Avram Iancu, o biografie sau un destin?

În inima Apusenilor avea să deschidă lumina ochilor în anul 1824, cel pe care poporul la gratulat cu numele de Crăişorul Munţilor.  Părinţii i-au pus numele de Avram, celui ce avea furişaţi sub pernă bănuţi de argint, să aibă viaţa curată ca argintul. Se spune că dintre obiectele aşezate după cum era obiceiul la capetele leagănului, Avrămuţ ar pus mai întâi mâna pe coada securii…

Copil fiind, pe vremea când tatăl său, “omul stăpânirii”, judeca în ogradă pe cei răzvrătiţi sau încălcători de lege, îi spune cu pumnii strânşi de durere, (pumnii cu care mai târziu va lovi în pieptul furtunii!), cu ochii înlăcrimaţi, ochii aceia albaştri ca Arieşul:“Tată, nu-i bună rânduiala de-acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui!”

În casa dascălului Mihai Gomboş, Avrămuţ învaţă literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra. La 10 ani merge la Câmpeni, Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria şi geografia, cântul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe.  După terminarea şcolii din Câmpeni, împlinind vârsta de 13 ani, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna. În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, îl găsim înregistrat ca Iank Abraham, de religie romano-catolică! În anul 1841, la 17 ani, se înscrie la liceul piariştilor din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna

După terminarea celor trei ani, se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, de pe vremea când îşi lepădase straiele ţărăneşti la plecarea lui la gimnaziul din Zlatna. Acasă, printre moţi, caută să le cunoască suferinţele, procesele lungi şi nemiloase în care erau târâţi aceştia prin tribunalele vremii. Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, Terminând cursurile, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale de plebeu

Participă în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj. Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte: ”Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horea.

Pe Câmpia Blajului, în mai 1848,  cei patruzeci de mii de români, adunaţi în formă de stea, ascultă cutremuraţi de emoţie cuvintele Crăişorului: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!” Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor venit să le curăţesc!”

„Ori izbim cu pumnul în pieptul furtunii, ori pierim!” Revoluţia dă în clocot. Până la sfârşitul lui octombrie 1848 ea cuprinde aproape întreaga Transilvanie. Câmpeni, Abrud, Mărişel, Arieş, Mureş, Someş, Criş, Târnave, Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Şiria, Arad… Pete de sânge… pe chipul unei naţiuni îndurerate

Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, a fost un ideal care  l-a marcat tot timpul pe Iancu. După înfrângerea revoluţiei, Iancu pleacă la Viena. Românii sunt din nou dezamăgiţi. Iancu, împreună cu Cipariu, Bărnuţiu şi Laurean, sunt chemaţi la poliţie, comunicându-li-se acestora ordinul de a părăsi Viena, după ce Iancu refuzase din nou să primească decoraţia dată de împărat, ”Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, spunând :”Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor! 1852, 17 septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat , umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborât „în smoala melancoliei nesfârşite…” Este trimis apoi sub arest la Sibiu unde i se înscenează un proces. După eliberare se duce la vechiul său amic, Ilie Măcelariu, prieten şi coleg de la Facultatea de Drept din Cluj… Reîntorcându-se în Apuseni, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul pe Muntele Găina care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Câmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întâlnirea cu monarhul.

În 1855, toamna, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…  „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort!”

Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române…”

El, regele munţilor, cel fără coroană, adormea pentru totdeauna singur şi cu fluierul flămând, pe prispa unui brutar, Ion Stupină, de la Baia de Criş, în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită…

Un răspuns la Avram Iancu, o biografie sau un destin?

  1. Pingback: S-a întâmplat în 10 septembrie 1872 - Jurnal Spiritual

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*