„Ceea ce mă caracterizează este Simplitatea, ca mod de viaţă, Iubirea – ca trăire”

  – dialog cultural cu actriţa Monalisa Basarab –

– Dragă doamnă, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat, iată, să aducem în faţa cititorilor cariera dumneavoastră. Sunteţi slujitoarea unei arte atât de iubite de oameni. De fapt, s-ar putea nici să nu existe o îndeletnicire mai iubită decât actoria . Pentru cei care nu vă cunosc, cum v-aţi prezenta?

Misiunea mea pe pământ este de a ajuta oamenii să descopere distanţa dintre zâmbet și lacrimă. Sufletul meu însetat de divinitate m-a condus către artă, în această lume a miracolelor sufletești. În fiecare seară încerc să împărtășesc dorinţa de viaţă și frumos, de puritate și adevăr, de inocenţă și naturaleţe, de blândeţe și înțelegere, de lumină și strălucire. Viaţa m-a învăţat să fiu corectă, disciplinată, sensibilă, perseverentă, tenace, reflexivă și uneori expansivă, exuberantă, deschisă, comunicativă, să mă bizui decât pe propriile mele forţe, iar faptul că sunt o luptătoare mă ajută enorm. Da, într-adevăr, acesta este fondul sufletului meu! Ceea ce mă caracterizează este Simplitatea – ca mod de viaţă, Iubirea – ca trăire.

 – Nu doar o descriere interesantă, ci şi una frumoasă, chiar impresionantă. Am fost mereu marcat de ceea ce a spus Blaga, că ochii ascund misterul lumii. Pot spune că asta mă captivă cel mai mult la un om. Aş dori să vă întreb de la cine aţi moştenit superbii dumneavoastră ochi albastri?

Gena recisivă…

– Un muntean care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii de până acum la Marea Neagră vă întreabă : cum a fost copilăria petrecută pe malurile Dunării, la Tulcea?

Ca orice copil fericit și cu toată atenţia îndreptată asupra lui, crescută în spiritul valorilor corecte: respect, autoritate morală, onoare, loialitate, bună credinţă şi muncă. Cred că tot ce am realizat până în momentul de faţă a avut o influenţă benefică asupra prezentului meu, începând de la educaţie, şcoală, prieteni, activităţi extraprofesionale şi până la hobby-uri. Toate au avut rolul lor decisiv şi poate un scop precis pentru ceea ce mi se întâmplă astăzi.

Pot spune că mereu existenţa mea s-a legat de artă. Nu ştiu de unde a pornit totul pentru mine şi sunt departe de a fi un artist. Dar pentru actriţa Monalisa Basarab de unde a izvorât dorinţa de a juca, de a face teatru?

Zona artistică m-a fascinat întotdeauna. A fost visul meu. De fapt, prima mea dragoste a fost filmul. Captivată de filmele anilor  ̕30-̕40, urmăream ore în șir peliculele de celuloid, iar apoi în liniștea camerei, repetam și retrăiam întreaga poveste a actriţei principale, și-mi imaginam cum aș fi dat eu viaţă acelui personaj. Simţeam o putere irezistibilă de atracție, către lumea mirifică a actoriei. Teatrul l-am descoperit în perioada liceului, cănd m-am înscris la Casa de Cultură din localitate, în trupa de teatru Altar. Am fost distribuită în rolul principal, Nona, din Tulburarea Apelor de Lucian Blaga, o adevărată șansă pentru mine. Faptul că am obţinut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Yorick de la Piatra-Neamţ, în 1990, chiar de ziua mea de naștere, a fost o provocare pentru a merge mai departe. Tot cu rolul Nonei am dat lovitura, în următorul an, la Institutul de Teatru, când am intrat din prima încercare, fiind o concurenţă acerbă la acea vreme.

Într-adevăr, teatrul românesc a trăit şi vremuri mai bune. Vremuri ale puterii, ale talentului, ale muncii. Un aspect m-a interesat legat de începutul carierei dumneavoastră: aţi activat la unul dintre cele mai prestigioase teatre: Teatrul Nottara. Ce înseamnă pentru dvs. Frumos e în septembrie la Veneţia a lui Teodor Mazilu ? Colaborarea cu artişti de prim rang precum Ion Dichiseanu, Camelia Zorlescu, Valentin Uritescu, Constantin Cotimanis?

