Despre Ortodoxia asumată, mărturisită şi propovăduită de Nae Ionescu

În spaţiul culturii şi spiritualităţii româneşti, Nae Ionescu reprezintă fără îndoială un reper ilustru şi antologic. Gândirea lui a putut să influenţeze o întreagă generaţie într-un mod atât de puternic încât apariţia lui în istoria noastră a putut fi catalogată de urmaşii săi drept providenţială. Într-adevăr, el a făcut şi a lăsat moştenire urme adânci, care nu pot fi şterse niciodată, într-o epocă în care era nevoie mai mult ca oricând, pentru salvarea neamului şi a valorilor acestuia, de o minte strălucită, capabilă să înţeleagă mersul vremii şi să moblizeze resursele limitate pentru a nu se pierde nimic din ceea ce am avut şi nici a se irosi talanţii generaţiilor contemporane. Graţie eforturilor sale concretizate într-o întreagă generaţie de adevăraţi români şi creştini, planurile dezintegratoare care au pândit valorile româneşti, au fost zădărnicite şi vor mai fi prin neîntrerupta prezenţă vie a exemplului „Profesorului” şi a recursului permenent la spiritualitatea şi cultura generate de el în tezaurul neamului. Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăieşte şi va trăi în cei care l-au ascultat, l-au iubit şi l-au înţeles.

Cu alte cuvinte, Nae Ionescu şi-a fundamentat întregul sistem filosofic pe adevărurile creştine, propunând un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă. Acest filosof modern, şcolit la universităţile europene şi căruia îi plăcea să surprindă în toate prin avangardismul său, face din teologia ortodoxă răsăriteană, un cadru general pe care se încumetă să fundamenteze o metafizică sistematică, predabilă într-o universitate modernă. Adică alege să abordeaze problematica fundamentală a filosofiei, dintr-o perspectivă inedită, aceea a valorilor creştine. Mai mult decât atât, spre stupefacţia multora şi spre indignarea numeroşilor detractori, nu numai că-şi raportează cursurile de metafizică la problematica creştină, dar face o adevărată apologie a creştinismului printr-o virtuoasă şi mutuală justificare a creştinismului şi deopotrivă a metafizicii sale. În metafizica lui, pe care o descoperim în cursurile ţinute la Universitate: Cursul de filosofie a religiei (1924-1925); Cursul de metafizică: I. Cunoaşterea imediată (1928-1929), II. Cunoaşterea mediată (1929-1930) şi Tratatul de Metafizică (1936-1937), găsim dezbătute temele fundamentale ale gândirii omeneşti. Astfel, Nae Ionescu era interesat despre Dumnezeu, condiţia originară a omului, sfinţenie, metafizică, iubirea ca soluţie metafizică, naţiune, act religios, cunoaştere şi trăire, substanţă, mistică şi magie, metafizică în raport cu religia, moarte, fiinţă şi existenţă, timp, spaţiu, libertate, conştiinţă, Biserica creştină, intelect şi raţiune, ştiinţă, suferinţă, etc.

Observăm astfel în Nae Ionescu preocupările unui teolog. Într-adevăr, dacă prin teolog înţelegem pe tot omul care vorbeşte, în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Vorbind despre „Teologul” Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spune: “Ca teolog, Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică”. Astfel, deşi “doar licenţiat în matematică”, ca teolog, Nae Ionescu nu este purtătorul unui mesaj alogen, în rândul acelora care afirmă superioritatea raţiunii, ci cel care cheamă la redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. Faptul că el abordează consecvent şi aceste teme preponderent teologice, dar mai ales atitudinea sa condescendentă vis-a-vis de filosofia clasică, exclusiv raţionalistă, care nu poate accepta decât ceea ce intră sub incidenţa logicului şi analiticului, l-au recomandat ca fiind un indezirabil în eşicherul universitar bucureştean. Însă Nae Ionescu nici nu a dorit vreodată să intre în rândul celor care afirmă suveranitatea raţiunii, ba din contră, metafizica trebuie să se axeze pe viaţă, spunea el, pe trăire, pentru că ea are prin excelenţă un caracter antropologic. Aceasta trebuie să fie funcţia metafizicii, de a oferi soluţii liniştitoare pentru totalitatea experienţei noastre în legătură cu sensul existenţei noastre şi a tot ceea ce ne înconjoară. În acest sens, metafizica este o încercare soteriologică a celor care nu au reuşit să se mântuiască prin trăirea sfinţeniei.

Astfel, ca teolog, propune imaginea creştinismului metafizic. El afirmă: „nu văd vreun interes al speculaţiei metafizice, în afară de necesitatea aceasta de a ne găsi noi un loc în existenţă”. Iată că Nae Ionescu are atitudinea caracteristică adevăraţilor filosofi (presocraticii, Socrate, Platon), pentru care înţelepciunea trebuia să se transpună într-un mod de viaţă armonic şi echilibrat, mod de viaţă care se găseşte în plenitudinea lui, pe deplin concretizat în Ortodoxie. Fiind ataşat de Ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Este cu adevărat fascinant să vezi cât de mult îl preocupă pe el temele fundamentale ale Ortodoxiei. Toate darurile omului, inclusiv viaţa, sunt considerate de Nae Ionescu, doar nişte calităţi particulare existenţei. El afirmă că, atunci când omul pierde viaţa, nu dispare, căci viaţa e o simplă calitate a omului. Ceea ce este important pentru om, nu sunt aceste calităţi în ele însele, ci doar prevalarea frumoasă şi corectă de ele în existenţă, astfel încât omul să se împlinească, să devină întru fiinţă. Tocmai de aceea, atunci când se cere, când se impune, sacrificiul vieţii este chiar o datorie.

