Excluderea Creatorului din miezul creației

Omul când dă de greu fuge către Dumnezeu… Mă tot întreb însă dacă POPORUL ROMÂN, supus în ultimii douăzeci şi ceva de ani unor chinuri existenţiale deosebite, are, o cât de mică intenţie, de a se îndrepta cu faţa către Dumnezeu? Mă întreb dacă România, aflată din toate punctele de vedere într-o stare de totală inexistenţă, mai poate dăinui şi le mai poate oferi cetăţenilor ei siguranţa vieţii pentru următoarele luni, că la ani nici gând de a mai îndrăzni să ne raportăm?! Mă gândesc dacă tot mai desele emisiuni tv, ”educatoarele” actualului popor, cele în care apar titluri de genul ”România, încotro?”, sau ”Prăbuşirea inevitabilă a ţării”, sau, conform celui mai recent spectacol de circ politic, recte referendumul, avem titluri ce întreabă ”Cum va arăta România până în 31 august?”, mă gândesc, deci, dacă toate aceste ”sisteme de alarmă” ne vor trezi din letargia în care ne aflăm amintindu-ne de singura cale pusă la dispoziţie omului pentru ca acesta să se bucure de un trai bun şi liniştit aici, pe acest pământ şi de o viaţă veşnică, dincolo de lumea asta,  în unire cu Creatorul – ”Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, CĂCI FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC.” – Biblia lui Anania, Ioan: 15, 5!

Mă uit, în acest sens, la cetăţenii români bogaţi, foarte bogaţi, care nu au alt gând decât acela de aşi înmulţi bogăţia. Troznesc şi scârţâie din toate încheieturile pătulele lor, iar ei proiectează şi dezvoltă altele şi mai mari şi mai încăpătoare. Bravo lor; dacă banii sunt câştigaţi cinstit să le dea Dumnezeu sănătate şi spor, dar cum oare se pot câştiga sute de milioane de euro şi chiar câteva miliarde, în zece – cinsprezece ani, în mod cinstit?! Cine poate crede aşa ceva?! Iar în tot acest timp ţara moare şi moare în primul rând din cauza lor pentru că ei şi-au făcut respectivele averi cu banul public, cu banul ţării. Unde este, sau care este Dumnezeul acestor oameni?!

Mă uit apoi la această tagmă profesională care s-a transformat, parcă, într-o adevărată clasă socială cu totul aparte – este vorba despre oamenii din mass-media. Puţini la număr, dar cu o putere de influenţă asupra poporului extrem de mare. Şi aceştia, în marea lor majoritate, sunt cocă de bani şi nu de bani cinstiţi. Nici ei nu şi-au făcut averile într-un mod ortodox, ci tot prin fel de fel de matrapazlâcuri care au la capătul firului banul ţării, plus că ei, în comparaţie cu primii, mai sunt şi formatori de opinie pentru marea masă a acestui popor. Cu atât mai mult ar fi trebuit ca în tot ce fac şi spun să se raporteze la Dumnezeire. În realitate însă nici ăştia nu mai au, de mult, nici un Dumnezeu. Răul imens pe care această media îl aduce asupra poporului, prin toată această minciună şi manipulare permanentă, funcţie de interesele politice şi economice ale plutocraţiei pe care o serveşte, nu se va mai putea şterge prea repede din conştiinţa românilor.

Îi văd însă şi pe oamenii aşa zişi obişnuiţi (ca şi când ceilalţi ar fi neobişnuiţi!). Printre aceştia sărăcia materială este crâncenă. Cine nu crede să iasă din centrul Bucureştiului, sau al Constanţei, sau al Clujului şi să coboare în ţărâna satelor (dar nu numai) şi va rămâne îngrozit. Aici marea masă a POPORULUI ROMÂN are un singur subiect de discuţie – bolile care o macină şi sărăcia cruntă cu care se luptă! Aici oamenii sunt atât de săraci material încât nu-şi permit să plătească deplasarea până la un medic, pentru că oricum suntem cea mai bolnavă naţie a Europei, darămite să-l mai plătească pe medicul respectiv! Problema, însă, este dată de faptul că la atâtea necazuri pe care le au, ar trebui să fie mult mai mult îndreptaţi cu faţa către Dumnezeu. Sunt oare?! Păi dacă ar fi am avea bisericile pline, am avea duhovnicii mult prea ocupaţi cu şedinţele de spovedit, lumea s-ar uni prin Sfânta Euharistie cu Dumnezeu, etc. În realitate nici vorbă de aşa ceva. Şi e un paradox, cum ziserăm. Omul, când e măcinat de probleme, ar trebui să se întoarcă la Dumnezeu!

