Creștinul și școala vieții

Poate că nici o altă sintagmă n-ar fi mai potrivită pentru conversiunea umană, decât  aceasta : „În genunchi mă întorc la tine”, deşi trivial a fost folosită într-un film comercial şi apoi a devenit şlagăr într-un text de muzică uşoară. Întoarcerea în genunchi este un semn de pocăinţă aspră, de mortificare a cărnii, a voinţei şi a orgoliului. A te aşeza în genunchi – cu excepţia cazurilor când, conform uzanţelor bunei cuviinţe învăţate de la părinţi – îi ceri mâna cuiva, este obiceiul celor care vor să înduplece voinţa celuilalt, să-l îmbuneze, să-l roage să-i facă o favoare specială, să-i dea un lucru preţios sau să implore iertare după o vină mare.

A face acest lucru în faţa unui om nu este tocmai la îndemână pentru un altul, dar, în cazuri excepţionale, se recurge la acest mod de adresare. Îndeobşte se vehiculează expresia: „Vrei să te rog în genunchi? – sugerând maximum de umilinţă, de înjosire, de încălcare a orgoliului şi a voinţei proprii. Şi nici nu e prea indicat să se procedeze astfel când este vorba despre oameni.

Cu totul altceva este când omul, în semn de veneraţie, se aşează în genunchi şi imploră pronia divină pentru un favor special sau pentru iertarea păcatelor. Este un gest de evlavie şi de recunoaştere a condiţiei de muritor în faţa Atotputerniciei divine.

Acest gest mai poate fi săvârşit de către cineva care vrea să facă un timp mai lung sau mai scurt, pocăinţă sau mortificaţie. Se ştie că pelerinii la marile sanctuare mariane sau la alte biserici închinate sfinţilor, parcurg un drum în genunchi în semn de smerenie, pentru înduplecarea voinţei divine, pentru implorarea unui ajutor deosebit, vindecarea de o boală necruţătoare, îndreptarea unui rău, etc. Dar acest gest poate fi săvârşit şi în semn de adoraţie, de pietate, de mulţumire şi preamărire a divinităţii, a Maicii Fecioare sau a sfinţilor, cerând mijlocire pentru obţinerea unor favoruri.

La Fatima, penitenţii creştini parcurg în genunchi o distanţă apreciabilă, în pofida asprimii drumului, cu pietre colţuroase care rănesc genunchii până la sânge. La Medjugorje, pe colina apariţiilor de la Podbrdo sau pe muntele Krizevac, la fel, pelerinii săvârşesc aceste acte de pocăinţă în semn de pietate şi veneraţie pentru Prea Sfânta Fecioară care se arată acolo de 26 de ani, zi de zi, unor vizionari. La Ierusalim în perioada postului pascal, creştinii merg pe Via Crucis, făcând şi ei pocăinţă şi oprindu-se de 14 ori, de tot atâtea ori  cât s-a oprit Mântuitorul în drum spre Muntele Căpăţânii. Unii duc crucea lui Hristos în spinare, pentru a simţi pe viu jertfa Mântuitorului.

Un om cu conştiinţa delicată, conştientizând abundenţa de daruri cu care ne copleşeşte Creatorul, încă din primele clipe de viaţă, pentru faptul că ne-a ales pe noi şi nu pe alţii să fim zămisliţi şi să vedem lumina zilei, apoi pentru că ne păzeşte de primejdii până  ne facem mari şi toată viaţa, ar trebui să stea în genunchi toată viaţa şi tot n-ar fi de ajuns pentru a revărsa mulţumiri pentru tot ce ni s-a dat. Dar de cele mai multe ori, oamenii sunt total nerecunoscători pentru toate acestea şi neglijează cele mai elementare aspecte ale pietăţii şi devoţiunii faţă de Creator şi faţă de sfinţi.

Însuşi faptul de a sta câteva minute în genunchi pentru o mică rugăciune, ni se pare prea obositor, greu, dacă nu chiar degradant pentru demnitatea umană. Îndeobşte, vrem să stăm drepţi, ca fariseul din parabola cu Vameşul şi Fariseul, atunci când ne aflăm în faţa unui altar în care se află prezent Însuşi Iisus Hristos sub speciile pâinii şi vinului. Adeseori trecem prin faţa altarului ca pe lângă un gard sau zid, fără cel mai mic gest de evlavie, ca să nu mai vorbim că ne este ruşine să facem o cruce atunci când trecem grăbiţi prin faţa unei biserici. „Ne vede lumea”; „râd oamenii de noi şi ne spun că ne-am pocăit” – aşa auzi, iar în cel mai bun caz, oamenii spun că se închină în gând, cu intenţia, cu ochii sau cu limba, preferă aceste modalităţi ascunse de a-i da slavă lui Dumnezeu pentru a nu cădea drept ridicoli în ochii semenilor.

