Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – doi mărturisitori ai creştinismului autentic şi propovăduitori ai cuvântului revelat

Argumentarea apartenenţei la generaţia interbelică este, pentru Nicolae Steinhardt, în deceniile comuniste, o cale de afirmare a propriei identităţi. Educaţia în spiritul libertăţii, curajul afirmării prin răsturnarea şabloanelor de orice natură, conştiinţa grupului format prin aderenţă intelectuală sunt doar câteva aspecte pe care Nicolae Steinhardt le recunoaşte a fi ale generaţiei şi ale lui deopotrivă. Un argument inedit este prezentarea lui Nae Ionescu drept ascendent spiritual, drept model de atitudine intelectuală, ştiut fiind faptul că acelaşi profesor a marcat formarea personalităţilor culturale şi spirituale ale lui Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Filosoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trăirismului, manifestă convingerea că Europa trece într-o nouă etapă spirituală, menită a înlocui pustiul moral al unei lumi angrenate pe calea materialismului, a descoperirilor ştiinţifice şi tehnice. El identifică sursele spiritualităţii româneşti în Ortodoxie, factorul diferenţiator între România şi Europa catolică şi protestantă şi cel care stabileşte un curs de dezvoltare diferit acestei zone culturale şi spirituale. Nae Ionescu se bucură de o susţinere extraordinară în rândul tinerei generaţii de intelectuali care se maturizează în anii `20. Se remarcă cercul „Criterion”, format din tineri cu idei convergente, nutriţi de sentimentul comun al nevoii de cercetare şi descoperire a unor noi teritorii spirituale încă neexplorate.

Vocaţia de dascăl a lui Nae Ionescu se manifestă plenar prin impunerea sentimentului libertăţii în auditoriul său. Profesorul de logică, metafizică, teoria cunoaşterii şi filosofia religiilor evită programatic rutina, obişnuinţa, „lenea în gândire” şi nu se repetă niciodată. Cursurile sale sunt mobile, niciodată aceleaşi, îmbogăţite şi redimensionate, un permanent prilej pentru profesor de a duce înţelegerea proprie şi pe cea a cursanţilor săi la un nivel mai complex şi mai vast. Este un posibil motiv pentru care Nae Ionescu nu s-a oprit să scrie cărţi. Cugetarea lui dinamică, fertilă, cumulativă nu se sedimentează într-o formă voit permanentizată, dar se întipăreşte definitiv, ca prezenţă reală şi efectivă, în viaţa spirituală a generaţiei „trăiriste”. Cursurile lui Nae Ionescu sunt expresia unui om care trăieşte problemele intelectuale şi spirituale, analizându-le lucid şi vizualizându-le, implicându-se energic şi complet în înţelegerea lor şi în oferirea lor spre înţelegere. Ştefan Iloaie, în lucrarea de licenţă închinată activităţii lui Nae Ionescu, observă că „această manieră, cuprinsă în forme nesistematizate, încălzea inimile şi osândea la libertate în alegerea căii de soluţionare (căci nu era impusă în mod hotărâtor una singură), dar şi la personalizare, fiindcă te descopereai fiinţă necunoscută pentru ceilalţi şi pentru tine. De aici responsabilitatea ca simţ al vieţii şi al conştiinţei, cultura ca îndrumător al reflexiei şi ca dramă posibilă”. Simţul acut al presiunii timpului istoric, exercitată asupra timpului individual, porneşte de la acelaşi profesor. Intelectualii deceniilor interbelice învaţă a răspunde provocărilor istoriei şi a participa efectiv la coordonarea destinului istoric al neamului.

Nicolae Steinhardt este prezent la asemenea cursuri în perioada anilor 1930-1931, fiind student al Facultăţii de Drept din Bucureşti (audia şi cursuri ale Facultăţii de Litere). În opinia lui, exprimată mult mai târziu, în anul 1984, profesorul Nae Ionescu i-ar întrece pe Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Constantin C. Giurescu nu prin talent oratoric, ci „prin darul acesta incomparabil de a transmite, a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai util, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe programatice decât cultura şi chipul ei paroxistic: filosofia. Nimeni, ca el, nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. El promova senzaţia cordialităţii cu şi dependenţei de cultură. Nu pentru că ştia mai mult, ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic”.

