Proiectul Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale este în conţinutul său un elaborat pur maghiar, o construcţie artificială, o altă formă, dar deghizată în numele tuturor minorităţilor naţionale, de obţinere a autonomiei pe care nu au putut-o dobândi prin Proiectul privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc. Din actualul proiect, transpar obiectivele etniei maghiare de realizare a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, pe care în documentul de faţă o introduce subtil sub forma „autonomiei culturale”.
Sintagma „autonomie culturală” nu se regăseşte nici în Constituţia României, nici în documentele internaţionale, nici în studiile de specialitate, ci este o creaţie tipică pentru liderii maghiari, recunoscuţi de noi drept creatori a tot felul de „concepte” şi formule prin care să escamoteze sau să justifice proiectele lor de autoguvernare. În Proiectul legii actuale, de pildă, la Art. 54 din Cap. V despre Autonomia culturală se afirmă că statul recunoaşte şi garantează comunităţilor naţionale exercitarea dreptului la autonomie culturală, enunţ cu două elemente false. În Constituţia României publicată în 2003, la Art. 6 Dreptul la identitate se afirmă că Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Falsurile intervin când vorbesc despre comunităţi naţionale în loc de persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi de autonomie culturală în loc de identitate culturală.
Din acest articol fals derivă apoi întreaga paletă de consecinţe care ar urma să asigure competenţa „decizională cu valoare normativă şi administrativă etc., etc.” Merită ca parlamentarii să se documenteze dacă o asemenea „autonomie” urmată de un asemenea cadru instituţional este practicată undeva în Europa sau în lume.
Proiectul nu ţine seama de un fapt pe care viaţa îl confirmă fără drept de apel la o cercetare onestă că, în ţara noastră respectul grupurilor etnice de către români a fost şi a rămas o regulă de aur, o cutumă, un mod normal, firesc de a fi şi de a se comporta; că în relaţiile interetnice dintre oamenii de diferite etnii românii s-au purtat de la egal la egal cu ei, au fost toleranţi, au promovat înţelegerea, cooperarea şi recunoaşterea valorilor lor, dovedită prin împrumuturile culturale reciproce care au avut loc. Faptul că în ultimul Recensământ sunt 23 de rubrici la capitolul „etnie” este relevant pentru păstrarea şi libertatea de expresie de care se bucură etniile în ţara noastră, dar pe care proiectul le transformă în instrumente pentru cucerirea privilegiilor maghiarilor, în special.
Maghiarii utilizează impropriu în proiect conceptul de „comunitate naţională” care este adecvat numai pentru majoritatea care formează naţiunea. Or, etniile din perspectivă politică, sunt minorităţi naţionale, conceptul de „comunitate naţională” fiind corect utilizat numai cu privire la naţiunile-mamă din care ele provin. Proiectul vorbeşte, printre altele, în preambul de „încurajarea dialogului interetnic”, pentru că sună frumos, dar tocmai maghiarii, iniţiatorii proiectului, îl refuză sistematic cu românii numeric minoritari din Covasna şi Harghita care îl solicită în toate documentele şi lucrările lor. Proiectul de lege constituie un pretext pentru crearea unui set de instituţii educaţionale şi culturale separate şi scoase de sub forţa de decizie a Statului Român. Dacă se scoate sistemul de învăţământ şi sistemul cultural al minorităţilor naţionale din sistemul general naţional, s-a creat deja un al doilea sistem exclusiv al minorităţilor naţionale, în afara Statului Român, care luând decizii autonom devine un stat în stat, iar dacă ţinem seama că învăţământul şi cultura sunt domeniile cheie ale definirii etnice, segregarea şi autonomia sunt deplin realizate. Mai mult, introduce ruperea de români şi a celorlalte etnii asupra cărora trebuie să domnească etnia maghiară.
