Incomod aşezat în absurdul unor decizii de mămăligă pripită, imposibil de măsurat, de tăiat cu aţa adevărului istoric, mareşalul Ion Antonescu continuă să nutrească biografia, viaţa atâtor şi atâtor oameni. Testamentul său circulă, cum Psalmii lui David, pe Internet, indiferent de tabuurile politicianiste şi de diplomaţia parşivă care încearcă să ridice ziduri de lut crăpat în jurul adevărurilor sale. Secerarea vieţii Ostaşului formulează mitul eroic. Iar în tot mai adânca aplecare de grumaz a românului, în acest experiment al devitalizării identitare, se încuibă frica, teama, autocenzura bolnavă, nemeritat asumată între atâtea parascovenii lestând o democraţie de import pentru consumul diurn al românilor. Martir al bolşevismului sovietic – şi mă uit la individul de după ochelarii negri, preşedintele completului de judecată al însăilatului „Tribunal al poporului” din ΄46, cum încearcă scremut să traducă sentinţa din rusă, limba în care a fost mai mult ca sigur şcolit de NKVD – şi mă doare maxilarul în scrâşnet, aşa cum îl durea pe îngropatul de obuz de lângă Odesa, tatăl meu, Constantin.
Fixat, cum şi Ţara, într-o discordantă regrupare de interese ale marilor puteri, ale forţelor mondialiste oculte, ale bursei profiturilor nemeritate, Ion Antonescu îşi asuma martiriul greşelii de a găsi calea supravieţuirii naţiunii printr-o devoţiune jertfelnică aparte. Vândut, trădat în viaţă dar şi în moarte, transformat în moneda de schimb a unor câştiguri interne aparente dar acoperind uriaşe profituri exogene, Mareşalul aşteaptă, încă aşteaptă desigilarea dovezilor nevinovăţiilor sale. Iar acestea sunt atât de clare, atât de vizibile încât, printr-o inversare de perspectivă, devenind uriaşe, ne refuzăm percepţia lor. Şi cum altfel dacă, după o zeciuială înmiită de avere smulsă de sovietici, o altă zeciuială trebuia să se adauge, post-revoluţionar, pentru alţi profitori nemeritaţi ai îngenunchierii fiinţei naţionale româneşti. Şi mă uit la tristele figuri ale preşedinţilor României, figuri de ceară bolnavă, ce se vor topi în uitare în curând, ieşind de sub umbra de trăire reală a adevăraţilor conducători de destin românesc, între care, într-ales, Ştefan şi Mihai şi Cuza şi Ferdinand, Antonescu. Iar Ion Antonescu este cu atât mai real, mai actual, declara un împătimit al istoriei româneşti, cu cât, după el, locul de conducător devotat ţării nu a mai fost ocupat de nimeni de atunci. Regalitatea? S-a autoexclus la 23 august 1944. Punct!
Dorinţa ridicării unui semn de piatră întru istorie prin Ion Antonescu îl bântuia demult pe tumultuosul cărturar botoşănean. Încă din timpul apariţiei celei de a doua ediţii a excelentei monografii dedicate lui Ştefan cel Mare – o contemporaneizare riguroasă a marelui domnitor, încă înaintea strângerii într-un unic volum de ordinul sutelor de pagini a eseurilor dialogate despre universul duhului trăitor românesc: „Exorcismul tăcerii”, o operă în care fusese secundat de mai tânărul dar valorosul filosof-poet Ciprian Voloc şi cu mult înainte de primăvara aceasta în care prin exegeza „Titu Maiorescu – om politic” i se confirma amânata ocupare a locului de excelenţă pentru titlul de doctor în ştiinţe istorice.