Nicolae Steinhardt reţine coordonata esenţială a înţelegerii culturii la Nae Ionescu – „trăirea” culturii, implicarea etică şi intelectuală în înţelegerea fenomenelor culturale. Înţelegerea actului cultural se realizează prin participare activă, prin implicare „dramatică”, deci prin asumarea unui rol în interiorul fenomenului. Prezentarea Profesorului Nae Ionescu este continuată în aceeaşi notă elogios-participativă pe care o adoptă Nicolae Steinhardt ca metodă critică. El însuşi se dezvăluie pe sine dramatizând, promovând „cordialitatea cu şi dependenţa de” imaginea „celuilalt”, a profesorului. „Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Devenea, pentru cei care îl ascultau pe dascăl, un soi de opţiune definitivă între bine şi rău, între inepţie şi discernământ, o aventură, un risc. Chiar şi ceilalţi, oricât de ştiutori, de competenţi şi meşteri în ale expunerii, erau, în comparaţie cu el, reci şi abstracţi. Chiar şi Nicolae Iorga se dovedea că este mai ales artist şi mare povestitor. Nici umbră de academism şi profesorat scorţos (ori şi bonom) la Nae Ionescu. Ci numai flacără şi patimă, îngrijorare, nemilostenie, tehnică detectoare. Era crud şi usturător cu sine, cu auditoriul, cu doctrinele”.

În anii interbelici, ai libertăţii depline, Nae Ionescu pare a descoperi reţeta educaţiei „întru libertate”. Nicolae Steinhardt subliniază înţelegerea libertăţii, la Nae Ionescu, drept responsabilitate asumată, capitală, decisivă, „pe viaţă şi pe moarte”. Libertatea este „cruzime” autoimpusă în evaluarea sinelui şi a celorlalţi, a doctrinelor şi ideologiilor. În aceeaşi prezentare, Steinhardt îşi recunoaşte neparticiparea la spiritul generaţiei în anii interbelici, poziţionarea sa exterioară faţă de atmosfera intelectuală „entuziastă” şi misionară a tinerilor săi contemporani. „Atunci pe loc în anii 30 nu mi-am dat seama. Abia mai târziu, mult mai târziu, după moartea sa, pe la sfârşitul celui de al şaptelea deceniu al veacului, am putut lua aminte la ce reprezenta un ceas petrecut în raza de acţiune a privirii şi glasului profesorului Nae Ionescu, abia atunci noua terminologie sociologică şi regizorală mi-a venit în ajutor spre a mă lămuri: un curs al lui Nae Ionescu era un happening. Ca şi genul acesta de teatru cu totul deosebit al trecutului, cursul profesorului cobora de la catedră în sală, de nu şi în stradă, în viaţă şi în cugetul neşcolăresc al ascultătorilor. Happeningul părăseşte scena şi se amestecă în traiul concret al spectatorilor, deveniţi şi ei acum actori. Nu se mai ştie ce e ficţiune şi ce este veridicitate”.

