Soarele cea dintâi icoană

Zona de climă temperată din emisfera nordica străbate ca un brâu cea mai mare întindere de uscat a planetei, unde datorita alternantei celor patru anotimpuri au fost condiţii de păstrare a proviziilor care au constituit baza materială a dezvoltarii unei civilizatii agricole.

În ultima era glaciară Europa a fost acoperită de gheţuri cu excepţia a câtorva regiuni printre care și aceia a munţilor Carpaţi care au numeroase peșteri in care s-au păstrat urme de locuire neîntreruptă până când dezgheţul început în urmă cu circa 12000 ani a permis treptat îmbunătaţirea condiţiilor de viaţă.

Se pare ca acei străvechi locuitori nu erau niste sălbatici aflaţi pe o treaptă inferioară a scarii evolutiei, ci mai degrabă supravieţuitorii unei civilizaţii anterioare refugiaţi în pripă datorită iernii polare care le distrusese vechiul habitat.

Un argument în sprijinul acestei ipoteze sunt semnele scrijelite de acei oameni pe pereţii

grotelor, cum ar fi cercul , spirala și rombul, simboluri ale soarelui care este icoana vazută a Tatălui Ceresc nevăzut si a credinţei în viata de după moarte ilustrată de practicile funerare din timpuri străvechi și până astazi.

Numai prin credinţa într-un singur Dumnezeu, care la început se numea Ra, s-a putut păstra esenta civilizaţiei anterioare pe care știinţa numai după ce a dobândit mijloacele necesare a reușit să o dezvolte.

La ţărmul de apus al Mării Negre lui Ra i se spunea Apollo, cel ce a ieșit din apă, sau Tomis, cel ce taie noaptea, iar mai apoi geţii pe tot cuprinsul ţării lor l-au numit Zamolxe, cel ce se ridica din pamânt, dupa ce asemenea soarelui și-a petrecut noaptea în pântecele maicii Geia ca într-un mormânt.

Pentru că oamenii încă din pragul peșterilor au observat legatura care este între

comportamentul șarpelui pe pamânt si cel al soarelui pe cer au ales această vietate ca simbol al vietii de după moarte reprezentat grafic prin spirală.

Marele șarpe alb al Celui de Sus apare în basmele românilor cu numele sau stravechi de

Balaur, cel cu șapte capete, câte zile are săptamâna, și care se lupta cu Făt-Frumos ca să-l iniţieze în tainele vieţii de după moarte cu mult timp mai înainte ca Moise să înalte în pustiu șarpele de aramă, un obiect de cult împrumutat de la geţi.

Dacii, cei numiti astfel de catre romani pentru că locuiau de cealaltă parte a Dunării, apa

devenită hotar, aveau ca steag de luptă șarpele care înghite lupul , simbolul puterilor întunericului biruite în luptă prin sfinţenia soarelui cea dintâi icoană ce prefigurează crucea pe care s-a jertfit Hristos ca să mântuiască lumea.

În lumina celor spuse mai sus, Coloana Fară Sfârșit înălţată de Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu poate să fie asemuită cu o rază de soare care coboară din cer ca să călăuzească sufletele eroilor români spre locașul de odihnă veșnică și care este dreaptă ca o lumânare ce se aprinde în noaptea de înviere sau la capatâiul celor adormiţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*