Alunecam spre Tătărăşenii Havârnei pe ultima pagină de august copleşit de recitirea paginilor de sagă tragică a vieţii şi lucrării Mareşalului, de personalităţile care vor face neîncăpătoare curtea casei din dâmbul de uliţă aproape anonimă până la Gică Manole. Tricolorul mă salută într-o vibraţie intensificată de emoţiile amfitrionului. Săteni, gazetari de valoare profesională din Botoşani şi Dorohoi, profesori, prieteni, curioşi pe aripa stângă a bustului acoperit. În dreapta iarba reînverzită, spaţiu dedicat altor invitaţi de elită (preoţi, reprezentanţi ai Asociaţiei Veteranilor de Război, autorităţi) se răsfaţă neatinsă. De parcă, cum şi altădată, istoria reală poate fi încremenită pe genunchi de un decret, un OUG sau alt script dat de marii anonimi ai momentului. Or ăştia habar nu au că istoria este cu atât mai vie cu cât i se fixează atele şi ghips în dorinţa unei fracturări convenabile unor interese de 
grup dar nu şi de conştiinţă naţională reală, perpetuă, regenerabilă. Explicaţia se află, în parte, pe telefonul profesorului Manole, în mesaje. Mi le arată: frica, teama încuibată absurd şi adânc şi de-aiurea în unii şi alţii, sindromul nedepăşirii cutumelor celor 50 de ani de cenzură comunistă. Şi mă cuprinde o tristeţe de priveghi din care mă scoate replica gazdei: „Uită-i. Nu meritau să-şi atingă istoria. Paginile lor sunt albe. Începem.” Cvartet uman dinaintea bustului încă acoperit, palma profesorului descleindu-se din topitura solară şi, eliberat din căuşul pânzei, portretul de piatră al Mareşalului Antonescu. Valorosul autor al lucrării, un prieten al istoricului care a solicitat anonimatul (!) lipseşte. Pudoare? Modestie? Teamă?
Şi aleg în scurtătura carnetului fumul de candelă al cuvintelor.
Dr. În ştiinţe istorice, prof. Gică Manole: Prezenţa dumneavoastră aici este un semn că ce am făcut eu şi cu meşterul sculptor nu a fost în zadar.Am trudit de pe 12 august şi până la 22 august la ridicarea acestui monument.Un monument ridicat celui care a fost un simbol al demnităţii noastre naţionale: Mareşalul Ion Antonescu. Şi nu doar mareşalului Ion Antonescu i-am ridicat şi i-am dedicat acest bust ci şi tuturor acelora care au murit pe Frontul de Est pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Peste 350.000 de fii ai României au murit pe Frontul de Est, la Stalingrad, la Cotul Donului, la Odesa, la Cernăuţi, pentru ca patria românească să fie la Nistru, întru hotarele sale fireşti. Dumneavoastră ştiţi cum arată istoria noastră astăzi. Dacă am ridicat un bust mareşalului Antonescu am făcut-o pentru că, o ştiu bine, a fost un om cinstit, şi-a iubit din tot sufletul şi a slujit neamul şi statul român. El a slujit România în patru războaie: războiul al doilea balcanic, războiul prim mondial, războiul cu Ungaria din 1919 şi, evident, al doilea război mondial.
Domnilor, nimeni în această ţară – spune mareşalul Ion antonescu înainte de a fi executat din ordinul lui Stalin în 1946, 1 iunie – n-a slujit şi n-a făcut mai mult bine patriei numită România, decât el. Îl cred, îl credem. Fiindcă onoarea, cinstea şi demnitatea naţională pentru el au fost mai presus de îndoială. De asemenea vreau să vă spun că mareşalul Ion Antonescu merită un bust în patria sa, România, deoarece a avut puterea şi curajul să desrobească prin jertfă şi luptă aspră Basarabia şi Bucovina în iulie – august ΄41. De asemenea, la trecerea Tisei, în 1919, iulie, când armata română condusă de generalii Măldărescu şi Traian Moşoiu, (printre ostaşi se afla şi fruntaşul Gheorghe Manole, bunicul meu), regele Ferdinand ia Ordinul Mihai Viteazul de la pieptul său, îl cheamă pe Antonescu şi-i spune: „Colonel Antonescu, eu, regele tău, ştiu cât îţi datorează România. Iată, Ordinul Mihai Viteazul îşi aparţine!” Iar gestul regelui Ferdinand a fost îndreptăţit şi de faptul că viitorul mareşal Antonescu a fost în spatele victoriei de la Mărăşeşti , fiind la secţia operaţii a Marelui Stat Major al armatei române, artizan al victoriei războiului cu Ungaria din aprilie – august 1919.
