Mitologiile, dincolo de paginile imuabile ori greu corodabile prin informaţii de ultimă oră, au uşile larg deschise adăugirii parabolice ori celor de exces prin moft. Iar toate acestea sunt un preludiu, o adnotare pe o lucrare abia primită: Monografia comunei Prisăcani, judeţul Iaşi. Dincolo de valoarea arhivistică, jurnalistică a cărţii, descopăr un personaj, şoferul fostului preşedinte de CAP, tipul care a făcut revoluţia din ′89 la Prisăcani demolând tot ce se putea demola din averea imobiliară a pălmaşilor, proprietari transformaţi de communism în membri cooperatori.
Şi zic oamenii de acolo adevăruri ciudate dar confirmate de realitate, că tocmai individul cu amoc la desmembrări şi ceilalţi “justiţiari” de-a lelea, acumulând blestemele celor deposedaţi de drepturile cuvenite (sediu, grajduri, maşini agricole, sistem de irigaţii) au cam început să dea în lingoarea bolilor fără capăt, să dea colţul. Că, vezi Doamne, cam târziu au înţeles ţăranii de acolo că anarhiştii aceia, beneficiari din plin ai vechii perioade, tocmai ăia le-au spulberat şi bruma de avere, le-au stat cu mâinile adânc băgate în buzunare, parcă anunţând cohorta celorlalţi şpăgari cu sclivici, demolatorii politici ai averii ţării. Iar cetăţenii de acolo, cei care , în risipa de atunci, au luat şi ei câte ceva, fărâmituri, aprind cele mai multe lumânări la slujbele de duminică rugându-se de iertare că s-au însărăcit în sărăcia lor, că stau şi se uită ca proştii la propriul pământ pe care n-au cu ce să-l lucreze: maşini şi forţa biologică. Şi vorbesc şi povestesc despre rarele comune unde ceapiştii au rămas uniţi în avere, au refuzat dizolvarea tembel legalizată de frontiştii de zeama ciorii şi, spun ei, sunt înghesuiţi de cererile altor mici proprietari ca să-i primească în devălmăşia binelui lor. De ce la aceia s-a putut, la ei nu. Şi adaugă pe toaca bisericii comunale, memorie recuperativă, numele zâmbăreţilor cu sclivici politic şi nesimţită aşteptare de la recunoştinţa mătuită a celor atinşi de scleroză.
În mişcarea a doua, ca să nu părăsesc geografia locului, citesc şi mă crucesc, parabola delaţiunii. Pe cineva l-a deranjat până peste poate că primarul din Prisăcani tot face proiecte, ba le şi pune în operă, (mult sau puţin – asta vor decide viitorii memorialişti locali) şi pac la războiu, la agenţia cagulaţilor. Că, zicea ce scria anonimul delator, ăsta , primarul deci, face alchimie cu banii europeni, îşi face adăpost anti-atomic printre borcanele cu murături din beci, şi aia, şi cealaltă. Cine ce-a citit şi cum a citit, uite-aşa, în plină zi s-au proptit cagulaţii de uşa primarului, singurii posibili terorişi luaţi în vizorul puştilor fiind soţia edilului şi un prunc. În toată gospodăria aceea dezmembrată bucată cu bucată nu au găsit nimic, aşa spune lumea, oamenii şi câte un jurnalist, totul părând să rămână fără pardon sau ceva de felul ăsta. Fiind mai greu de aflat delatorul, că ipochimenul/ipochimenii beneficiază, se pare, de protecţie/imunitate, oamenii comunei strâng bănuţi să mai cumpere o toacă la biserică, că nu mai au pe ce să scrie blestemele. Şi mă întreb şi eu, de fraier ce sunt, cine o fi anonimul delator ascuns sub semnătura de pe hârtiile obligatoriu existente la DNA ?! Nu s-ar cuveni să fie predat justiţiei, ca demers obligatoriu de completare a speţei sau, măcar, să fie oferit justiţiei comunitare conform dreptului şi canoanelor străvechi? Sau, pur şi simplu, cum ghioceii sub prima zăpadă, a început deja campania electorală ?
Lasă un răspuns