În proiect nu se pomeneşte niciodată sintagma Statul Român, ci doar „statul”, formă neutră, ceea ce arată „respectul” pentru români care au numai obligaţii şi, în primul rând, pe cea de a aloca banii necesari pentru instituţiile preconizate;
Nu se vorbeşte nimic despre români ca majoritate împreună cu care reprezentanţii legitimi ai minorităţilor naţionale trebuie să colaboreze ca parteneri egali într-o lege comună privind raporturile lor cu ceilalţi etnici; nu se vorbeşte de cazul particular în România al existenţei unei minorităţi etnice la nivel naţional – maghiarii – care este majoritară în două judeţe faţă de români care au statut de minoritari, situaţie în care aceştia din urmă, adică românii, ar avea nevoie de o racordare la o legislaţie privind minorităţile, pentru a-şi păstra identitatea naţională culturală, lingvistică şi religioasă pusă în pericol de etnocraţia maghiară; nu se vorbeşte despre obligativitatea învăţării obligatorii a limbii române de către toţi membrii minorităţilor naţionale, ca limbă oficială a statului în care trăiesc, limbă cu rol de liant în comunicarea între minoritari şi între ei şi majoritarii români; de fapt, prin cererea aberantă de a se traduce toate documentele şi înscrisurile în limbile minorităţilor naţionale, acestea nici nu mai au nevoie de învăţarea limbii române, ele constituindu-se în republici autonome, de sine stătătoare, desprinse de România.
În fapt, la o citire atentă a Proiectului se ajunge la concluzia că România trebuie să asigure finanţarea înfiinţării a 20 de „Republici Unionale” în afara Statului Român, fiecare Republică autonomă cu sistemul ei separat de instituţii de învăţământ, culturale şi religioase; să şcolarizeze o armată de funcţionari publici şi traducători pentru toate minorităţile, pentru serviciile publice, actele administrative normative şi documentele de stat, inclusiv diplome, deasupra cărora să troneze minoritatea maghiară prin UDMR. Nu se vorbeşte despre necesitatea predării limbii române de către profesori români, mai ales în şcolile maghiare unde se predă româna prin traducere din limba maghiară de către profesori maghiari slab pregătiţi, a predării istoriei românilor şi a geografiei ţării în limba română.
Proiectul a transformat în articole de lege norme care sunt deja cutume de comportament interetnic ale românilor în raporturile cu ceilalţi etnici de zeci şi sute de ani, cu scopul malefic de a introduce şi adânci segregarea şi în raporturile minorităţilor naţionale faţă de români. În schimb, Proiectul afirmă de peste 15 ori (în articole, paragrafe şi alineate) obligativitatea statului de a finanţa, subvenţiona, suplimenta, asigura fondurile necesare pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor specifice păstrării autonomiei culturale şi pentru plata personalului etnic aferent acestora, în acest fel, Statul Român transformându-se într-un simplu ordonator de credite, fără nici o atribuţie de control. La Art. 56. punctul j., mai propune şi stabilirea unei taxe speciale, în condiţiile legii, pentru asigurarea funcţionării autonomiei culturale!