De ce un bust Mareşalului Ion Antonescu… Pentru că acest bărbat cu adevărat a salvat România de la moarte. Acest bărbat a salvat statul român dela dispariţie. Pentru că acest bărbat a avut curajul, întâia oară în istorie, să spună nu lui Stalin şi armatei sovietice. Pentru că acest bărbat a reuşit, cu armata română, să desrobească în iulie-august 1941 Basarabia. Evident, istoria îl va judeca drept, spune el înainte de a fi executat. Până acum istoria este nedreaptă cu el. Spunea: trebuia să am statui în toate marile oraşe ale României, dacă biruiam. Dar fiind arestat, înfrânt şi predat ruşilor în ΄44, eu continui să cred că prin simbolul său de demnitate, de cinste, de hărnicie, de onoare şi de curaj românesc, Mareşalul Ion Antonescu merită şi azi în România, în marile oraşe, statui gigantice. El este, dacă vreţi, un simbol al demnităţii istoriei noastre. În testul marilor eroi ai neamului făcut acum 10 ani, Ştefan cel Mare a ocupat locul întâi, al doilea loc a revenit lui Mihai Eminescu apoi urmează Carol I iar pe locul şase naţiunea română care nu-i uitucă, nu-i vegetală, l-a aşezat şi pe Mareşalul Ion Antonescu. Aşadar eu consider că ridicarea unui bust Mareşalului Antonescu aici, în ograda casei mele părinteşti, la Tătărăşăni, Havârna, Botoşani este o reparaţie morală şi istorică pentru cel care a făcut toată viaţa doar servicii istoriei noastre, demnităţii noastre şi neamului românesc. Mareşalul Ion Antonescu – erou martir al neamului nostru, mort atât de dramatic la 1 iunie 1946, lui şi celor care au murit pe Frontul de Est între 1941 – 1944,în satul acesta al ţării am ridicat acest monument din sufletul meu, cu bună inimă şi în credinţă.
Nu este uşor să ridici un monument, mai ales când are caracter de singularitate, puţini îl vor înţelege, mulţi îl vor condamna. Dar eu stau drept în cugetul meu şi ştiu că ceea ce am făcut este dintr-un sentiment de adâncă recunoştinţă faţă de cel care a fost în stare, împreună cu armata română, să ne croiască un destin emn şi onorabil în istorie şi sub soarele lui Dumnezeu.
Profesor Ioan Puiu – Dorohoi:
Azi noapte la Prut
Războiul a-nceput
Românii trec dincolo, iară,
Să ia prin armă şi scut
Moţia pierdută astă vară.
Mergem în câmpia Basarabiei
Plină de glorie, plină de dor,
Şi-n Bucovina cea cu brazi înalţi
Mergem ΄nainte, dragi camarazi.