Nae Ionescu, prin ceea ce spune, confirmă adevărurile revelate ale creştinismului dar în acelaşi timp urmăreşte ca valorile ortodoxe româneşti, specificul nostru naţional să fie exploatate la maxim în beneficiul spiritului naţional. Practic, el este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească, deschizând o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze într-o viaţă relativ scurtă şi brăzdată de atâtea lupte, căci într-adevăr, viziunea şi poziţia lui unică la momentul respectiv nu i-au făcut foarte uşoară viaţa între gânditorii vremii, fie ei laici sau clerici. Într-adevăr, „Nae Ionescu s-a ridicat împotriva a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii. El şi-a găsit izvoarele de apă vie, puterea de rezistenţă şi calea spre adevărurile renaşterii în duh, în adâncurile Ortodoxiei, în această ipostază răsăriteană a trăirii şi a rodirii creştinismului, din care a făcut cel dintâi axa cugetării române moderne, chiar dacă nu totdeauna teologul Nae Ionescu s-a putut ridica la înălţimea echivalentă trăirii sale creştine. Dar pe aceasta din urmă el a exprimat-o cu o capacitate de convingere şi contagiune neegalată decât de ceilalţi doi ctitori ai fiinţei noastre creştine: Neagoe Basarab şi Dumitru Stăniloae”, după cum afirmă Dan Zamfirescu în volumul al doilea al lucrării sale Istorie şi cultură. Nae Ionescu defineşte Ortodoxia prin prisma naţionalului afirmând că: „…nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta este Ortodoxia”.

Această definire este de înţeles dacă cunoaştem faptul că ea este plasată în plin secol naţionalist. Idealul României mari, care să cuprindă toţi românii, se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune, iar cea mai mare, cea mai frumoasă şi cea care venea românilor ca o mănuşă, era Ortodoxia, căci, „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate, o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” Pentru el Ortodoxia românească nu este activitatea deliberată a vreunei Biserici în sine, ci „… lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce Ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu Biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc”.   Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul, elementul de bază este Ortodoxia şi se tinde spre o „Biserică puternică, curată şi mândră”. De aceea, nu ne mai putem mira de faptul că generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a Ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de vioi, pătrunzător şi fecund ca Nae Ionescu. Deci putem spune că Nae Ionescu este singurul filozof sau metafizician prin excelenţă creştin, pentru care tot ceea ce, istoric, dogmatic, patristic, cultic, reprezintă creştinism ortodox, are o valoare absolută şi este adevăr absolut. Astfel el nu identifică episoadele biblice ca făcând parte dintr-un tezaur mitologic al umanităţii, ci le consideră ca atare, şi le acordă o importanţă primordială, avându-se în vedere rolul şi funcţia lor cheie în înţelegerea sensului şi raţiunii existenţei.

Mai mult decât atât, Nae Ionescu este un adevărat apologet şi mărturisitor al creştinismului răsăritean, exprimându-şi convingerea şi adeziunea creştină public în faţa studenţilor spunând: „Sunt creştin. Eu cred că noi o să înviem odată din morţi, pentru că sunt creştin.”. Pentru generaţiile de studenţi care l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei ţinute de Nae Ionescu au rămas de neuitat. Dacă studenţii nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoştinţe sporit, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai preţios, mai rar şi mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să înveţe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur şi simplu cunoştinţe, ci să mediteze, să trăiască şi să verifice personal problemele. Ori este tocmai dezideratul de astăzi al învăţământului românesc, european sau mondial.

Este din nou momentul să ne întrebăm ce a garantat aderenţa fără precedent pe care Profesorul a avut-o în faţa unei întregi generaţii. Evident că întregul arsenal de calităţi îi explică succesul, dar toate acestea ţin întrucâtva de formă, de ceea ce e exterior şi de fapt, adevăratul ingredient care a făcut să tresalte inima ascultătorilor săi este tocmai această dorinţă nestăvilită de a impune un alt tip de respect pe care toţi ar trebui să îl aibe pentru tradiţia, credinţa, cultura, spiritualitatea românească sau sufletul românesc, un respect bazat nu pe formalism ci pe trăire. Căci, în Răsărit, afirmă Profesorul, “există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în faţa lui Dumnezeu are altă calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legătura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup”. Nae Ionescu a preluat problematica fiinţială  din Ortodoxia răsăriteană: „Noi ştim deja până acum că există o relaţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţă obiectivă. Ştim că principial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”. Profesorul consideră că “orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Iisus Hristos, este trăită de oa­meni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, consti­tuie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oare­ care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânţă care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Iisus Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătura care a rodit în noi, învăţătură rodită.

Această trăire este de fapt viaţa interioară a creştinismului ortodox, iar acesta, cum observă Profesorul, nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci „trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre”. Când au fost unii care au căutat să modernizeze biserica strămoşească, Nae Ionescu a atras atenţia că „marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.”. Pentru Nae Ionescu, înnoirea nu înseamnă schimbare ci „creştere firească” în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă.

Pentru Nae Ionescu, „Ortodoxia nu poate fi liberă de pecetea naţională, ca un sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membrii unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde”. Observăm astfel că ideile sale nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofiei româneşti. Poate de aceea cele mai importante cursuri pe care le-a ținut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei.

Totuşi, membrii marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Dumitru Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Faptul că a fost contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice (câteodată poate şi pe drept căci, după cum observă Petre Ţuţea, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”), nu a împiedicat pe nimeni să constate la Nae Ionescu acea înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu şi nici acel puternic ataşament de Ortodoxie, din care, înţelegem acum, şi-a tras de fapt seva vitalităţii sale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*