Breviarul marelui Hidalgo

La procesul de la Nürnberg psihologii erau surprinşi de mediocritatea şi laşitatea elitei Reich-ului III cu o singură excepţie, a şefului serviciului de spionaj, generalul Walter Schellenberg. Cine ajunge într-o astfel de poziţie şi este confruntat cu analize şi informaţii inteligente, are o altă percepţie a realităţii, un alt Weltanschauung, decât oamenii care cred ce văd sau ce li se spune. Această remarcă se potriveşte atât elitei PCR de după 1989, cât şi cărţilor şefului serviciului de spionaj, generalului Ioan Talpeş.
„În umbra marelui Hidalgo”, condiţia de a fi, din întâmplările unui istoric militar, 1978-1989. Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, ed. Vivaldi, Bucuresti 2009, vo. I, 251 p. şi în Breviar laic, ed. Militară Bucureşti 2010, 255 p., Talpeş pune în umbră cam tot ce s-a publicat despre dictatura de dezvoltare a lui Ceauşescu, anul 1968, deceniul 1978-1989, revoluţia din 1989 şi tranziţia spre vest. Cărţile lui se deosebesc de cele ale fostei elite a PCR, cum se deosebea poziţia lui Schellenberg faţă de psihologii americani, în comparaţie cu bâlbâielile fostei elite a Reich-ului.
1968 a fost anul în care România refuză să participe la ocuparea Cehoslovaciei de către Pactul de la Varşovia şi câştigă sprijinul occidentului timp de un deceniu de bunăstare şi de prestigiu în lume. Ruşii sunt însă şocaţi de trădarea subalternului ortodoxo-comunist Ceauşescu, dar încep şi ei să trateze în secret cu aşa zişii imperialişti vest-germani. Dupa succesul acestui contact „back channel” Brejnev începe prin KGB tratative şi cu anglo-americanii, cu care avusese bune relaţii în război. Dupa ce Hitler şi Stalin atacă Polonia, Anglia începe războiul numai cu Germania, USSR-ului nici nu s-a pus problema unei declaraţii de război. Cărţile de istorie trec cu vederea şi azi duplicitatea.
1978 a fost anul în care SUA oferă României şansa integrării în economia liberă cu ajutorul a 170 miliarde $. Dictatura de dezvoltare era un fel de cantonament, de ascetism planificat în care printr-o acumulare primitivă de capital, economia se antrena pentru a ajunge la nivelul de a concura în lume. Oferta, o recunoaştere a succesului economic şi diplomatic românesc, e însă respinsă de Nicolae şi Elena Ceauşescu exact în momentul în care KGB-ul începe tratative secrete cu SUA. Aşa că România e dată brutal la o parte şi Calul Troian din Lagărul comunist devine Polonia. Şi faptul că 1978 este ales polonezul, Fericitul Ioan Paul II, e de bun augur pentru cei care luptau împotriva ereziei marxiste şi pentru drepturile omului. Apoi Moscova sub Gorbaciov renunţă la Razboiul Rece, Lagăr, Cortina de Fier, marxism-leninism şi în 1989 încep o nouă eră istorică.
1978-1989 e un deceniul dezastruos din cauza miopiei conducerii statului privatizat de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Ei intră în conflict şi cu vestul şi cu estul, care se răzbună. Vestul pe faţă, economic. KGB-ul, mai subtil, îl pune pe omul lor Pacepa să fugă în USA şi să compromită România. În timpul ocupaţiei serviciile secrete erau conduse de ruşi. Pacepa pus de atunci pe orbita de KGB era 1978 adj. DIE. Vânat de toţi, Ceauşescu nu mai înţelege lumea, nu mai poate evita dezastrul din dec. 1989 şi reinstalarea controlului Moscovei la Bucureşti, Chişinau şi Cernăuţi, care ca după 23 august 1944, se face cu ajutor din vest.
1989 a fost anul în care succesele dictaturii de dezvoltare se degradează în democraţia originală … Nu ne fură sau cumpără alţii ţara! Noi, românii, suntem cei care ne lepădăm de ea. Şi asta o facem în fiecare zi, necontenit, de douăzeci de ani, de ruşine de a ne fi eliberat de comunism. Ne vom desprinde de această stare, se pare, chiar când vom avea curajul să-i intrebam, pe ultimi eliberatori, de ce ne-au băgat în şi mai mari nevoi? Securitatea ? Fiecare ţară îşi creşte şi pregăteste câinii de pază, cărora le şi garantează conditiile pentru a-i asigura Ordinea. Când Ordinea este schimbată, prin acordul și cu participarea câinilor, atunci aceștia încep să se transforme în lupi. Așa s-au petrecut lucrurile și în România, începând cu decembrie 1989. (Breviar, p.36, 32).

