Contactul dintre cultura română şi cultura maghiară se încadrează în tipul de relaţii de dominaţie între părţile componente şi, prin aceasta, asimetrice. Între cei doi actori nefiind relaţii de cooperare şi înţelegere bazate pe valori şi norme general-umane acceptate, contactul dintre culturi se manifestă trunchiat, distorsionat, în forme socio-afective de adversitate. Ele au fost cele mai vizibile în modul de exprimare în perioada răsturnărilor politice ce au avut loc în decembrie 1989, când maghiarii au pornit o adevărată cruciadă împotriva românilor din Covasna şi Harghita unde ei, maghiarii, erau majoritari.
Actele de bestialitate, molestare, umilire şi represiune pe care le-au comis le-au amintit românilor de cei patru ani de ocupaţie horthyistă care „au ţinut cât patru secole”, cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan. Partea cea mai tragică a acestei istorii actuale este că ea a fost complet îngropată în comentariile şi studiile post-decembriste, fără nici un fel de remuşcări, privită ca un fapt normal. Chiar mai mult, unii autori maghiari fac caz de „aportul populaţiei maghiare” prin episcopul Laszló Tökes care a constituit, chipurile, „scânteia revoluţiei române”. De crimele şi dramele pricinuite miilor de români din Covasna nu suflă nici unul nici un cuvânt, nici o scuză, deşi se ştie că cei ce uită istoria riscă s-o repete (Santayana).
Acestea sunt aspecte crude, dure, ale relaţiilor româno-maghiare peste care atât politicienii maghiari, cât şi cei români, interesaţi în păstrarea puterii, aruncă vălul uitării, sfidând mândria şi demnitatea românilor.La fel de loviţi de molima uitării sunt maghiarii când se vorbeşte de fostul regim socialist în care au fost trataţi cu aceleaşi menajamente recunoscute şi de cercetătorii străini, în special americani, care efectuau cercetari şi studii sociologice pe problema relaţiilor interetnice din România. O amnezie manifestată de maghiarii apare când se vorbeşte despre foştii lor politicieni care au servit în regimul trecut, pe care i-au promovat cu succes şi după 1989, despre care nu vorbesc niciodată critic, dar o fac din plin cu privire la românii din perioada regimului trecut.
Atitudinea de frondă, de împroşcare şi jignire faţă de biserica ortodoxă şi slujitorii ei din judeţele Covasna şi Harghita, este un alt teren în care se demonstrează spiritul intolerant şi funciar nihilist al maghiarilor în privinţa nevoii umane a românilor de a-şi exprima credinţa şi, implicit, această trăsătură etnică. Comparaţia batjocoritoare cu privire la Bisericile româneşti cu turlele „în formă de ceapă” s-a extins mult dincolo de hotarele ţării, ceea ce nu-i onorează, ci, dimpotrivă, stârneşte antipatia şi oprobiul, mai ales, al acelora care au avut fericita ocazie să le vadă şi să le admire frumuseţea.
Dovada atitudinii şi comportamentului dominante ale maghiarilor şi de desconsiderare a nevoilor românilor este şi faptul că întodeauna cerinţele românilor fixate prin protocoale rămân petice de hârtie sau sunt omise în variantele finale, pe când ale lor se înfăptuiesc.
Contactul normal între culturi este viciat în perioada post-decembristă de numeroasele statute de autonomie formulate şi reclamate de maghiari din care reiese o singură cerinţă: aceea a autonomiei teritoriale ca bază reală a creării unei enclave distinctive a grupului etnic maghiar în centrul României. Liderii maghiari nu pun nici prin presă, nici prin studii problema interferenţelor româno-maghiare în istoria şi cultura română şi maghiară. Principala lor preocupare este de a ridica ziduri între români şi maghiari şi nu de a construi punţi de trecere între cele două grupuri etnice. În acest sistem de gândire, ei afirmă cu putere şi frecvent subiecte precum: apartenenţa minorităţii maghiare din Transilvania la naţiunea culturală maghiară, beneficiile legitimaţiei de maghiar, necesitatea dublei cetăţenii, frustrările generate de „sindromul Trianon”, raportarea negativă la instituţiile statului român, pe scurt, tot ceea ce desparte pe maghiarii din Transilvania de români şi îi apropie de patria-mamă Ungaria.
În arealul etnocultural Covasna – Harghita, statutul românilor se înscrie în ceea ce sociologii numesc grup minoritar în dublu sens: ca grup dezavantajat asupra căruia se exercită presiuni şi discriminări şi ca grup cu pondere numerică mai mică decât populaţia majoritară de origine maghiară, (aici fiind majoritară numai pe plan zonal: în Harghita şi Covasna).
Dintre discriminările pe care le suportă românii din zonă amintim:
– existenţa unor formațiuni maghiare organizate pe criterii etnice
– promovarea de către UDMR și celelate formațiuni maghire a principiilor şi practicilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice (separarea şcolilor pe criterii etnice, separarea unităţilor de cultură pe aceleaşi criterii; muzeele judeţene au devenit muzee naţional-secuieşti, ansamblul folcloric judeţean a devenit ansamblul folcloric maghiar)
– îngrădirea accesului persoanelor de naţionalitate română în administraţia publică locală, şcoli, instituţii de cultură, unităţi economice prin condiţionarea cunoaşterii limbii maghiare, adoptarea legii funcţionarului public care conferă statutul de limbă oficială unei alte limbi decât cea română, oferind UDMR-ului un instrument iredutabil pentru purificarea etnică a zonei,
– contestarea autoritaţii statului român şi a simbolurilor naţionale de către autorităţile locale conduse de UDMR; schimbarea denumirilor de străzi româneşti;
– refuzul Consiliului Judeţean Covasna de a fi inclus în configuraţia noii steme a judeţului Covasna a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunitatea şi cultura românească;
– inocularea ideii privind caracterul monocultural maghiar a ceea ce continuă să fie denumit „Pământ secuiesc”, eludându-se caracterul multicultural al zonei;
– editarea unor lucrări monografice cu nesocotirea istoriei, tradiţiei, culturii şi spiritualităţii populaţiei româneşti;
– în majoritatea localităţilor etnic mixte în care comunităţile româneşti sunt reduse numeric, românii nu au reprezentare în consiliile locale;
– în judeţele Covasna şi Harghita, numărul locuitorilor de naţionalitate română este mai mic decât norma de reprezentare in Parlament. Ca urmare a acestui fapt, locuitorii de naţionalitate română din Harghita nu au reprezentant în Parlament, iar cei din Covasna au obţinut un mandat de deputat doar in urma redistribuirii, riscând să-l piardă la alegerile următoare;
O tendinţă mai nouă, adoptată în comportamentul socio-politic şi ideologic al UDMR-ului, este aceea a scăderii ponderii acţiunilor stradale cu caracter protestatar, în favoarea creşterii ponderii dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin lege.
În acest fel, a apărut seria de proiecte de statute care culminează cu statutul de autonomie culturală deghizat în Legea statutului minorităţilor, lege care a produs multiple dezbateri în mass-media română, în a cărei votare maghiarii se consideră ferm îndreptăţiţi, dincolo de normele şi practicile frecvente din UE.
Lasă un răspuns