Nicolae Steinhardt vede în Nae Ionescu, târziu în existenţa sa, dar revelator, profesorul şi modelul de atitudine faţă de cultură. În modul particular de înţelegere şi expresie al marelui dascăl interbelic el află cheia limbajului său critic. „Entuziasmul” devine la Nicolae Steinhardt „metodă critică”, aşa cum observă Alex Ştefănescu: „Critica literară profesată de N. Steinhardt nu este convenţional-elogioasă, ci entuziastă. Nu este encomiastică, ci participativă. Criticul comunică într-o stare de efervescenţă spirituală cu autorul. Întâlnirea lui cu literatura reprezintă o sărbătoare. Nicolae Steinhardt nu oboseşte niciodată să sărbătorească literatura, aşa cum pomii nu obosesc să înflorească de fiecare dată, primăvara, chiar şi când sunt bătrâni”. Este firesc ca ascendenţa spirituală recunoscută în Nae Ionescu să se manifeste, la Nicolae Steinhardt, în special, prin publicistica susţinută din anii `70 şi `80. Profesorul înţelegea publicistica drept forma cea mai activă de implicare individuală în fluxul istoriei, drept calea dinamică de a trăi şi interpreta, prin prisma trăirii, faptul politic, religios şi cultural. Nicolae Steinhardt îşi va consuma energia intelectuală şi religioasă în scrierea unui număr impresionant de cronici, eseuri critice şi hermeneutice. El îşi asumă, de fapt, misiunea „apostolică” de a propovădui libertatea şi valorile care o fundamentează: binele, adevărul, iubirea, frumosul, într-un context politic şi social care anihila programatic tocmai aceste valori. Volumele de eseistică şi hermeneutică publicate cu mari strădanii de Nicolae Steinhardt între anii 1976 şi 1988 – Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întîi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988) -, dar şi cele editate de Virgil Bulat, Ioan Pintea, Ion Vartic, începând cu anul 1991 – Monologul polifonic (1991), Primejdia mărturisirii (1993), Cartea împărtăşirii (1995), Drumul către isihie (1999), Ispita lecturii (2000), Eu însumi şi alţi cîţiva (2001), Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală” – opinii despre generaţia ‘80 (2001), Drumul către isihie – inedite (2002) dezvăluie un critic lucid, surprinzător, nonconformist şi nesistematic, entuziast, liber şi responsabil. Trăsăturile pe care le observă Nicolae Steinhardt în cursurile lui Nae Ionescu – refuzul sistematizării, permanenta mobilitate şi redimensionare a noţiunilor şi a explicaţiilor, participarea prin trăire la explicitarea actului cultural, transferarea teoretizării în viaţa concretă, „în stradă”, provocarea la înţelegere individualizată – pot fi recunoscute drept coordonate ale scrisului hermeneutic practicat de el însuşi.

De la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt afirmă, de fapt, că preia mobilitatea şi libertatea deplină, personală, în alegerea operelor destinate actului hermeneutic. Hermeneutic şi nu (doar) critic, deoarece Steinhardt nu emite judecăţi de valoare, ci îşi ghidează receptarea, înţelegerea şi exprimarea acestei înţelegeri prin trăirea operei, prin „aplicarea” sinelui în operă, prin „aplicarea” lumii operei în lumea „reală”, trecută sau prezentă. Lectura devine „întâlnire între două temperamente” act de (auto)cunoaştere „prin alţii”. Tot de la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt pare a prelua implicarea „dramatică” în înţelegere. Cititorul entuziast devenit critic (chiar şi „diletant”) joacă rolul deplin al participării, al trăirii lumii ficţionale. Astfel, eticul („laic” şi religios) revine în lumea esteticului şi decide valoarea sau nonvaloarea acesteia. Actul interpretativ devine un „happening”, revelaţie şi participare deopotrivă, simultane şi interdependente. Prezentarea lui Nae Ionescu ia, la Nicolae Steinhardt, aspect de autoportret, devenind, indirect, argument al integrării sale în generaţia trăiristă. Înţelegerea personalităţii şi convingerilor profesorului interbelic devine mijloc de înţelegere a propriilor sale convingeri şi de identificare cu Generaţia: „Nae Ionescu a priceput, înainte ca existenţialismul să fi devenit o modă şi o doctrină cvasi-oficială, că suntem cu toţii osândiţi la libertate şi la alegere, că în filosofie insul şi duhul se iau la trântă pe răspundere, că disciplina aceasta zisă teoretică îţi stă nu mai puţin aproape decât îngerul păzitor, ori diavolul ispititor, că din pluralităţile ei nu poţi ieşi decât printr-un act de curaj bătând mai curând spre temeritate”. Modul particular de a înţelege filosofia ca parte reală, activă a existenţei, ca suport de aplicare a spiritului în viaţa materială, cotidiană chiar, este rădăcina divergenţelor „de maturitate” dintre monahul de la Rohia şi filosoful de la Păltiniş, student al lui Nae Ionescu şi mentor riguros, la rândul său, semănător de libertate şi limpezime.