În ceea ce privește întâlnirea lui Gorbaciov cu Fericitul Ioan Paul II la Roma și cu Bush la Malta: o completare esențială. Soarta României a fost convenită pe relația dintre Paris și Moscova? La întâlnirea de la Kiev dintre Gorbaciov cu Mitterand, în anul 1989, când s-au stabilit și cadrele de evoluție a României?. (Hidalgo, p.202) Și e foarte bine că nu s-au amestecat americanii. Pentru a nu lăsa niciun dubiu în această privință, a teoriei conspirației ? Nu este nimic mai dezastruos, în existența unui popor, decât momentul în care ajunge să creadă că minciunile altora sunt adevărurile lui. Priviți la momentul decembrie 1989 și la anii care au urmat!? (Breviar, p.51)

La aceste evenimente istoricul Talpeș cu doctoratul în diplomație și apărare: Coordonate ale politicii externe românești, 1933-1939, ed. Științifică 1980/88 (30.000 ex. epuzate în 10 zile), este într-un fel sau altul implicat și le analizează acum cu experiența unui viceprim-ministru, general de corp de armată, șef de Intelligence Service și cu detașarea unui filozof al istoriei și literat. Rezultatul sunt cărți, deja epuizate, care s-ar citi ca cele polițiste, dacă nu ne-ar împiedica seriozitatea informațiilor, tezelor și a unei bibliografii unice, remarcabile. Multe lucrări de doctorat sunt sub acest nivel. Dacă autorul continuă dezvăluirile din umbra marelui Hidalgo și publicarea originalelor sale ideii, a meditațiilor de filozofia istoriei, privind soarta românilor, literatura noastră post dictatorială (după cum remarcă Astalos) își rotunjește conturul, oxigenându-se. Și avem mare nevoie!?

După toate probabilitățile, istoria oficială va fi rescrisă pe măsură colaborării Talpeș / Alexandrescu. Ele vor scoate la lumină ceea ce este încă în penumbră pentru opinia publică și istorici. Iată cuprins vol. I. Cap.: 1 Stuttgart 1985 – Congresul Mondial de Istorie; 2 Sfârșitul începutului și începutul sfârșitului; 3 Între trădare și cacealma ? Strategică. Lovitura Moscovei; 4 Sfidarea Marelui Urs?; 5 Doctrina Brejnev, ultima strigare; 6 Soarta României, nu la Malta, ci la Kiev!; 7 Proiectul lui Ceaușescu venea de la Carol II-lea!; 8 Berlin august 1989, la 50 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov; 9 Între Stihiile trecutului și Războiul stelelor.

Pentru a-l înțelege pe Hidalgo este necesară dacă nu chiar obligatorie lectura Breviarului, pentru că în el ni se dezvăluie un Weltanschuung-ul filozofic și literar mai puțin obișnuit. George Astalos de la Paris vede în modul sau de abordare a realității în general și a celei românești în special un paralelism cu Inconvenientul de a te fi născut a lui Emil Cioran. Talpeș e însă autohton, departe de pesimismul lui Cioran în exil, chiar atunci când constată la contemporani săi o incredibilă stare de delăsare și nedorința de asumare a propriei condiții actuale și viitoare? (Breviar, p.255). Notițele lui scrise parcă în fugă, rar depășesc zece rânduri, sunt rezumate de articole sau chiar de cărți. În cel mai rău caz sunt fotografii spontane făcute cu blitzul, mai ușor sau mai greu de decriptat. Unele sunt caricaturi pline de umor negru. Centrul de greutate al meditațiilor este însă soarta țării pentru că patriotismul este un defect profesional al militarilor. Cum ar putea ei altfel să servească patria chiar cu prețul vieții?