Cu acest cântec înainte a pornit armata română avându-l în frunte pe Mareşalul Ion Antonescu, om rupt din sufletul poporului român, omul care întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o cu chibzuinţă, fără temere, cu riscuri în bună parte, omul care nu a servit nici o clipă interesului politicianist, faţă de ceea ce se întâmplă astăzi la noi. Dacă străbatem memoriile contemporanilor lui vedem că nu a replicat niciodată în favoarea cuiva sau că a manifestat tolerenţă faţă de cineva. Şi mă gândesc la corupţia care străbate în conştiinţa noastră astăzi. Aş avea curajul să spun că în vremea guvernării lui Antonescu, ca niciodată, România a fpst tămăduită de această boală. Mareşalul Antonescu a fost dârz în faţa acestei stări care ameninţa neamul românesc. Sigur că Mareşalul Ion Antonescu a intrat în vizorul unor forţe oculte ale timpului, ulterior în vizorul celor care au fost învingători conform 
preceptului antic de victimizare a victimelor. Probabil că în sufletul lui peren, până la judecata de apoi, el duce în lumea de dincolo, cu foarte multă tristeţe şi amărăciune starea aceasta de învinşi în care am fost aduşi. Iar starea de învinşi o suportăm şi noi, cei de astăzi. Dincolo de preceptele cu privire la ceea ce au fost anii comunismului, România a fost greu umilită, distrusă, lăsată descoperită – o simplă piaţă de desfacere pentru capitalurile din afară. Probabil că cei de atunci şi cei de acum, care doreau aceasta, şi-au atins scopul. Cu atât mai mult noi trebuie să ne sprijinim conştiinţele pe ceea ce este şi trebuie să rămână în noi Mareşalul Antonescu. El este chintesenţa românismului. Nu există patriotism dincolo de românism. Şi el a apărat această demnitate cu spiritul jertfei. El rămâne pentru noi o mare emblemă. În conştiinţa noastră Antonesciu este reabilitat. Este omul care trebuie să aibă statui pretutindeni. Gestul pe care l-a făcut domnul Gică Manole, să dea Dumnezeu Sfântul să fie un început pentru toţi românii, pentru toţi cei care trăiesc sentimentul de continuitate în apărarea intereselor naţionale. Statuia sa, chiar dacă nu va sta încă în pieţele publice, trebuie să stea în ograda fiecărui bun român.
Profesor Corneliu Drescanu: Urcând către casa domnului Gică Manole am avut senzaţia că urc spre o mişcare de rezistenţă. O mişcare ascunsă dar care apără o identitate şi reconstruieşte o nouă privire, o nouă radiografie şi o nouă tendinţă în istorie, aceea de a recupera. Există în dreptul strrăvechi expresia: Restitutio in integrum. Din acest moment domnul Manole pune pe temelia, pe soclul dezvelit, nu numai chipul Mareşalului Antonescu ci chipul unei istorii ce trebuie reabilitată, recuperată dar mai ales repusă în drepturi în manualele şcolare şi în programele de învăţământ. (…) Cred că se impune să aducem aici omagiu celui care a fost un apărător cu principii deosebite, Ion Antonescu, care spunea: munca şi dreptatea, călăuza şi adevărul, cinstea şi justiţia, aceste principii fiind călăuzitoare în guvernarea lui care a constituit o carte de identitate în destinul poporului nostru. Aici, la nord de Botoşani, există un istoric căruia ar trebui să i se acorde mai mult respect, inclusiv din partea oficialităţilor locale. Unde sunt profesorii de istorie? Unde sunt membrii cercului pedagogic? Exersând un text biblic se arată că între poporul străvechi şi Dumnezeu s-a creat un semn fiindcă Dumnezeu le-a poruncit să pună o bornă, un semn de hotar unde va fi locul de întâlnire. Aici, în acest moment se pune o bornă, un semn. Şi în orizontul viitor cred că se va spune: Da, ne întâlnim la statuia lui Antonescu, şi asta va însemna mult.
Profesor Gruia Cojocaru: Aici, în acest loc, în Tătărăşenii Havârnei, a început astăzi un proces de recuperare naţională şi un demers de demnitate. Consider că gestul pe care domnul Manole pe care l-a făcut prin realizarea acestui bust al Mareşalului Ion Antonescu e un act de curaj în condiţiile în care istoria e nedreaptă cu poporul român. Întâmplător sau poate carmic, în această lună m-am aflat în Germania şi mergând prin Nűrenberg, acolo unde a fost procesul naziştilor, am intrat în locul unde ministrul de externe german Ribbentrop a pus o bornă între noi şi Basarabia, între noi şi nordul Bucovinei plus ţinutul Herţei. Şi mă gândeam că, dacă el a ajuns hulit de toată lumea, de ce Mareşalul Antonescu nu este recuperat. Pentru că, aşa cum s-a spus şi aici, a fost de partea învinşilor. Şi totuşi noi, poporul român, nu avem atâta demnitate încât să recuperăm faptic memoria lui Antonescu? Iată că aici, în acest loc, semnul acestei demnităţi a erupt. Şi tocmai pentru aceasta trebuie ca noi, cei de azi, să-i mulţumim istoricului, profesorului Gică Manole, pentru acest act de demnitate şi curaj. Sunt convins că nu-i va fi uşor în următorul interval de timp. Şi poate până la capătul zilelor. Dar dacă noi vom da dovadă de curaj şi de demnitate o să ştim să-l ajutăm şi să-l sprijinim. Iar aici, la kilometrul zero al demnităţii naţionale ne vom întâlni în fiecare an.