Prezentarea-„autoportret” (spiritual) făcută lui Nae Ionescu este continuată de Nicolae Steinhardt: „Nae Ionescu te certa, te înşfăca, te cucerea, îţi punea cultura la îndemână ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăişuri, ca pe un vârtej. Un lucru este sigur şi de aceea a fost Nae Ionescu un profesor-unicat: nu te lăsa apatic şi indiferent”. În acelaşi mod acţionează scrierile şi expresia autorului unui volum precum Între viaţă şi cărţi, volum care are ca posibil efect surpriza. Nicolae Steinhardt însuşi îşi propune să cucerească prin flexibilitatea raportării intelectuale la actul cultural. El doreşte să pună cultura la îndemâna cititorului, să anuleze apatia şi indiferenţa. Eseurile şi hermeneutica eruditului Nicolae Steinhardt nu se opresc la acte de literatură, ci trec liber, entuziast şi nesistematic la pictură (întunecatul Goya fiind un privilegiat), la muzică („scandalosul” Jesus Christ Superstar beneficiind de o interpretare inedit-creştină), la sculptură (Michelangelo producându-i reacţii şi trăiri revelatorii), la film (Demetrios şi Marcellus, personaje din producţia hollywoodiană The Robe devenind chei de înţelegere postmodernă a fragmentelor Bughi mambo rag din Jurnalul fericirii) şi teatru (O scrisoare pierdută şi jocul actoricesc blând, temperat, „creştin”, la Teatrul Naţional din anii ‘20 fiind sursă de plâns cathartic şi de interpretare inedită în Secretul „Scrisorii pierdute”).

Volumul publicat în anul 1983, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, numit Critică la persoana întâi, este ilustrativ pentru mobilitatea şi lipsa de rigoare sistematică a lui Nicolae Steinhardt. Cuprinsul volumului relevă impunerea ca metodă critică a lipsei de sistem. Eseurile de teorie literară (Structuralismul, Structuralismul şi Boccaccio, Forma) se îmbină, conform unei raţiuni subtile, interioare, cu reportajul cultural (Parisul viselor, Metroul din New York), cu critica de întâmpinare (Ileana Mălăncioiu, Vlaicu Bârna, Vasile Igna, Liviu Ioan Stoiciu, Cinci tineri poeţi), cu interpretarea entuziastă şi inedită a personalităţii interbelicilor (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Sergiu Al-George), cu critica de film (Dan Piţa şi filmul Concursul) şi evocarea personalităţilor din lumea literară şi ştiinţifică europeană, a muzicii şi a artelor plastice din toate timpurile (Valéry, Elytis, Albert Einstein, Mozart, Johann Strauss, Gustave Flaubert, René Magritte, Sigmund Freud, Heidegger). Asocierile de personalităţi puse sub analiză sunt surprinzătoare, Nicolae Steinhardt descoperind conexiuni dintre cele mai neobişnuite, graţie erudiţiei şi memoriei incontestabile. Marcel Proust este asociat cu Henry James, Serghei Esenin cu Ioanichie Olteanu, Mihail Sadoveanu cu Lucian Raicu, Charlie Chaplin cu Buster Keaton.

Culegere de eseuri asumate responsabil, generate de „actualitatea” structuralismului şi de orientarea anti-structuralistă a autorului, Critică la persoana întîi neagă şabloanele şi modelele ca forme de înţelegere a literaturii. Înţelegerea se produce „aşezat”, echilibrat, prin analiza temeinică şi pertinentă a unor opere ce au caracter individual. Nu interesează şablonul structural aflat la temelia operei, ci elementele particularizante care conduc la „misterul” operei. Spre susţinerea orientării anti-structuraliste, Nicolae Steinhardt parcurge, într-un amplu demers analitic, Craii de Curtea-Veche (recitită „de cincizeci de ori”). Nu doar opera este cunoscută în profunzime, ci şi ceea ce s-a scris despre ea, criticul descoperind o manieră nouă de abordare a acesteia. Romanul lui Mateiu Caragiale este analizat în integralitate, ca „unitar clopot înlăuntrul şi la adăpostul căruia se oploşesc atât romancierul, cât şi cititorii, împărtăşindu-se din superbia unei aceleiaşi bogate şi darnice fantasme”.