Cele circa o mie de idei din Breviar sunt intenționat nesistematizate pentru a-l obliga pe cititor să facă o ierarhizare proprie. Bineînțeles că se poate începe cu Dumnezeu și transcendență. Cu Vechiul și Noul Testament. Cu popoare imperiale, de limes și barbare. Cu ortodoxia și occidentul. România: Occident refuzat și Orient refulat reprezintă cele două determinări ale unei existențe în care negasindu-ne măsură vom sfârși prin a ne pierde identitatea. (p.189)

Cum vede autorul situația de astăzi a românilor? După 1989, înstrăinarea a ajuns să li se prezinte a fi singură lor șansă, pentru că rădăcinile neamului nostru se văd în alegerile pe care le face. Mă doare crunt nevoia lui de fanarioți și continuă pe această ideee. Astăzi, accesînd modelul european, am ajuns să ne alegem ciocoii, sperând că vor ajunge să fie obligați la condiția de fanarioți controlați și judecați. (p.8,86,34). Bănățeanul Talpeș se face și purtător de cuvânt al ortodocșilor din Transilvania, care terorizați de unguri de o mie de ani nu pricep nici acum de ce până în 1863 au avut statutul de tolerați, nu aveau dreptul de a se instala în orașe, de a construi biserici din piatră și a-și face case din același material. Mai mult chiar, situația de azi a tuturor greco-ortodocșilor din UE nu numai că-i foarte apropiată de cea din trecut, dar ? Avem și noi dreptul măcar la un răspuns? ? Cine să ni-l dea dacă ai noștri (cei care se pretind și chiar i-am ales a fi așa) nici măcar nu știu a întreba (la C.E. de la Strassburg) (despre români și cei care se pretind a fi)? (Breviar, p.20).

Bazându-se pe succesele dictaturii de dezvoltare în colaborare cu vestul, Ceaușescu și ortodocși lui moldo-valahi s-au folosit o scurtă perioda de timp de o oarecare libertate generată de destinderea de după ridicarea anatemei dintre ortodocși și occidentali, după Conciliul Vatican II, pentru a realiza la București o a patra Romă. Un proiect istoric fără nici o șansă de realizare. La ortodocși, după ce li s-a răpit Constantinopolul, iar cea de a treia Romă a eșuat în retardari feudale, se continuă rătăciri confesionale prin negări doctrinare, pendulări între vest și est, până la poartă Pacificului.(p.159)

Ideia construirii Casei Poporului și Mântuirii Neamului există deja sub regele Carol II, și era reverența făcută Parisului, Occidentului, iar cea a Bizanțului după Bizanț e încă și mai veche, exhausiv analizată pe toate fețele de Nicolae Iorga, era o plecăciune Orientului. Pentru că și la moldo-valahi, între virtute și tolerantă s-au consumat acuplările, decuplările și confruntările dintre români și helenici, latini și bizantini, catolicism și ortodoxism. (p.203)

De aceea nu-i deloc surprinzător că proiectele dâmbovițene, demne de El ingenioso hidalgo Don Quixote de la Mancha de Miguel de Cervantes, care numai aparent aparțin lui Nicolae și Elena Ceaușescu, s-au izbit de rezistenţe, chiar atunci când era vorba numai de mori de vânt propagandistic. Atât Roma, a două Romă, Constantinopolul, a treia Romă, Moscova, cât și neo-protestanții anglo-americani, nu puteau tolera în nici un caz un experiment greco-ortodox, pentru că ar fi fost un pas înapoi în misiunea lor sfântă de a reface unitatea creștină a lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, o dictatură de dezvoltare capabilă să scoată o țara ortodoxă din mizerie, o a patra Romă în Balcani, submina autoritatea Moscovei și periclita legătura ei directă cu frații lor sârbi și bulgari. Cu toate că sunt urmași ai Romei, de la Marea Schismă, ortodocșii moldo-valahii sunt de o mie de ani în lanțurile grele ale duhovniciei și soborniciei moscovite și constantinopolitane, care că și panortodoxia și panslavismul, de data mai recentă, sunt toate incompatibile cu aspirația românilor la independența și la o afirmare pe plan mondial în afară tutelei celei de treia Rome. Sub Ion Iliescu, 1989-2004, vizita papei Iona Paul II a fost exclusă. Steaua polară (roșie) era Moscova.

