„O(l)tevizarea” Oltchim – între „senzaţional” şi suspans

Fără îndoială, ideal ar fi fost ca în procesul de privatizare al combinatului Oltchim să se prevadă strict posibilitatea conversiei creanţelor deţinute de Electrica şi AVAS (adică a datoriilor combinatului faţă de aceste două entităţi) în acţiuni, ca metodă de majorare a capitalului social. În acest fel, ponderea statului în structura acţionariatului ar fi crescut în mod semnificativ şi s-ar fi justificat dezvoltarea ulterioară a unei structuri a cărei conducere să fie încredinţată unui manager străin.

Au existat însă două motive care nu au permis o asemenea abordare tranşantă (chiar dacă, inițial, în caietul de sarcini, era prevăzută o conversie a acţiunilor deţinute de AVAS). În primul rând, am fi fost puşi faţă în faţă cu rigiditatea Comisiei Europene, care ar fi putut reclama nu numai o formă mascată de ajutor de stat, în cazul majorării capitalului social prin cele două entităţi ale statului (Electrica şi AVAS), cât şi încercarea de creare a unui monopol de către Statul Român, catalogată poate chiar ca o formă de naţionalizare mascată. Pentru că, în momentul în care Statul Român, deţinând deja un pachet de acţiuni 54,8 la sută, prin Ministerul Economiei, şi cumulând prin eventuala conversie a datoriilor Oltchim către Electrica şi Avas în acţiuni câteva procente semnificative din totalul acţinilor, s-ar fi ajuns la o majoritate absolută. Iar asta ar fi deranjat; atât Europa, cât şi pe cei doi principali acţionari minoritari de la Oltchim, deja celebra firmă concurentă PCC SE (care deţinea 18,31 la sută) şi firma off-shore (!) Nachbar Services, care, deşi iniţial avea numai trei procente, după o tranzacţie de bursă avea să ajungă la nouă la sută, apoi, prin alte mişcări, la 12 şi, în cele din urmă, 14,02 la sută din Oltchim! Un off-shore înregistrat în Nicosia (Cipru), companie despre a cărei proprietari reali nu știa nimic nici măcar conducerea Combinatului!

Or, tocmai aceste două entităţi din rândul acţionarilor minoritari (PCC SE şi Nachbar Services, restul ponderii de acţionari minoritari – 11,01 procente aparţinând unor persoane fizice, iar 1,83 la sută unor firme-, fiind insignefiantă) nu ar fi fost niciodată de acord cu o procedură de conversie a datoriilor combinatului în acţiuni pentru că ar fi riscat să se diminueze propria lor participare. De altfel, chiar înaintea „privatizării”, Asociaţia Generală a Acţionarilor de la Oltchim avea să respingă propunerea venită din partea statului, prin acţionarul majoritar, Ministerul Economiei, de conversie a creanţelor în acţiuni. Practic, de intrare în structura acţionariatului a încă două entităţi, întâmplător aparţinând Statului Român  (Electrica şi Avas). Pentru că nu numai posibilul control majoritar al acţiunilor de către Satul Român prin cele trei structuri ale sale –  Ministerul Economiei, Electrica şi Avas, ar fi deranjat, ci şi inevitabila diminuare a ponderii valorii acţiunilor deţinute de PCC şi compania off-shore.

De aceea, situaţia în care s-a ajuns astăzi, prin intrarea „în joc” a lui Dan Diaconescu, cumpărătorul pachetului de 54,8062 deţinut anterior de Ministerul Economiei, nu poate fi desfiinţată „a priori”, trebuind să remarcăm şi oportunităţile create prin preluarea pachetului majoritar. Pe de o parte, statul a „scăpat” de pachetul de acţiuni care îl punea în postura de monopol dacă ar mai obţinut prin Electrica şi AVAS ale acţiuni (în urma conversiei creanţelor faţă de Oltchim). A îndeplinit şi cerinţele FMI de privatizare a combinatului până la un anumit termen, iar de acum înainte nimic nu-l poate împiedica să reintre în acţionariatul Oltchim, într-o etapă viitoare, prin conversia în acţiuni a uriaşelor datorii pe care le are combinatul faţă de Electrica AVAS.

În al doilea rând, nu trebuie să ignorăm suma pe care a obţinut-o statul din oferta lui Dan Diaconescu, o cifră cu mult mai mare decât orice disponibilitate venită dinspre ceilalţi ofertanţi, bani prin care se pot astupa, într-un management inteligent, „găurile” care ţin acum combinatul în afara producţiei. Mai ales că, din momenul în care Oltchim a încetat să mai funcţioneze după sistarea alimentării cu energie electrică, această privatizare era inevitabilă şi singura soluţie fezabilă. Pentru că, fiecare zi de producţie pierdută este o zi oferită competitorilor pentru a acapara piaţa. Iar astăzi, mai importantă decât fabrica şi tehnologiile ei, este piața de desfacere care, odată pierdută, face inutilă orice efort de repornire și redresare.