Doctor în filosofie, profesor Ciprian Voloc – Dorohoi: Cred că toată lumea şi-a făcut o idee şi a reintrat imaginativ în acele zile şi în acei ani deosebit de grei pentru România şi pentru români. Ne aflăm astăzi într-o situaţie stranie în care multe personalităţi, mulţi oameni importanţi au refuzat să participe, să ajungă alături de noi. Motivaţia nu este greu de întrezărit dar eu vreau să atrag atenţia că noi aici, astăzi, nu am încălcat în nici un fel legea promulgată de Adrian Năstase (şi nu ştiu dacă este o coincidenţă în faptul că Adrian Năstase este acolo unde este), deoarece legea spune foarte clar că este interzisă instalarea unui bust al Mareşalului Ion Antonescu în locuri publice, cu excepţia muzeelor. Dar noi ne aflăm pe proprietatea privată a domnului Gică Manole iar frica manifestată de anumite persoane nu este, din punctul meu de vedere, justificată. Proprietatea privată, conform constituţiei, este inviolabilă. Dacă vrei poţi să te declari 
filonazist, în casa ta poţi face ce vrei. Noi ne declarăm filoromâni. Şi nu trebuie să uităm că asocierea lui Ion Antonescu cu nazismul este mai mult decât forţată, este o grosolănie a istoriei. El nu a avut concepţii naziste. Nici „soluţia finală” nu a vrut să o pună în aplicare. Îl felicit pe domnul Gică Manole. Cu siguranţă acest efort, după cum mi-a mărturisit, îi oferă puterea de a merge mai departe. S-ar părea că astăzi nu mai avem aproape deloc repere, iar această încercare de a rezista în calitate de român îşi are drept rezultat şi dezvelirea acestui bust al Mareşalului Ion Antonescu.
În casa mare masă de pomenire cu aşezarea cuminte a sătenilor şi a celor veniţi de mai departe. Şi aproape fiecare are de vărsat un strop de vin în amintirea neamurilor spulberate sub glonţ într-unul din multele războaie sau în alte condiţii de nefericire. Mă uit la bust, da, poate că soclul are volumetrie disproporţionată faţă de bust sau poate tocmai asta s-a vrut, punerea în valoare a fragilităţii umane dar şi forţa pe care o concentrează, aşa cum firul de iarbă ieşit din crăpăturile stâncii. Şi-l întreb pe doctorul în ştiinţe istorice, profesorul, autorul de importante cărţi de istorie şi civilizaţie românească dacă sunt de aprins lumânări, dacă vernisajul se îngeamănă pomenirii.