Singura cale de emancipare națională și socială, proiectul Corifeilor Școlii Ardelene, Unirea cu Roma, este strict interzisă de Moscova și neînţeleasă la București pentru că numai cultura occidentală a trecut Carpații. Nu și teologia. Izolarea de Roma, în calea tuturor relelor și mereu sub vremuri, cum ne spune cronicarul, l-au condus pe Cioran la pesimismul caracteristic mai tuturor exilaților, începând cu Ovidiu trist la Pontul Euxin, și pe Talpeș la prudența față de sensibilitatea, comportamentul religios ale ortodocșilor, nu de rareori complet absurd.

Cum ar putea fi altfel, dacă trădătorii, spionii Pacepa, Mircea Raceanu, Nicolae Militaru sunt reabilitați și revoluționari din dec. 1989, mai ales țiganii romanes, sunt promovați. Tiganiada statului este oricum la ordinea zilei. Țiganii dau deja tonul în toate, de la normele de comportament la manele. Dacă nu mi-ar fi fost dat să trăiesc după 1989, n-aș fi înțeles cât de mare a fost Ion Budai-Deleanu. Ce operă fabuloasă este Tiganiada și ce se poate, prin timp, întâmpla, cu noi, cei de la est de Huran Hasza.? (Breviar, p.174)

Ideia degradării statului român o regăsim și când autorul se referă la meseria de spion, adică de om inteligent în misiune pentru neamul sau, care sunt eroi nu numai în romane ci și seriale. Pentru că el o cunoaște din proprie experiență ? Vreți să măsurați gradul de aderență și susținere a ideii de stat? Priviți cum sunt tratate și asumate noțiunile de spion și spionaj. Cât despre purtătorii acestor atât de onorabile și nobile îndeletniciri, numai în și ai României să nu fi. Deși, priviți, la spionii altora care fac cariere impresionante. Desigur, pentru alții, în această țara a nimănui. (p.174). Rezultatul, o țară din lumea a treia nu putea produce decât cetățeni de condiția a treia. Spre asta a și fost îndreptată și ajutată România, în periplu actual european. (România, 1989, și românii ca experiment, 2009) (p.16), până când președintele și patriarhul încep dialogul în vederea unirii cu Roma și românii vor ieși din cercul vicios, subdezvolatare, dictatură, revoluție, haos, democrație, subdezvoltare, dictatură, revoluție, haos ?

Și pentru ca în Europa de vest confuzia să fie totală, cei aleși merg atât de departe pe urmele greco- fanarioților, că pe ex-regele care a predat comandantul armatei inamicului, pe spionii trădători, pe țigani care îi compromit, îi supun paradoxal unei discriminări pozitive cu spagă și comision. Politic corect. Trădătorii străini de neam ca și țiganii sunt reabilitați și recompensați, li se retrocedează palate și aur, primesc certificate de revoluționari, scutiri de impozite, spații comerciale, teren agricol și intravilan, sinecure și decortii. Comportamentul absurd e o formă protest, de neputință și chiar de automutilare a celor, care nu mai văd luminița de la capătul tunelului. Numai cu ajutorul literaturii absurde mai pot fi înțeleși Lunatecii lui Vinea din București. Urmuz se sinucide la șosea, Ionesco și Tristán Tzara fug în absurd la Paris. Acest exotismul oriental a la El ingenioso hidalgo Don Quixote pune însă nolens volens la îndoială voința ortodoxiei moldo-valahe de a se adapta raționalității statale din occident, normelor și valorilor româno-catolice. Mai ales că vizita Fericitului Ioan Paul II la București, mai 1999, mâna de ajutor întinsă generos de Roma, a rămas fără răspuns.

3 răspunsuri la Breviarul marelui Hidalgo

  1. Pingback: Istoria Romaniei la Limes, intre Est si Vest - Miorita USA Newspaper

  2. Pingback: Mariana Gurza – Blog » Blog Archive » Prof. Dr. Viorel Roman: Istoria României la Limes, între Est și Vest

  3. Pingback: Voprel ROMAN – „Moldo-valahii si Scoala Ardeleana. Un dialog (V.)” | Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*