După absolvirea facultăţii, debutul meu ca actriţă, l-am avut pe scena Teatrului Regina Maria, fostul Teatru de Stat Oradea, cu rolul Ana din Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, în regia marelui actor Mihai Fotino, o persoană extrem de deschisă. Era un rolișor frumos și, deși nu foarte ofertant, trebuie să recunosc că nu a fost o partitură rea pentru debut. Din acea perioadă îmi amintesc, cu o reală plăcere, de două roluri care au rămas într-un compartiment al sufletului meu: Fiica colonelului din Afară în faţa ușii de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin și de un travesti, Charinus, din Pseudolus de Plaut, regia Tudor Chirilă. Fiind conștientă, de faptul, că visul meu nu poate prinde contur decât aici, în inima artei, și în urma câștigării unei audiţii la Teatrul Nottara, am început să joc în București, în Căsătoria de Gogol și în Frumos e în septembrie la Veneţia de Teodor Mazilu. Cea de-a doua piesă, o nouă montare – încadrată de ironia amară a lui Teodor Mazilu – a fost un binevenit omagiu, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea dramaturgului. Spectacolul, în regia lui Nicolae Scarlat, a fost scondat de o efervescenţă de personalităţi ale scenei românești care, prin atitudinea lor, mă impulsionau. Frumos e în septembrie la Veneţia a însemnat o nouă provocare în drumul spre maturitatea mea  artistică.

Este o nostalgie aparte în vorbele dumneavoastră. Povestiţi despre piese şi roluri aidoma unei fetiţe care savurează din nou bomboanele copilăriei. Ne-aţi povestit despre drumul dumneavoastră artistic şi am ajuns pe firul timpului în anii 2000. Cum aţi ajuns să petreceţi un deceniu pe scena Teatrului Constantin Tănase ? De unde a început totul?

Mai exact în 2002, în urma unui concurs, am avut norocul să fiu primită într-o familie fericită de actori și am început să joc pe scena Teatrului de Revistă. Era o altă formulă a ludicului pe care doream s-o verific în practică. Timpul a trecut însă cu o repeziciune de nedescris, nici n-am realizat când au trecut 10 ani.

Timpul trece peste noi cu nerăbdarea hoţului grăbit, ce strânge prada fără să se uite spunea marele Shakespeare. Şi totuşi, aici aţi întâlnit şi aţi lucrat cu personalităţi ale teatrului de revistă (doamnele Stela Popescu şi Cristina Stamate, Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu, Alexandru Arşinel şi Biţu Fălticineanu). Cum sunt aceştia (au fost în cazul unora) ca parteneri şi ca oameni?

– Legendele Teatrului de Revistă își modelează poziţia în raport cu fiecare nou coleg, iar aceasta a fost întotdeauna  apanajul marilor valori. În compania lor ai mereu zâmbetul pe buze, și simţi că te încarci cu energie vitală.

În documentarea pe care am pregătit-o înaintea propunerii întrebărilor am observat că aţi făcut parte din multe proiecte internaţionale – poate datorită frumuseţii dumneavoastră nordice şi bunei cunoaşteri a limbii engleze. Pornind de aici, aşadar, ce alte proiecte v-au marcat în afara Teatrului de Revistă?

Dar cum prima dragoste nu se uită niciodată, să revenim la film. Am trăit multe momente emoţionante pe platourile de filmare. Am avut șansa de a interpreta personaje de facturi diferite, care au avut o semnificaţie aparte, astfel îmbogăţindu-mi paleta coloristică interpretativă. În Nostradamus, regia Klein Günther (1999), film care înfăţișează viaţa și activitatea lui Nostradamus, am interpretat-o pe soţia acestuia, care ulterior a murit de ciumă; La folle blonde ( nebuna blondă ) în Les Percutés, regia Gérard Cuq (2002),   peliculă a cărei acţiune s-a petrecut într-un spital de psihiatrie; Princesse de Galathionne (Prinţesa de Galathionne) în Le Père Goriot cu Charles Aznavour, regia (2004), o ecranizare după celebrul roman cu acelaşi titlu al scriitorului Honoré de Balzac; Olga (o fată cu adevărat pariziană, misterioasă, stewardesă de profesie, care cu prezența ei irezistibilă, este visul oricărui bărbat, însă în dragoste are parte doar de eşec) în Élodie Bradford-Pilote cu Anthony Delon, regia Lionel Bailliu (2004); Séverine Faussait în Corps et âmes cu Jean-Marie Lamour şi Jean Yves Berteloot, regia (2003), un film de o profunzime marcantă, se îmbină în mod rafinat cu celebrele tipare ale filmelor polițiste; A peasant woman ( o ţărancă ) în Die Deutschen-Wallenstein und der Krieg ( Germanii – Wallenstein şi Războiul ) cu Stefan Jürgens, regia (2008), înfăţișează războiul de 30 de ani, purtat sub pretext religios.

