România națională!

Evenimentele politice dramatice din Patria românilor ridică din nou problema relaţiilor între românii din ţară şi cei trăitori pe alte meleaguri. Deşi rolul diasporei în viaţa României este semnificativ din punct de vedere financiar, rolul acesteia în viaţa socio-politică este redus la zero prin actualul sistem. Parlamentarii diasporei nu sunt ai diasporei, ci sunt ai partidelor din România care-şi desemnează reprezentanţii pe bază de redistribuire pe liste, chiar şi cu numai câteva zeci de voturi primite. Votul pentru parlament al diasporei (adică pentru reprezentanţii lor, ca parte a poporului) este nesemnificativ atâta timp cât este vorba doar de patru deputati şi doi senatori pentru câteva milioane de cetăţeni români cu drept de vot, chiar dacă votul contează doar la alegerile pentru reprezentantul statului român (în cazul în care decizia este la limită).

Sistemul de propagandă coroborat cu indiferenţa cvasitotală a mass-media şi a societăţii românesti din ţara conduce, cu rare excepţii, la autoizolarea şi îndepărtarea românilor din diaspora de problemele interne. Dar şi aceste excepţii, căţiva indivizi mai vocali care încearcă timid să exprime păreri, opinii, soluţii, se simt din ce in ce mai inutili, mai ales când sunt respinşi cu ostilitate de concetăţenii lor din Romania atât din societatea civilă cât şi din sfera politicului. Practic, se creează o prăpastie în cadrul naţiunii române care se lărgeşte de la o zi la alta.

România din interior respinge România din exterior şi induce ideea ca se conduce doar din interior, dar, de fapt, se lasă condusă fără reacţie de forţe externe nenaţionale. Spre ce se îndreapta această Românie din interior care înţelege să-şi îndepărteze şi să-şi înstrăineze în mod voit o parte însemnată a populaţiei? Evident, spre o Românie care-şi diluează, pe zi ce trece, caracterul naţional, şi-şi pierde importanţa pe plan internaţional. Frustrarea unei părţi a românimii faţă de cealaltă parte a românimii va mai continua o perioadă scurtă de timp istoric, după care, dacă nu apare un liant, înstrăinarea între cele două segmente va deveni permanentă. Doar amintiri vagi ale unor rădăcini comune nu vor fi capabile să mai refacă naţiunea romană într-un întreg unitar şi solidar.

Experienţa Basarabiei înstrăinată şi menţinută înstrainată de administratorii temporari ai celor două segmente naţionale, prin politica de promovare a ideii a doua state independente şi suverane unite ipotetic, exclusiv sub o conducerea suprastatală, dovedeşte ca idealul naţional începe să devina praf şi cenuşă. Atâta timp, cât spiritul naţional sănătos nu va reuşi să supravieţuiască pentru a aduna toate segmentele risipite ale României naţionale, nu va exista vreo sansă ca Pasărea Phoenix românească să renască din propria-i cenuşă. Oare ne putem reveni în acest al 12-lea ceas, sau, comozi, ne vom lasă duşi de valul destrămării?

Pe 1 Decembrie sărbătorim, în mod ipocrit, cel puțin din vedere politic, ziua împlinirii destinului naţional. Într-adevar, semnificaţia acestei zile abia dacă mai este amintită din varful buzelor, actorii politici din conducerea ţării participând dezbinat, parcă in mod simbolic, fiecare la manifestarile care au loc în diferite oraşe unde partidul lor politic este mai puternic. În rest, se păstreaza o tăcere vinovată faţă de idealul reîntregirii, atât pe plan intern, cât mai ales pe plan internaţional, unde interesul românesc pentru reunificarea ţării dezmembrate şi a naţiunii sfaşiate nu este promovat. În mod hotărât, românii nu se dovedesc, din acest punct de vedere, nici la înălţimea nemţilor, nici a vietnamezilor, nici a coreenilor care n-au încetat nicio clipă să creadă în destinul lor comun de ţara întregită, indiferent de vicisitudinile la care au fost supuşi de Istorie, indiferent de ideologii dezbinatoare sau de presiuni exterioare. Cum politicul românesc a capitulat în faţa politicilor externe de subordonare a intereselor naţionale, se pare că soluţia pentru reînvierea spiritului naţional românesc o poate reprezenta doar coagularea forţelor româneşti interne şi externe care încă mai sunt ataşate idealului naţional şi crezului înaintaşilor care s-au jertfit pentru realizarea acelei Românii naţionale şi întregite.

Există oare familie de români care să nu-şi fi dat jertfa de sânge pentru întregire sau pentru eliberarea şi dezrobirea teritoriilor ocupate de vrajmaşi? În numele acestor eroi ai neamului, avem datoria, prin vorba sau prin acţiuni, să ne forţăm conducătorii să redevina români, înainte de a fi politicieni şi internaţionalişti gata să cedeze suveranitatea naţională ca niste trădători de neam şi de ţara. Iar dacă ei, conducătorii, preferă să slujească organizaţiile suprastatale în defavoarea României, mişcarea naţionala va trebui să-i măture pe acei politicieni care, în loc privească spre capitala ţării, Bucureşti şi spre capitala naţiunii, Alba Iulia, preferă să se prosterneze, cu fruntea la pământ, spre Bruxelles sau oricare altă Mecca politică.

Poziţiile exprimate de oficialităţile statului român în favoarea pierderii unor atribute ale suveranităţii României, acceptarea secesiunii, cum este „de facto” şi Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, trebuie să fie aspru amendate de această mişcare de renaştere naţională, până la demiterea respectivilor oficiali. Dar, suntem oare gata să imbratişăm o asemenea mişcare de reviriment naţional? Există organizaţii şi lideri capabili s-o pornească? Sunt întrebări care vor rămâne la nivel de retorică atâta timp cât naţiunea noastră va continua să fie dezbinată, iar liderii care ar încercă să ridice stindardul renaşterii naţionale vor fi ostracizati şi izolaţi.

România trebuie să fie stat naţional nu numai pe hârtia pe care este scrisă Constituţia!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*