În Art. 8, autorii au introdus subtil sintagma de identitate a comunităţii naţionale în loc de identitate a minorităţii naţionale, pe care apoi o folosesc adeseori de-a lungul proiectului, pentru a-şi asigura, în numele ei, mult solicitatele „drepturi colective”, care nu se regăsesc nici în documentele internaţionale, nici în Constituţie. În Art. 10 maghiarii, autorii legii, au propus exact ceea ce ei desconsideră total acolo unde sunt majoritari în raport cu românii, adică consultarea minorităţii în toate problemele ce privesc drepturile ei, cu precizarea cinică potrivit căreia dacă deciziile nu sunt luate de reprezentanţii legitimi ai minorităţii naţionale respective, autorităţile competente sunt obligate să ţină seama de voinţa liberă a cestora, deci unde sunt interesele lor în joc, orice autoritate, fie şi a Statului Român, este obligată să ţină seama de voinţa lor. Art. 13 (2 şi 3) ştirbeşte suveranitatea şi autoritatea statului român pe teritoriul său unitar şi indivizibil, prin interzicerea luării unor măsuri de ordin administrativ (dacă ar avea nevoie) sub motivul „modificării componenţei etnice a regiunilor respective şi a limitelor circumscripţiilor electorale”. Art. 14, prin menţiunea că minorităţile naţionale „pot organiza sărbătorile naţionale şi religioase proprii”, introduce ideea că minoritarii se consideră naţiune şi, în virtutea acestui atribut, pot organiza sărbători „naţionale”. Fals, conceptul de naţiune se aplică numai grupului etnic majoritar care dă numele ţării. În Constituţie, libertatea de exprimare este garantată, dar aceasta nu presupune organizarea de sărbători „naţionale”, ci locale cu caracter cultural sau religios. Cum nimeni nu este mai presus de lege, ea trebuie respectată şi în acest caz. Deci, legal este să facă numai sărbători locale cu caracter cultural şi religios. Sărbătorile naţionale le face ţara de origine nu minoritatea. Art. 15 (2 şi 3). Extinderea obligaţiei statului de a subvenţiona înfiinţarea şi organizarea de unităţi şcolare particulare în limba maternă şi unităţi de învăţământ confesional excede legea românească şi legislaţia internaţională, în condiţiile în care în ţară sunt sute de şcoli de stat care funcţionează în condiţii insalubre. Ceea ce se propune este un privilegiu inacceptabil. Art. 16 introduce ca lege segregarea de la instituţiile preşcolare până la cele universitare şi postuniversitare în învăţământul tuturor minorităţilor naţionale.
Art. 17 transformă Statul Român într-un instrument de finanţare abuzivă a tuturor unităţilor de învăţământ, cultură şi cercetare în limba minorităţilor, ca şi cum minoritarii s-ar pregăti să servească ţările de origine şi nu ţara gazdă în care trăiesc, iar în România ar exista numai minorităţi nu şi o majoritate copleşitoare de români cu nevoile lor. Art. 18 impune pentru minoritari unităţi şcolare ca persoane juridice distincte sub efectivul legal de elevi, inclusiv cu o finanţare suplimentară, în timp ce copiii de români din Covasna şi Harghita străbat 6-7 km pentru a ajunge la o şcoală românească sau familiile lor sunt obligate să se mute la oraş pentru ca ei să urmeze şcoala în limba română. Art. 19 (2) exagerează nepermis când propune înfiinţarea de către persoane fizice a unor instituţii culturale de stat (?), finanţate de stat. Formularea este total confuză. Art. 20 (1 şi 2) şi Art. 21 supun atât înfiinţarea, desfiinţarea, funcţionarea instituţiilor de cultură de stat, cât şi numirea conducerii lor sub un riguros aviz al reprezentanţilor legitimi ai minorităţii naţionale. Dar referindu-ne acum direct la liderii maghiari care au elaborat proiectul (cert, în favoarea lor, în primul rând), îi întrebăm noi, când au înfiinţat Muzeul Naţional Secuiesc din Covasna şi din Harghita, după 1990, s-au consultat cu autorităţile româneşti?
Art. 21 introduce din nou termenul de comunităţi naţionale în loc de minorităţi naţionale. Acestea împreună cu autorităţile publice trebuie să conserve şi să pună în valoare patrimoniul cultural al minorităţilor. Cunoscându-le conduita interetnică faţă de români se pune problema: ei, ca majoritari în zonă, s-au gândit că şi vestigiile arheologice ale românilor din Covasna şi Harghita trebuie conservate când le-au scos din circuitul muzeal şi le-au depus în subsolurile muzeelor lor „naţionale”?