Dacă în subiectul anterior ne-am referit la filme, acum aş dori să îmi povestiţi despre colaborarea cu regizorii Franco Zeffirelli, Jean-Daniel Verhaeghe, Cătălin Mitulescu şi întâlnirea cu Charles Aznavour, Jeremy Irons, Anthony Delon. Sunt convins că aveţi cuvinte sau amintiri foarte frumoase despre câţiva dintre ei.

Am avut șansa de a cunoaște mulţi oameni frumoşi, iar întâlnirea cu aceste mari personalităţi, capabile să-ţi redea bucuria cea mai măruntă, mi-au dat echilibru, curaj, respect faţă de propria persoană, fapt care este esenţial pentru fiecare dintre noi. Cu siguranţă, au acea împlinire și liniște sufletească ce pare a le inunda sufletul. Probabil și ei au învăţat să primească multă iubire şi să ofere mai multă dragoste decât e omeneşte posibil. Pe Jeremy Irons l-am întâlnit pe platourile de filmare pentru pelicula Callas Forever, un imens actor, un om popular, jovial, prietenos este o persoană deosebit de agreabilă. Înainte de filmare n-am îndrăznit să-l inoportunez, fiind marcată de personalitatea lui. El a fost cel care a făcut primul pas și a venit la mine. Își  dorea să afle cât mai multe amănunte legate de activitatea mea profesonală. Personalităţile mari sunt oameni simpli și modești. Pe Anthony Delon am avut bucuria de a-l avea ca partener în Élodie Bradford-Pilote, emană căldură, sensibilitate și un șarm irezistibil. Colaborarea mea cu Cătălin Mitulescu a fost în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, film care a participat la Festivalul de la Cannes și a obținut premiul la secțiunea Un Certain Regard – Prix d’interprétation féminine  pentru Dorotheea Petre. Este un excelent profesionist, un real talent al cinematografiei românești și sunt onorată că am avut norocul să-l întâlnesc. Marii actori, marii regizori exercită întotdeauna o atracţie nu numai asupra scenei, a peliculei, ci și asupra partenerilor de joc.

Aţi creionat foarte expresiv portretele a trei personalitaţi cinematografice. Interesant faptul că v-aţi aplecat asupra unui mare actor englez, distins cu Premiul Oscar, unui actor francez nu atât de cunoscut precum tatăl său şi unui regizor român pe care, personal, nu îl văd cu ochi buni după Eu când vreau să fluier, fluier ( unde a scris doar scenariul ) şi Loverboy. Şi pentru că prima dumneavoastră dragoste a fost filmul, chiar mă gândesc să pornim într-un periplu cinematografic. Dar, deocamdată, sunt curios dacă v-aţi simţit influenţată – personal sau profesional – de vreun actor sau regizor ? Sau chiar de o personalitate dintr-un alt domeniu?

Mai degrabă decât influenţată a fost un schimb benefic de energii. Dar acest lucru nu înseamnă că n-am avut și eu modele, demne de urmat, care m-au inspirat de-a lungul carierei.

Am citit că lectură vă guvernează timpul liber. Identific această nobilă pasiune cu personalitatea monumentală a lui Mircea Eliade, pe care pot spune că o împărtăşesc şi eu. Coinicidenţă sau nu, în momentul de faţă am primul volum al Memorii-lor sale pe birou, învecinat cu Fântâna somnambulă de Adrian Păunescu şi cu cele Şase personaje năstruşnice ale lui Pirandello. Aveţi autori preferaţi? Ce citiţi acum?