Gică Manole: Este şi o pomenire, dar o pomenire fericită de prezenţa tuturor celor care au venit astăzi, 31 august 2012 aici, la Tătărăşeni, Havârna, pentru a inaugura bustul Mareşalului Ion Antonescu ridicat în curtea casei părinteşti. Sigur că trebuie să-i pomenim pe cei care au murit pentru patrie. Citez aici titlul unei mari cărţi, una dintre ultimele cărţi ale lui Mihail Sergheievici Şolohov: „Ei au căzut pentru patrie”. Dacă ruşii îşi iubesc şi îşi onorează eroii, cu atât mai mult poporul român care a fost victimă a istoriei de atâtea ori este obligat. Şi noi, românii, astăzi, în plin post-modernism diluat de conştiinţa naţională suntem condamnaţi să fim atenţi la sudoarea şi jertfa celor din trecut. În Tătărăşăni – Havârna, în două războaie mondiale au murit 70 de bărbaţi. Evident că, ridicând bustul Mareşalului Ion Antonescu aici, la Tătărăşeni, în ogradă, m-am gândit şi la cei mulţi, necunoscuţi, care au murit între 1941-1944. Ei nu sunt puţini, sunt mulţi, foarte mulţi, ca şi florile câmpului, ca să-l citez pe Mihail Sadoveanu care a scris despre moartea fiului său, Mihu, în septembrie 1944, „ca şi florile câmpului sunt mulţi şi nevinovaţi care zac sub iarbă” murind pentru ca România să aibă demnitate, mândrie, onoare şi naţiunea să fie liberă iar dreptatea noastră istorică să triumfe. Căci cei care au luptat conduşi de Ion Antonescu au murit pentru Basarabia noastră sfântă şi pentru nordul Bucovinei la fel de sfânt. Lor şi numai lor şi Mareşalului Ion Antonescu le închin acest monument „istoric”, zic eu, din curtea casei părinteşti.
AB: Nu este un gest politic.
GM: Nici vorbă. Cine îl interpretează politic, ca pe un gest de frondă sau de poliţă politică este de rea credinţă sau un inconştient. O fac pentru că o aspră necesitate interioară m-a determinat să purced la acest gest. Trebuie un semn pentru cei care au plecat, şi care au fost demni şi au murit cu demnitate.Să nu uităm că generalul american Schyler din misiunea militară a Statelor Unite dela Bucureşti a trimis Departamentului de Stat în iunie 1946, imediat după execuţia mareşalului Antonescu, o scurtă prezentare a evenimentelor. Spune generalul Schyler: Mareşalul Antonescu s-a purtat cu o extraordinară demnitate la proces. Şi-a apărat cauza cu multă nobleţe şi are în multe privinţe dreptate. De asemenea, de la participanţi direcţi, am aflat că a murit cu multă demnitate şi care face cinste lui şi poporului în numele căruia a căzut”.
AB: Există multe, încă multe documente care validează realul comportament al Mareşalului în degringolada războiului. Din păcate, se zice, aceste documente sunt sub sigiliu, fie la Moscova, fie undeva, în Orientul Mijlociu. Ce ştiţi?
GM: Eu ştiu că nu cunoaştem cu adevărat toate documentele epocii în care a trăit mareşalul. Mihai Biciucă a editat trei volume: „Procesul Mareşalului Antonescu”. Ştiu că Mareşalul Antonescu, în ultimul său cuvânt, între altele, a zis aşa: „ Toate erorile şi greşelile guvernării mele mi le asum. Toţi ai mei s-au dezis de mine. Poate au făcut aşa pentru că le este frică. Eu nu mă dezic de nimic. Totul iau asupra mea, în afară de crimă!” Eu ştiu doar atât: Ion Antonescu rămâne mai departe un simbol al drepturilor noastre istorice nu doar afişate ci împlinite în istoria noastră din Est şi din Nord-Est. Din acest moment eu cred că sunt bine înţeles în gestul meu. Am făcut ceea ce am făcut ca un gest de recunoştinţă pentru el şi pentru toate sutele de mii de fii ai poporului nostru care s-au jertfit pentru patrie, pentru desrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Orice interpretare politică a acestui gest este nulă şi neavenită şi lovită de rea credinţă.
AB: Cineva, un intelectual al Tătărăşenilor, îmi vorbea de codul special al profesorului Manole. Codul lui Gică Manole: tricolorul.
