După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (cf. idem, pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştilor din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpîrlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de multă vreme! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor.
După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînă în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-o Scrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum a declarat Hunor Kelemen); escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, recent, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!
Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!
În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată cînd s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.
Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, pînă vom reveni la timpuri mai bune. Dar, cînd au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru cîţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat atîta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cîntec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decît ardelenismul?!
Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul, în proporţie de peste 80 la sută, maghiarizării naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: moartea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!
Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti
Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stînga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun: BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.
Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, generalul (r.) Gabriel Oprea, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!
În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare; Ciano la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).
A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai tîrziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfîrşit aruncîndu-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, cînd îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinînd cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“
Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni! Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!
Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!
Lasă un răspuns