Reconsiderarea filonului pelasg în etnogeneza românilor

Indiferent cât de limpezi ar fi lucrurile esenţiale în etnogeneza românilor, niciun detaliu nu este de prisos, cu atât mai mult o dezvoltare peste timp a unei componente străvechi ca aceea a substratului pelasg face lumină nu numai pentru cercetătorul de specialitate, ci şi pentru orice conştiinţă capabilă de profunde  sentimente ale apartenenţei la o istorie măreaţă, chiar dacă aceasta a fost estompată adesea de basne derutante. Cu o mai veche preocupare în acest plan (a se vedea Zalmoxianismul şi plantele medicinale, 1997; Dacoromania lui Regalian, 1998; Istoria religiilor,I, Din paleolitic/neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică, 2001 etc.), Ion Pachia-Tatomirescu a adăugat recent preocuparilor sale anterioare un studiu bogat, cu o argumentaţie uimitoare nu numai pentru filologi si istorici, La început fost-au sâga, sȋgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa (monografia unui cuvant pelasg>valah), Timişoara, 2012.

Autorul lucrării ar fi greu de contestat chiar şi de cei mai împătimiţi susţinători ai altor opinii nu atât din cauza complexității argumentelor (istorice, arheologice, filologice etc.), cât mai ales din cauza lipsei altor contraargumente la fel de plauzibile. Pentru a-l citi pe autor,pelasgo-dacii/pelasgo-thracii (într-al lor spațiu de etnogeneză, Pla[s]gia>B[e]lachia>V[a]lahia), se disting în mulțimea lor și după numele pe care și-l iau de la regiunea/provincia (Pelasgo-Daciei/Pelasgo/Traciei) în care sunt înrădăcinați (p.90). Însăși originea cuvântului pelasg coboară până în miturile homerice și chiar le premerge, potrivit scrierilor lui Dionysiu din Halicarnas, etimonul fiind considerat miticul Pelasgos, fiul Niobei, la rândul ei fiică a cunoscutului Tantal (născut de nimfa Pluto ca fiu al lui Zeus), devenit ulerior simbol al pedepsei la sete veșnică în Infern fiindcă furase ambrozia zeilor. Întemeierile bibliografice (încorporate în text sau la final de capitol) se sprijină pe o precizare a lui Nicolae Densușianu, după care Pelasg este străbunul Gintei Pelasgilor, stăpânitoare a Daciei preistorice (p.59).

După Herodot, acest popor este de o impresionantă consistenţă culturală şi religioasă, semnele spirituale ale existenţei sale sunt databile până pe la anul 8175 înainte de Christos, fiind identificabile de la Atlantic până pe Volga, numeroase rădăcini etimologice putând fi regăsite pe acest areal atât de vast. Pachia-Tatomirescu împărtășește opinia arheologiei moderne și mână protagoniștii civilizației europelasge până la protostrămoșii de Neanderthal și de Cro-Magnon, ca hibridare a acestora (p.61) și afirmă fără tăgadă că pelasgii au întemeiat familia celor nouă limbi pelasge – Valaha propriu-zisă, sau Dacoromâna, Italiana, Reto-romana, Sarda, Provensala, Franceza, Catalana, Spaniola și Portugheza (p.63). Alte considerente sunt de natură pur arheologică și se citează doar câteva mostre sculpturale nord-dunărene, cum ar fi  Perechea primordială sau Gânditorul Ponto-Dunărean și Soția-i, Statueta Zeiței Fertilității și Statueta Zeiței-Gaie de la Vădastra (p.70). Populație preponderent pașnică, cu reale calități spirituale, pelasgii se vor confrunta cu circa 4400 până la 4200 de ani înainte de Christos cu primul val de năvălitori din direcția Munților Urali, populația kurgan care ajunge până la confluența râurilor Sava și Drava cu Dunărea, ceea ce-i tulbură pe pelasgi până când kurganioi se orientează spre ținuturile italice și transalpine. Din această vreme, autorul aduce o serie de argumente mitologice cu trimitere tot mai insistentă la religia și spiritualitatea gero-dacă.  Urmează un al doilea val de năvălitori kurgan, apoi  valuri de luviți, nesiți, chiar hittiți, aheeni etc. până când se reformează Zalmoxianismul, prilej de divizare religioasă a pelasgilor în preajma anului 1600 înainte de Christos (p.78). Sursele arheologice, dar mai ales cele scrise atestă o continuare a reformelor spirituale și militare la nord de Dunăre, odată cu ordinele Cavalerilor  Thraci, ale Cavalerilor Dunăreni, ale Zeilor  Cabiri și ale pelasgilor dumnezeiești dintre Dunărea de Jos și Marea Nagră (pelasgii abioi), conturând cu o atenție specială Zamolxianismul Mesageției în jurul anului 529 î. Ch., concentrat în jurul personalității fiului Tomyriei, propagatorul științei esoterice de a se face nemuritor.

Cu pelasgo-dacii, urmașii pelasgo-thracilor, datele și interpretările se focalizează mai ales pe spațiul nord-dunărean, pe figura lui Deceneu, pe răscoala valahilor împotriva Bizanțului, apoi războaiele Valahiei Mari și crearea Statului Independent al Valahiei Mari, conduse de Ioan cel Frumos (1197-1207), probabil personajul libațiilor din tradiția Caloianului nord-dunărean. Partea a doua, și de fapt cea mai consistentă, de unde și titlul lucrării, este consacrată monografiei unui cuvânt pelasg/valah, respectiv sâgă, și derivatelor sale lexicale care au ajuns până în spațiul toponimic românesc de azi. Un alt demers filologico-istoric, la fel de important ca și cel despre care am vorbit până aci, este cel privind etimologia toponimului Ardeal pornind de la castrul roman Arutela, de pe Valea Oltului, mai sus de Mănăstirea Cozia, legat de Alluta/ Olt, pe unde au trecut cele peste două sute de mii de oboroace de aur și de argint (p.9), drumul aurului care ducea la Roma,  în orizontul anului 138 d. Ch,  potrivit surselor lui Ion Pachia-Tatomirescu.

Profesorul doctor Ion Pachia-Tatomirescu rămâne egal cu sine, cel din Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești (Timișoara, 1996) sau din Nichita Stănescu și paradoxismul (Timișoara,1994), un pasionat și inspirat cercetător în arii tematice în care e tot mai greu de spus lucruri noi. Ion Pachia-Tatomirescu se onorează însă nu neapărat prin cutezanța angajării în teme mari de cercetare, ci prin posibilitatea de a o face firesc, onest, competent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*