Şi nu în ultimul rând nu trebuie să neglijăm faptul că, fără implicarea „telenovelistică” a lui Dan Diaconescu, nu am fi ajuns să asistăm „în direct”, într-o transparenţă fără precedent, la întreg procesul de privatizare! Şi este un aspect esenţial pentru că s-a creat un precedent, de acum înainte Statul neputând să refuze televizarea altor licitaţii vizând structuri de interes naţional (Tarom, CFR Marfă etc). În plus, nivelul de transparenţă la care s-a ajuns poate fi un motiv şi pentru accelerarea proceselor de desecretizare a anumitor dosare de privatizare.

Din păcate, rămân şi multe semne de întrebare legate de adevăratul scop al implicării omului de televiziune în preluarea Oltchim, pentru căteva săptămâni bune, totul urmând să ţină, nu atât de „senzaţional” (care s-a „fumat” odată cu minutul de aur al megatelevizării licitaţiei), cât mai ales de suspans. Pentru că adevăratul „extraordinar” nu ţine de intrarea părintelui Elodiei în această afacere, deşi poate că l-au ajutat şi incantaţiile şi „viziunile” de sub prosoapele „Eldicăi”, ci de dezvăluirea inevitabilă a adevăratului proprietar al acţiunilor achiziţionate „în numele poporului”.

În fapt, identitatea adevăratului proprietar al pachetului majoritar (D.D. fiind susceptibil a fi, până la proba contrarie, doar un interpus) va cântări enorm pentru destinul combinatului. Inclusiv din perspectiva faptului că, prin deţinerea pachetului majoritar, acesta va avea un cuvânt de spus şi în posibila readucere în discuţia Adunării Generale a Acţionarilor a transformării creanţelor Electrica şi AVAS în acţiuni; adică, posibila reîntoarcere a statului în structura acţionariatului de la Oltchim.

Şi vorbim de „suspans” pentru că, în funcţie de identitatea finanţatorului „din umbră”, ne putem afla în fața unei posibile perturbări a intereselor economice şi geostrategice ale Uniunii Europene, putând avea surpriza că, prin pachetul majoritar de la Oltchim, am strecurat în UE un grup de interese neagreat de Bruxelles. Or, într-o asemenea perspectivă, în care am deschis o breşă pe o piaţă comericală tot mai strictă, nici măcar tomberonul lui Tolea nu-l va mai salva pe DD! Totuşi, este greu de crezut că serviciile noastre nu și-au făcut temele, însăși faptul că privatizarea s-a realizat putând fi o garanţie că lucrurile nu au ieşit din sfera dorită de UE.

Este adevărat, putem avea şi plăcuta surpriză a unei implicări cu adevărat „populare” din partea lui Dan Diaconescu. Dar, dacă înfiinţarea societăţi comerciale Proprietatea Poporului, Dreptate şi Demnitate SA nu are de ce să ne ridice semne de întrebare, dubios va fi felul în care omul de televiziune va reuşi să organizeze o subscripţie publică de o asemenea amploare. Pentru că nu trebuie să ne hrănim cu iluzia că toţi cei cinci-şase milioane de români pe care se bazează Dan Diaconescu în procesul de subscripţie vor deveni și acţionari direcţi ai combinatului Oltchim! În realitate, ei vor fi parte a structurii de reprezentare gândite de D.D., sperăm că nu într-un sistem FNI!

De altfel, poate că tocmai subscrierea publică poate fi motivul pentru care jurnalistul a intrat în acest joc riscant, el fiind oricum „consacrat” prin alte acţiuni de „subscriere” a speranţei şi iluziilor românilor. El este cel care a acordat repartiţii publice televizate pentru case! Or, prin subscripţile pentru Oltchim, care sunt de aşteptat să se realizeze, nu pe piaţă, ci pe ecranul TV-DD-OTV, putem să ne trezim în faţa unei inginerii financiare în care PP-DD să acumuleze fondurile financiare necesare. Pentru că numai popularitatea, inclusiv prin atingerea „minutului de aur”, nu este suficientă pentru a răzbi în alegeri! Mai este nevoie şi de un suport financiar, iar să ajungi preşedinte de ţară cu numai 200 000 de euro, atât cât se presupune că ar fi fost banii „direcţi” ai lui DD, ar fi cu adevărat o reuşită!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*