când Răzvan Theodorescu a fost ministru ori şef al televiziunii? Iar până va căuta prin arhive, parafrazând unul dintre aforismele sculptorului (căci, da, dl ex-ministru, Brâncuşi nu a fost doar un „cioplitor”, ci şi un om al literei, al aforismului), nu îi putem da decât un singur sfat: priviţi, dle „academician”, operele masetrului până veţi fi înţeles de ce sculptorul trebuie să se întoarcă în pământul ţării. S-ar putea să dureze mult, dar, când veţi fi înţeles, vă veţi putea reculege la mormântul de la Hobiţa!

De aceea, dincolo de opoziţia fostului ministru, în cele din urmă, un trecător pe care măreţia pietrelor nu are cum să-l reţină, este vremea ca ţara să-şi aducă fii acasă. Să-şi refacă starea de spiritualitate de care se tem alogenii şi veneticii. Iar Brâncuşi trebuie adus acasă şi pentru împlinirea ultimei dorinte a artistului, care marturisea: „Mor cu sufletul neîmpăcat că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea”.

Din păcate, şi astăzi, la fel de laş, un alt ministru al Culturii are aceeaşi încrâncenare. Astfel, în timp ce muzeul Brukenthal este închis din lipsă de fonduri, Muzeul Ţării Crişurilor evacuat de Biserica Romano-Catolică, iar cel de Artă din Braşov executat de Biserica Evanghelică, ministru replică sec că „nu-l interesează Brâncuşi şi nu vrea să aibă de-a face cu acest fenomen”.

Ruşine, domnilor „’telectuali”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*