GM: Da fiindcă m-am născut sub acest semn. Am găsit acum 14 ani actul de vânzare-cumpărare al pământului pe care stăm aici, acum, casa şi grădina. Aparţinea unei femei din Havârna, Ecaterina Sava. În 1935 ea a vândut de veci lui Vasile şi Aglaia Câşlaru, bunicii mei după mamă, cu 500 de lei în faţa unui notar din Darabani, unul Danilov, acest pământ. Şi spune acea femeie de 85 de ani: Vând de veci lui Vasile şi Aglaia Câşlaru pământul acesta pe care îl am dela tatăl meu care l-a primit ca împroprietărire dela Cuza Vodă. Şi uite ce minune: Sava primeşte pământ dela Cuza Vodă, fiica Ecaterina îl vinde bunicilor Câşlaru şi 
în 1930 tatăl meu, Cozma, a ridicat casa împreună cu Zamfira Manole iar eu le urmez. Or astăzi ce se întâmplă aici este şi un gest de sfidare a atitudinii dulcege şi a stării de lipsă de coloană vertebrală pe care o au toţi în raport cu aşa zisele personalităţi controversate ale istoriei noastre. Ion Antonescu nu poate fi controversat tocmai fiindcă este un personaj de o înaltă ţinută morală şi istorică. Prinţul Golţîn, 1917, pe frontul de est, l-a cunoscut pe locotenent colonelul Ion Antonescu. După ce l-a cunoscut a zis: „Am impresia şi convingerea că locotenent colonelul Ion Antonescu este un militar de mare ţinută şi un om de mare caracter”. Judecata prinţului Goliţîn din 1917 a fost probată, la infinit va fi probată de istorie şi de destinul dramatic al lui Ion Antonescu. Gândindu-mă la gestul meu, l-am făcut fiindcă mi se pare cu totul de nepermis ca unui martir al neamului nostru, mort pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, să nu i se ridice un semn în piatră în ţara lui curată şi sfântă numită România şi pe care atât de mult a iubit-o.
AB: Când aţi ţinut mâna pe colţul eşarfei acoperitoare bustului, câte alte mâini aţi simţit suprapuse?
GM: Infinite. Infinite. Să fluturi tricolorul deasupra capului Mareşalului te gândeşti la toate umbrele eroilor neamului nostru, vechi şi noi care zac sub iarbă şi s-au jertfit întru temelia traincică a neamului nostru. Un semn de recunoştinţă nesfârşită am pentru cei care au fost în stare să moară, cu adevărat să moară – nu doar să vorbească, pentru ţara lor, România. De aceea am alăturat şi sfântul nostru tricolor – ca un gest de recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt şi care au murit pentru patrie.
Cameramanii sunt brusc alertaţi de suferinţa vădită de un pneu al maşinii (lipseşte roata de rezervă) şi accelerează filmarea. Renunţăm la interioare (masa de pomenire, odaia de lucru a istoricului condamnat la navetism perpetuu, icoanele părinţilor, biblioteca) şi căutăm un loc potrivit dialogului final. Spovada. Sunt translat pe unghiuri neînchipuit de complicate, scos din încornarea unui trunchi de fost măr domnesc, presupunerile, alternanţa de dihotomii ale aşezării în realul convenabil camerelor de filmat continuând parcă povestea Mareşalului dar în alt registru. Mă nelinişteşte trucajul, artificialul, recompunerea într-un estetism conjunctural, nepotrivit biologiei momentului. Şi revin pe contextualitatea absenţelor dela eveniment: „Mai periculos este un mort fals decât unul adevărat” – Eduardo de Filippo. Filmăm, plecare pripită, verificarea, punerea în normal a roţii la un atelier din Dorohoi. Meşterul vede aparatura video şi vrea să ştie unde şi ce. Am filmat la statuia lui Antonescu, spun eu, iar acela se rupe în hohote. Nu ştia că interimarul preşedinte s-ar lega cu ceva de teritoriul botoşănean. Rectific, fac adăugirile necesare iar cel din faţa mea trece brusc la poziţia de ostaş în front, la drapel: „ Pentru Mareşalul Ion Antonescu, atât cât îl ştiu eu, vă verific încă 100 de roţi pe gratis, că merită!”
Lasă un răspuns