Gustul amar al despărțirii

Mi-am părăsit patria cu locurile dragi şi pitoreşti, cu plaiurile mioritice de care mă leagă foarte multe amintiri din anii copilăriei, ai liceului şi  studenţiei, precum şi pelerinajele cu familia. Mi-am abandonat colegii şi prietenii, mi-am părăsit socrii şi părinţii cu ochii înlăcrimaţi la o vârstă de peste 80 de ani fără nici o mângâiere sufletească în ultima perioadă de cumpănă a vieţii…

Făcând abstracţie de tot ce mă-nconjura în patria natală am plecat cu soţia după fetiţa şi băiatul duşi de câţiva ani pe meleaguri străine în lupta pentru existenţă. Pentru ce oare să mai rămân într-o ţară pe cât de frumoasă pe atât de sărăcită şi jefuită de dulăii politici şi tâlharii dornici de îmbogăţire peste noapte care au furat sub legile ocrotitoare ale unui regim şi ale unei democraţii elaborată de dictatori populişti, ipocriţi, demagogi şi parveniţi ai unei societăţi ce trecuse pragul în mileniul III?

Am părăsit România într-o perioadă când TVA-ul creştea odată cu explozia preţurilor, iar impozitele şi taxele depăşiseră limitele bunului simţim. În schimb salariile şi pensiile erau reduse cu 25 la sută şi probabil aleşii noului regim pregăteau întregului popor o mare surpriză, reducerea duratei de viaţă tot cu 25 la sută! Cum să mai rămâi într-o ţară unde puterile din stat joacă alba-neagra cu cetăţeanul de rând?  Unde guvernul elabora legi ce treceau prin parlament cu ajutorul unor corupţi şi pe care şeful statului le aproba cu zâmbetu-i diavolesc pe buze? Dar aceste legi n-au funcţionat nici o clipă (ex. Legea Învăţământului), fiind doar zăhărelul de la vot. După victoria din alegeri aleşii recunoscură că a fost o eroare şi le abrogară  din start! Se dezvinovăţesc că au fost luaţi pe nepregătite şi n-au ştiut că la graniţele ţării sosise în costum de nudism, domnişoara Criză sexi!

După numeroase incertitudini, în final, m-am decis ca într-o după amiază să-mi părăsesc patria cu un gust amar al despărţirii…

Încet-încet se însera şi ne apropiam de frontieră. Priveam melancolic prin geamul microbuzului până în zările îndepărtate, câmpul, colinele, pomii, casele, cetăţenii care se pregăteau pentru cină. Aveam în suflet un sentiment ciudat de parcă mă despărţeam pentru totdeauna de plaiurile mioritice în care trăisem. Pornisem spre necunoscut, fără prieteni, colegi sau rude, lăsând acea căldură sufletească şi ospitalitate specifică nouă românilor, aici, la graniţa dintre două state cu obiceiuri, tradiţii şi cultură diferite. Nu ştiam când voi mai revedea aceste meleaguri de un pitoresc aparte şi voi mai auzi şoaptele când dulci când amare ale bătrânilor cu privirea împăiejenată de trecerea anilor şi greutăţile vieţii. Dar în acelaşi timp priveam înainte, cu optimism, învăluit de un nou sentiment şi străfulgerat de fiorul plăcut al evadării către libertate. Poate că de aici încolo începe adevărata bătălie pentru existenţă, realizări, bucurii şi satisfacţii. Totuşi, din când în când, o undă de pesimism mă încerca. Oare voi găsi sau nu în străinătate forţa să lupt până la capăt pentru realizarea ţelurilor propuse? Cu toate aceste îndoieli fireşti eram conştient că acolo există o şansă a afirmării şi în primul rând dreptul la viaţă!

Am părăsit glia strămoşească cu un gust amar al despărţirii, în schimb am luat cu mine cultura unei ţări, cu o tradiţie şi o istorie aparte, pe care s-o proliferez peste hotare, iar actualul gustul amar al despărţirii să se transforme pe viitor în gustul dulce al reîntoarcerii pe plaiurile natale. Sper să regăsesc cultura şi fiinţa umană repusă în drepturile sale fireşti ale existenţei în conformitate cu o societate cu adevărat democrată a mileniului III.

De cum am trecut graniţa la unguri o altă atmosferă mai puţin apăsătoare mă înconjura. Traversând Ungaria şi Slovenia melancolia a mai dispărut fiind frapat de priveliştile încântătoare ce se desfăşurau de-a lungul traseului. A urmat traversarea lanţului muntos al Alpilor prin numeroase tuneluri.

Odată cu căderea celei de a doua nopţi, de când plecasem din România, am pătruns în Italia, poate a doua patrie a existenţei mele. Am apelat telefoanele şi am vorbit cu copiii care ne aşteptau nerăbdători. Era însă un drum foarte lung căci trebuia să parcurgem peninsula italică din nord până  în sud aproape de Napoli. Sub cerul înstelat cu vraja sa misterioasă un microbuz alerga ca un bolid pe autostrăzile din istorica Italie…

GUSTUL AMAR AL DESPĂRŢIRII

Din gândul care-mi zboară acum către coline

Se  naşte dorul dulce  din marile  suspine.

Căci vremea a trecut de acas’ când am plecat,

Vecini, colegi, prieteni,  cu toţii m-au uitat…

Stau sub clar de lună şi mă bate-un gând,

În vraja nopţii să  număr stelele  pe rând.

Să uit că-n această existenţă am fost ursit,

Tot ce mi-a fost drag pe lume am părăsit.

Am lăsat pe mama lăcrimând la poartă,

În tristeţe, lovită cumplit de cruda-i soartă,

Ca acum la bătrâneţe să-şi înece dorul

Doar cu fotografia în care-i e feciorul.

Şi tata-n ciomăgel în drum mă conducea,

Ce se întâmpla de fapt nici el nu-nţelegea.

Tristeţea şi amarul învăluiau şi chipul său

Că pe acest tărâm este din ce în ce mai rău.

Aceeaşi durere-n suflet purta şi soacra mea,

Cu melancolie din blajinii ochi lăcrima şi ea

Că  printre străini  îi  purtam  fetiţa  dragă,

Pe care  şi-o dorise  de o viaţă-ntreagă!

Din pragul uşii,  surprins şi  socrul meu,

Şoptind, printre suspine, se întreba mereu,

De ce oare pe acest  pământ a fost lăsat

Ca  omul  să  fie  atât  de  blestemat?

Gustul amar al despărţirii de strămoşeasca glie,

Se oglindeşte astăzi în cântul trist de ciocârlie.

Şi munţii şi pădurea sunt trişti de-a mea plecare

Şi lunci, câmpii şi dealuri  şi ape  curgătoare…

Gustul amar al despărţirii mi-l amintesc mereu

Şi-n greaua încercare mă rog lui  Dumnezeu,

Să-mi dea puterea şi tăria  născută din  popor

Să-mi pot cânta în versuri, dorinţa şi-al meu dor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*