O altă problemă abordată de Nicolae Steinhardt este biografismul căruia îi neagă valoarea reală în interpretarea literară. Evitând, din modestie, generarea unei polemici, Steinhardt acuză ca nedreaptă şi nefructuoasă abordarea biografiei aceluiaşi Mateiu Caragiale de către Şerban Cioculescu. „Esenţial nu este de unde s-a pornit, ci unde s-a ajuns”. Dimensiuni critice inedite abordează Nicolae Steinhardt şi în ceea ce priveşte opera literară plină de semnificaţii filosofice şi religioase a lui Mircea Eliade, poezia „virilă” şi „nedichisită” a Ilenei Mălăncioiu, critica implicată, „sinceră, fierbinte, aprigă, zeloasă, geloasă, înverşunată” a lui Alexandru Paleologu în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, dar şi literatura poliţistă în care coexistă inteligenţa şi poezia şi care, în mod regretabil, se pierde estetic-justificativ într-o societate „poliţienească”, angrenată în violenţă gratuită.

Nicolae Steinhardt observă posibilitatea surprinzătoare a limbii române de a se modela în procesul traducerii. Într-un eseu închinat lui Heidegger (Heidegger: Arta ca revelaţie) Steinhardt remarcă introductiv plasticitatea şi flexibilitatea traducerilor din literatura universală (Iliada, Odiseea, Divina Comedie, Don Quijote). Traducerea din germană a Originii operei de artă, realizată de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, se datorează acestei înalte „abstractizări” a limbii române, dar şi „prealabilei îmbinări a povestirii cu filosofia”, potrivite cu tradiţia culturală românească. Steinhardt identifică relaţii profunde, subtile între „nativa sofie românească” (a fi om-în-lume, om-între-oameni) şi heideggeriana poziţionare a fiinţei (in-der-Welt-sein). Fiinţarea nu se poate face decât sub semnul fricii de moarte, manifestată progresiv ca teamă, angoasă, îngrijorare, ultima generând diferenţieri faţă de celelalte vieţuitoare. Opera de artă se naşte din această „îngrijorare”, având caracter revelatoriu asupra adevărului fiinţei. Starea omenească (Da-sein) este, conform lui Steinhardt, prin filtru heideggerian, „de natură harică şi poetică. De altfel, în încheierea amplului demers eseistic, sub forma unui declarat „bătrânesc” epilog, Nicolae Steinhardt rezumă propria concepţie despre artă: „nimic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decât parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică platitudine, banalitate, monotonie) deîndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvintează. Iar apa s-ar zice că atât aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!”.

Volumul prezentat este ilustrativ pentru că, dând la o parte contactul cu cenzura, este rezultatul deciziei autorului însuşi asupra ordonării textelor, asupra legăturii de conţinut stabilite între texte. Autorul dovedeşte, nu doar prin conţinutul eseurilor sale, ci şi prin dispunerea lor, o înţelegere „ionesciană” a culturii. Nicolae Steinhardt îşi propune să trăiască în cultură, să aducă manifestările culturale cele mai diverse în lume, „în stradă” şi în viaţă. Literatura, muzica, pictura, filmul şi teatrul sunt, aparent nesistematic, preluate spre analiză, sub puternica impresie a receptării şi prin filtrul intelectual al eruditului. Singura coordonată constantă în alegerea şi înţelegerea obiectelor culturale are sorginte moral-creştină şi este numită „dreaptă-socotinţă”. Statutul particular al eseistului Nicolae Steinhardt vine din maniera – unică în literatura română – în care îmbină interpretarea hermeneutică erudită cu etica religioasă. Declarându-se descendent al lui Nae Ionescu, el înţelege existenţa culturală ca formă de libertate. Particularitatea expresiei sale critice este rezultatul înţelegerii creştine a lumii şi a culturii. Destinul marcat de conversiune religioasă şi permanentă autentificare prin trudă lucidă se oglindeşte fidel în actul hermeneutic şi în literatura sa.

Nicolae Steinhardt, asemeni lui Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, îşi are rădăcinile spirituale solid ancorate în perioada interbelică, în pedagogia libertăţii ionesciene. „Trăirea” filosofiei în viaţă concretă, „trăirea” entuziastă a culturii şi dramatizarea lucidă a înţelegerii acesteia fac din Nicolae Steinhardt un discipol al lui Nae Ionescu, un perseverent continuator postbelic al libertăţii interbelice.

Un răspuns la Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – doi mărturisitori ai creştinismului autentic şi propovăduitori ai cuvântului revelat

  1. George Viesparu spune:

    In loc de comentariu, pentru o imagine completa propun sa cititi si „Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, Marta Petreu, Polirom, 2009

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*