Deci, dragi români, noi, care trăim aşa, dintr-o inerţie a ceea ce am fost cândva, în loc ca ”Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Christos Dumnezeu să o dăm”, noi l-am scos pe Dumnezeu din noi şi dintre noi. L-am exclus pe Creator din miezul creaţiei. Da, dar aşteptăm, cu fiecare zi ce trece, să înceapă să ne meargă bine, să-şi revină ţara, să nu mai avem probleme politice, sociale, economice, etc!!!

De unde, însă, să ne vină binele, fraţilor?! De la noi înşine, aşa indiferenţi cum suntem acuma faţă de Dumnezeu?! Ce putem face noi, fără El?! De unde secularizarea asta şi ateismul ăsta la un popor fost cândva profund înduhovnicit? Noi am rămas creştini, acum, doar la nivel declarativ, în ziua recensământului, dar de mers duminica la biserică, de spovedit şi împărtăşit, de făcut milostenie, de ajutat aproapele în mod dezinteresat, de aşezat sufletul deasupra trupului, de eliminat toată pizma (amestec de ură cu invidie) asta care ne trage în iad în fiecare zi câte puţin, când ne reapucăm? De ce suntem atât de lipsiţi de înţelepciune încât nu pricepem că pacea politică, socială şi desigur chiar şi pecuniară n-o poate avea un popor aşa îndepărtat de Dumnezeu cum am ajuns noi în ultimii ani?!

Totuşi, o explicaţie la comportamentul nostru indiferent faţă de Dumnezeire există şi ea poate fi găsită în înainte-vederile de care a dat dovadă cel mai carismatic om politic al României tuturor timpurilor – Corneliu Codreanu, liderul detaşat al naţional-creştinismului românesc. Acesta, în 1936, lansa unul dintre cele mai crâncene avertismente către POPORUL ROMÂN. Din păcate nu destui l-au luat în seamă atunci şi cu atât mai puţini acum: ”De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil de a le discuta.”

Iată, deci, o primă cauză, fraţilor. Am ieşit din comunism, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, dar n-am reuşit să ieşim din toate consecinţele lui, căci ce altceva poate fi stăruinţa asta drăcească în care ne zbatem de a-L ţine departe de noi pe Dumnezeu, dacă nu o consecinţă a celor circa patruzeci şi cinci de ani de satanism?!

O a doua cauză? Soră cu prima. Păi, care este diferenţa dintre fostul internaţionalism ateo-comunist şi actualul globalism secularizant de tip liber-cugetător? Vede cineva vreuna?!

Dragi compatrioţi, l-am dat afară pe Dumnezeu din casele noastre, din şcolile noastre, din atelierele şi birourile în care lucrăm, din spitalele în care sperăm să ne însănătoşim, l-am dat afară din cancelariile de unde se conduce ţara şi, lucrul cel mai grav, l-am dat afară din sufletele şi conştiinţele noastre. Uitaţi-vă la modul în care ne comportăm unii cu alţii – de tip kto kavo (care pe care), la felul în care ne îmbrăcăm – mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi, la felul în care vorbim – din trei cuvinte unul este o înjurătură. Uitaţi-vă la fuga aceasta permanentă, a foarte multora dintre noi, după putere şi influenţă politică deoarece ştim că de acolo ne putem înfrupta, fără limite, din banii ţării, din banii poporului care, popor, intră pe zi ce trece câte puţin în pământ. Toate acestea le facem fără frică, fără ruşine, ba mai mult ele au devenit adevărate virtuţi printe unii dintre noi. Unde este Dumnezeul nostru, fraţi români?! Acum nu mai avem cizma bolşevică, puternic înarmată, care să ne apese pe grumaz; de ce nu reuşim, de mai bine de douăzeci de ani, să ne revenim? Să redevenim acel popor creştin, majoritar ortodox care să trăiască cu frică faţă de Dumnezeu şi cu dragoste şi respect între cetăţenii săi? Ce ne opreşte să facem aceasta?! Ce ziceţi?