În condiţiile în care, a-ţi face o cruce sau a rosti numele Domnului Dumnezeu într-o împrejurare, poate fi socotit un gest de mare ruşine sau cel puţin un fel de nebunie inofensivă sau de ridicol, de bufonerie care provoacă râsul celor dimprejur, sentimentul pietăţii şi al religiozităţii nu se poate dezvolta normal în sufletele celor nepracticanţi sau chiar în sufletul unor practicanţi care încă mai ţin seama de convenienţele sociale şi se tem de ce va spune lumea despre ei în cazul în care i-ai vedea săvârşind aceste gesturi de pietate. Ori Iisus Hristos a spus de atâtea ori : Cine se ruşinează de Mine şi Eu mă voi ruşina de el în faţa Tatălui meu care este în ceruri.

Numai tăria în credinţă îţi poate da curajul necesar ca să treci peste aceste bariere convenţionale şi să ai curajul de a face o cruce fermă şi sinceră, atunci când este cazul.

Am asistat de multe ori la anumite mese festive în şcoli sau instituţii, legate de anumite sărbători civile , religioase ori cu alte ocazii. Ceea ce am observat m-a întristat profund: nici un elev, nici un cadru didactic nu şi-au făcut semnul crucii înainte de masă, nimeni n-a avut curajul să binecuvânteze bucatele. La gestul meu, neostentativ, dar firesc, toţi ochii s-au îndreptat asupra mea, unii au zâmbit cu maliţie, alţii cu nepăsare şi foarte puţini au zâmbit încurajator sau cu oarecare fior de admiraţie. Alţii s-au simţit lezaţi, că tocmai eu,  m-am închinat înaintea servirii bucatelor. În orice caz, nu mă aflam acolo ca să dau lecţii unor cadre didactice, unor persoane oficiale, nici măcar unor elevi, dar exemplul personal poate fi uneori hotărâtor în anumite împrejurări. Oamenii prind curaj dacă mai observă că şi altcineva face un lucru şi apoi se eliberează de prejudecăţi şi inhibiţii. În definitiv, sentimentul religios este prezent în sufletele tuturor, numai că rareori are prilejul să se manifeste, să iasă la suprafaţă.

Să ne amintim de înaintaşii noştri, care, fie pe câmp, fie în ogradă, fie în casă, îşi făceau sfânta cruce când auzeau bătând clopotul la biserică, ori dinaintea bucatelor. Femeia închina pâinea, mămăliga, mâncarea, rugându-L pe Dumnezeu să le binecuvânteze, apoi, după terminare, îi mulţumeau cuviincios pentru că i-a mai săturat şi de această dată. Pentru fiecare firimitură de pâine ori mămăligă îi mulţumeau ţăranii lui Dumnezeu.

Orice gest de evlavie trebuie făcut nu cu ostentaţie, nu cu părtinire, ca să dai peste nas cuiva, ci în chipul cel mai firesc, ca o a doua natură, cu simplitate şi evlavie, indiferent de privirile celor din jur şi indiferent de locul în care te afli. Am văzut şefi de stat închinându-se în bazilici sau la comemorările celor defuncţi şi nu le-a fost ruşine şi nu s-au uitat în jur să vadă cine-i priveşte. Să luăm aminte la ţărani care încă şi-au păstrat sfântul obicei de a desena o cruce mare pe aluatul de pâine ori pe mămăliga aburindă înainte de a o tăia cu firul de aţă. Ei îşi mai învaţă încă pruncii să se închine înainte de a mânca şi să mulţumească pentru darurile şi bucatele primite, ori înainte de culcare şi la trezire, mulţumindu-i Creatorului a toate că au mai apucat o zi în care pot să săvârşească voinţa Sa.

Recunoştinţa faţă de oameni este o floare rară, se spune, ca floarea de colţ, pe cale de dispariţie. Însă recunoştinţa faţă de Creator trebuie să fie cu atât mai preţioasă şi mai neasemuită pentru că nu se compară cu nimic. Fiindcă dacă un om (părinte, rudă, prieten, cunoscut) îţi poate oferi o mică parte din daruri, oricât ar fi ele de generoase, Dumnezeu este prietenul cel mai generos, care îţi dăruieşte, fără nici o rezervă, TOTUL.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*