Întotdeauna am încercat să-mi clădesc o lume a mea, “numai a mea”, în care să mă regăsesc. M-am refugiat, de nenumărate ori, în multe pasiuni: lectură, vizionӑri de teatru şi film, creaţie și design vestimentar. Iubesc lectura și, mai ales, poezia pentru că este înălţarea spre divinitate. Deși iubesc peste măsură câţiva poeţi, Lucian Blaga rămăne Poetul sufletului meu, pentru că simt atâta bucurie, entuziasm, ce-mi invadează fiinţa, când mă cufund în lectura versurilor sale. Sunt multe cărţi minunate care îmi amintesc de anii copilariei mele, însoţite de bucurii intelectuale. Pe atunci eram total absorbită de lectură și visam cu ochii deschiși. M-a captivat, de pildă, Un om sfârșit de Giovanni Papini, care rămâne cartea mea preferată – este autobiografia unui om al extremelor, un om al totului, un spirit totalizator prin definiţie. Am citit, cu multă savoare, Fiul risipitor de Radu Tudoran, un roman de dragoste care a răvăşit sensibilitatea şi conştiinţa multor cititori, o poveste de dragoste posibilă în orice timp, oriunde în lume, care are la bază parabola biblică a fiului risipitor. În momentul de faţă, citesc Prezenţa de spirit de Jaap Van De Weg, o carte interesantă, care te introduce în lumea Alfabetului Echilibrului Interior; am primit-o cadou, anul acesta, de ziua mea.

Iată cum se întretaie drumurile. Mircea Eliade, pe care îl pomeneam mai devreme, s-a declarat marcat – sau, mai bine spus, prin eul epic –, în Romanul adolescentului miop de cartea italianului Papini. Ca o paranteză – o curiozitate interesantă -, aş vrea să spun şi că marele regizor Sergiu Nicolaescu a fost captivat de romanul lui Tudoran, pe care a încercat să îl ecranizeze. Şi-a curmat sieşi încercările pentru că nu a găsit acea eroină fantastică pe care autorul Unui Port la Răsărit a creat-o în Fiul Risipitor. Cine ştie, poate aţi fi putut fi chiar dumneavoastră aceea. Mergând mai departe, Teatrul Constantin Tănase ne-a obişnuit cu spectacole speciale. Ce face Teatrul acum, vara, şi ce noutăţi ne pregăteşte?

În noua premieră, îndrăgiţii actori Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru sunt capetele de afiş ale Revistei Estivale Comedie pe Titanic, pe texte de Nae Lăzărescu, Mihai Maximilian, Aurel Storin și Sorin Petrescu. Regia spectacolului este semnată de tânărul regizor Cezar Ghica. Repertoriul Teatrului de Revistă cuprinde multe spectacole interesante, cu cele mai reușite momente artistice:  Aplauze… Aplauze… – spectacol dedicat aniversării a peste 30 de ani de carieră a celebrului cuplu de actori Stela Popescu – Alexandru Arșinel, Arca lui Nae și Vasile, Idolii Femeilor, București în re-Hazliu, O premieră furtunoasă și multe altele. Având în vedere că intrăm în concediu, așadar, îi invit pe toţi cei care vor să facă o incursiune în lumea umorului și a spectacolului autentic, la teatru, din toamnă, când noua stagiune își deschide porţile.

Acum, în an de centenar Caragiale, problemele ţării noastre par mai acute ca oricând. Cum vede actriţa din dumneavoastră, cu spirit critic şi artistic, tot ceea ce ni s-a întâmplat şi ni se întâmplă?

Geniul vizionar al lui Caragiale, trăiește prin personajele politice de astăzi, fiind mai actual ca oricând. Totuși fără aceste personaje, literatura contemporană ar fi mult mai văduvită. Trăind într-o lume atât de ambiguă, pestriţă, plină de incertitudini, daţi-mi voie să subscriu gândirii lui Mazilu: Prostia – prin însăși natura ei – are o mare putere de adaptare. Uneori, se adaptează atât de bine, întrucât se confundă cu inteligenţa.

– Pe ultima sută de metri, spuneţi-mi, vă rog, ce înseamnă pentru dumneavoastră această lume binecuvântată a actoriei ? Pentru dumneavoastră, artistul şi omul care îşi prezintă viaţa ca pe o misiune de a-i ajuta pe oameni să descopere distanţa dintre zâmbet și lacrimă.

– Enclava în care ne refugiem din cenușiul cotidian trebuie să rămână arta în toate formele sale de expresie. Multitudinea de personaje ce coexistă în fiecare artist, trebuie redată în scenă cu Harul propriu, iar raporarea la public să fie expresia maximă de îngăduinţă reciprocă. Artistul contopește în fiinţa sa doar suflet și de aceea nu i se poate da vârstă.

Ajuns la final, dragă doamnă, nu îmi mai rămâne decât să vă mulţumesc bătând din palme pentru o convorbire de suflet şi să vă întreb ce alte lucruri minunate aţi dori să vă inunde viaţa?

Am mare încredere în planul divin și-l las pe Dumnezeu să-mi orânduiască și să-mi călăuzească viaţa.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*