Art. 51 (b) are o prevedere care este discriminatorie faţă de majoritarii români când se afirmă că Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) are, printre alte atribuţii, şi pe aceea de „a analiza şi propune Guvernului măsuri de îmbunătăţire a vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale”, ca şi când românii nu ar trebui să se bucure în aceeaşi măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Ceea ce se propune, de fapt, este un fel de privilegiu ce se acordă numai minorităţilor naţionale, dar aşa ceva într-o astfel de lege nu este admisibil. Din nou, şi din păcate mă repet, transpare concepţia, mentalitatea de foşti privilegiaţi a autorilor maghiari pe care vor să şi-o impună şi aici.
Mentalitatea de „beneficiari” a cât mai multor finanţări de la statul român rezultă şi din Art. 52 în care se spune că „finanţarea activităţii organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale se compune dintr-o finanţare de bază egală pentru toate organizaţiile reprezentate în CMN şi o finanţare normativă a cărei mărime diferă în funcţie de numărul persoanelor care la ultimul recensământ şi-au declarat apartenenţa la minoritatea respectivă, precum şi a numărului instituţiilor culturale şi de învăţământ în limba acelei minorităţi. Într-un fel, această finanţare normativă este o stimulare materială a celor ce s-au declarat maghiari. Dar pe cei 19.399.597 de români cine îi mai stimulează băneşte pentru statutul etnic de români? Or ei, în concepţia autorilor acestui statut sunt meniţi numai să finanţeze minoritarii (în special pe maghiari care deţin „o pondere semnificativă”, formulare frecvent folosită în proiect pentru că îi cuprinde în primul rând pe ei) pentru toate construcţiile fanteziste instituţionale şi organizaţionale ale liderilor maghiari?
Art. 57 prevede că „Atribuţiile şi competenţele legate de autonomia culturală sunt exercitate de organizaţiile minorităţilor naţionale la nivel central şi local, în condiţiile legii”, ceea ce restrânge autoritatea Statului Român asupra tuturor proceselor şi fenomenelor culturale, educaţionale, sociale ce se desfăşoară în ţară. Potrivit Proiectului, Ministerul Culturii şi Cultelor, ca şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt scoase din discuţie, rolul lor fiind preluat de instituţiile „autonomiei culturale”, în afara controlului şi gestionării de stat.
Prin Art. 58 se preconizează constituirea a circa 20 de Consilii Naţionale ale Autonomiei Culturale, fiecare etnie alegându-şi propriul Consiliu, ca „autoritate publică cu personalitate juridică, reprezentativă pentru comunitatea naţională respectivă” (observaţi obsedanta formulă de „comunitate naţională” specifică maghiarilor, pe care o folosesc în mod fals pretutindeni, pentru a ne obişnui cu ea) şi tot atâtea Comitete la nivel judeţean ale autonomiei culturale. Pe lângă Consiliul Naţional va funcţiona Secretariatul Permanent, iar pe lângă Comitetele judeţene Birourile Permanente. Cheltuielile legate de alegeri, de salariile acestui complicat aparat administrativ cu caracter etnic trec toate pe seama poporului român, fiind suportate din bugetul de stat.
Proiectul este o sfidare a tuturor bunelor relaţii ce s-au făurit între poporul român şi minorităţile naţionale de-a lungul vremurilor, fără intervenţia legislativă a liderilor maghiari; este o modalitate perfidă de a crea discriminări între majoritari şi etnici pentru a-şi asigura dominaţia asupra tuturor.
Din cauza conţinutului şi intenţiilor de destrămare a unităţii culturale, spirituale şi educaţionale a societăţii româneşti, încercării de a crea privilegii, în primul rând, etniei maghiare şi tendinţei de dezbinare a majorităţii de celelalte grupuri etnice, considerăm că acest Proiect de lege nu trebuie acceptat, el nu constituie o valoare adăugată în sistemul relaţiilor interetnice din ţara noastră, ci mai degrabă un mijloc de învrăjbire a majorităţii şi minorităţilor pentru a domina liderii maghiari.
Lasă un răspuns