Eu unul v-aş spune părerea mea: politicul, este cauza principală. Tot ce mişcă în lumea asta, de la vlădică la opincă, este determinat de politic, fraţilor. Chiar şi acele aspecte ale vieţii noastre faţă de care în prima fază am fi tentaţi să credem că nu au nici cea mai mică legătură cu politica, sunt, sau vor fi mai devreme sau mai târziu, influenţate de politic.

Haideţi să ne imaginăm România zilei, cu toate problemele colosale ce o apasă acum şi să o punem în balanţă cu o altă Românie, anume cu una care în toţi aceşti ani post-decembrişti ar fi fost condusă politic de oameni cu frică şi credinţă în Dumnezeu. Influenţa, de data aceasta, a unei clase politice formate din oameni care îşi duc viaţa ghidându-se după legile Dumnezeirii ar fi fost aceeaşi cu cea pe care o cunoaştem deja, dar în celălalt sens. Marea masă a poporului, manevrabilă cum a fost dintotdeauna şi cum va fi şi deacum încolo, s-ar fi lăsat angrenată în acel stil de viaţă corect, şi-ar fi luat ca exemplu omul politic de tip creştin, ar fi avut alte deziderate şi pentru a şi le atinge s-ar fi folosit de alte mijloace – toate creştine, desigur.

Imaginaţi-vă că oamenii bogaţi ai acestei de-a doua Românii îşi realizau averile în cel mai corect mod posibil – în această situaţie ce ar fi avut de învăţat tinerii care veneau din urmă şi cum s-ar fi comportat aceştia la rându-le?

Imaginaţi-vă că mass-media era una cinstită, corectă şi făcea tot ce îi stătea ei în putere spre a transmite o opinie generală absolut favorabilă unei vieţi creştineşti autentice – în acest fel cum s-ar fi format populaţia, dacă tot ne educăm în faţa televizorului?

Imaginaţi-vă că politicienii, care s-ar fi luptat între ei pentru supremaţie, ar fi folosit cele mai ortodoxe şi onorabile metode – ce exemplu ar fi putut primi chiar şi ultimul cetăţean al acestei ţări şi cum l-ar fi urmat el?

Iată, dragi români, în extrem de puţine cuvinte, o Românie creştină aşa cum, dealtfel, a fost ea lăsată de Dumnezeu pe pământ. Dacă la această trăire am mai fi adaugăt şi puţin naţionalism curat şi onorant, cam cum ar fi arătat ţara noastră acum şi cum am fi trăit noi în ea?!

Dar haideţi, mai târziu decât deloc, să ne apucăm şi s-o facem aşa.

Nu avem cu cine? Suntem stricaţi, toţi, iremediabil?

Nu cred. Unul dintre cei mai îmbunătăţiţi, dacă nu chiar cel mai îmbunătăţit preot ortodox român, Părintele Arsenie BOCA, le zicea poporenilor care se lamentau cu proasta calitate a duhovnicilor din acei ani, ceva de genul: ”Dacă vreţi preoţi buni, apucaţi-vă şi faceţi-i după care creşteti-i.”

Exact asta putem face şi noi – trebuie, măcar aceia care avem astfel de sentimente, să ne apucăm să formăm forţa politică naţional-creştină pe care apoi s-o împingem spre a conduce ţara şi poporul după legile Dumnezeirii. Trebuie să-l facem şi apoi să dezvoltăm Statul Român Naţional-Creştin.

Haideţi să ne apucăm odată şi să-l reintroducem pe Creator în miezul creaţiei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*