Zarca Aiudului – Izolarea
Cu toate că dispoziţiile din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44) interziceau, în genere, separaţiunea individuală, admiţînd-o numai pentru condamnaţii de drept comun şi numai pentru o perioadă de maximum doi ani de la începerea executării pedepsei, în realitate condamnaţii din secţiile speciale erau trecuţi la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la ,,zarca“ de la Aiud, ,,neagra“ la Sighet şi Jilava, ,,cazinca“ la Suceava, etc.. Aici deţinuţii executau pedepse într-o totală izolare, în condiţii de mizerie şi înfometare. Un fenomen caracteristic al penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani ai detenţiei, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncalzite. Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la perna şi aşternut. Majoritatea unităţilor penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura coborând drastic în celule în timpul iernii. Alimentaţia şi asistenţa medicală erau deficitare. În general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secţiile pentru detinuţii politici aceasta era foarte puţină. În privinţa asistenţei medicale, aceasta era deseori absentă. Detinuţii politici erau mai rar şi mai greu vizitaţi de medic. Internarea în staţionarul penitenciarului şi repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricţii speciale. În unele cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună, a fost nevoie să se recurgă la greva foamei. În multe cazuri de acest fel, detinuţii au fost alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor sau au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi.
Despre „Holocaustul roşu” sau crimele în cifre
Conform estimărilor făcute de Florin Mătrescu în cartea sa ,,Holocaustul roşu“ numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeşte trei milioane. Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaţi în lagărele din Nordul Ingheţat un număr de 300.000 de români basarabeni şi bucovineni. Între anii 1945 şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi în lagăre. Între anii 1946 şi 1947, 200.000 – 350.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin. Victor Bârsan în cartea sa ,,Masacrul inocenţilor”, editura Bucureşti, 1993, deosebeşte mai multe valuri de deportări. Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi. Între anii 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportaţi. Între anii 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocată de Stalin. La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate. Între anii 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan. Anton Ovseyenco în ,,The Time of Stalin: Potret of a Tirrany”, N.Y. Harper and Row, 1981 estimează numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane. În ceea ce priveşte România, conform lui Florin Mătrescu, în cartea ,,Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, grupurile masive de deportări şi crime au fost: ,,capitularea fără condiţii” de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).
Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români – din unitaţi ale Armatei Regale Române, care în primăvara 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, „Un „Katyn” românesc” – România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96). Ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute, oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele şi soţiile de violuri. Colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile – provocând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada 1949 – 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori. Rezistenţa armată din munţi (1946 – 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni. Cifrele globale ale holocaustului roşu în România sînt diferite. Numărul total al deţinuţilor: 2.000.000 ( Filip Păunescu – ,,Cunoaşterea şi combaterea comunismului”. 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu). Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit. Se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori. Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României.
Colonia de muncă din localitatea Giurgeni
Una dintre închisorile comuniste ale anilor ’60 din Insula Mare a Brăilei a fost şi colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarceraţi detinuţi contrarevolutionari. Conform ,,Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)”, ,,reacţionarii” trăiau în condiţii inumane. ,,Aveau un regim de muncă forţată, fiind păziţi de cîini dresaţi să-i atace dacă se prăbuşeau la pămînt sau dacă încercau să se odihnească. Mîncarea era foarte proastă, iar setea – chinuitoare. Cei închişi erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului – din bălţile de pe teren. Prezenţa şobolanilor în gropile care ţineau loc de closet sau în depozitele de alimente a contribuit la declanşarea unor epidemii: febră tifoidă şi leptospiroza”. Una dintre cele mai grele activităţi era considerată munca la orezărie cînd deţinuţii erau obligaţi să stea tot timpul în apă, încovoiaţi, pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarceraţi numai deţinuţi politici între anii 1960-1962 cînd comandantul penitenciarului era Alexandru Ioaniţescu. Maiorul a căpătat experienţă la penitenciarele de la Cluj ca locţiitor de comandant, la Aiud (1956-1958), pe aceeaşi functie şi apoi a fost mutat la Giurgeni. Prin mîna lui au trecut mii de deţinuţi şi chiar elita epocii. Torţionarul şi l-a amintit pe poetul Radu Gyr. La Giurgeni a devenit stăpîn peste 1600 de deţinuţi politici. ,,Cum să nu le dau mancare? Păi, dacă eu vă spun că arătau ca luptatorii! In societate nu se mănca carne, dar la unitate se dădea de cinci ori pe săptămînă. Sigur, mai mult subproduse, căpăţîni, gheare, dar aveau în farfurie miros de carne. Odată, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prăpădiţi rău de tot. Bătuţi. Gălbejiţi. M-am dus la Lunca Dunării personal să-i primesc, venise un tren cu ei. M-am dus cu două camioane şi i-am încolonat cu gardă, să-i aducem la Giurgeni, era o distanţă de vreo 7-8 kilometri. Dom’le, erau atît de prăpădiţi, că o parte din ei au căzut pe drum. Apoi i-am scos la muncă şi unii au devenit nişte luptaăori, dom’le. Lucrau în soare. Aveau o forţă în ei!”relata în faţa ziariştilor torţionarul. Rezultatele muncii desfăşurate de ofiţerul Ioaniţescu la comanda penitenciarelor pe la care a trecut au rămas menţionate în arhive. Referatele Serviciului de Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor scot la lumină portretul unui călău mulţumit de sine: conform documentelor, Ioaniţescu îi lovea ,,în special pe deţinuţii cunoscuţi ca elemente înrăit-duşmănoase, preocupaţi de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalţi deţinuţi la nesupunere”. În urma unor reclamaţii ce vizau excesul de zel, Ioaniţescu este retrogradat din funcţie şi numit locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la lagărul de la Periprava. După aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru Ioaniţescu neagă acuzaţiile, pe care le consideră simple răbunari ale unui alt ofiţer. ,, Vă spun sincer. Eu am fost sîrguincios. Am muncit. M-am străduit. Acum sînt bătrîn şi nu vreau decît să fiu lăsat în pace să-mi mănînc în linişte pensia”. Încasează 2.500 de lei noi, adică de peste patru ori mai mult decît o pensie medie în România.
Lasă un răspuns