Brigada mobilă de spionaj

În anul 1943 Stalin ordonă înfiinţarea unei unităţi speciale a N.K.V.D.care trebuia să identifice şi să urmărească pe toţi cei care ar fi colaborat cu germanii şi aliaţii lor. Unitatea numită ,,Smerş“ s-a constituit în România începînd din anul 1944 şi a fost sprijinită de secretarul la Ministerul de Interne Teohari Georgescu pe numele real Baruh Tescovici. Numele românesc va fi ,,Brigada Mobilă“ şi avea următoarele misiuni: să convingă populaţia că întregul aparat de stat al ramurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat; partidele istorice deveneau automat agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate; unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre formate la Moscova; să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic; să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României şi poliţia politică internă. ,,Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), dar la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai procesului de distrugere al elitei româneşti. Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-şi schimba numele, de a se româniza pentru a-şi ascunde mai bine identitatea lor reală. Operaţiunea de arestare a purtat numele de cod de ,,Gayaneh“, denumire dată de Stalin şi încredinţată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor“ (ibid. p.37) În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sînt arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare iar din centrele universitare din Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1000 de studenţi. În 20 mai au fost arestaţi 3000 de ofiţeri ai armatei române, 2000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L….

Cu alte cuvinte, se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc, iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen. În luna mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din luna martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.

Aşadar, în vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă. Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate. PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agrează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

Teama, frica de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi demonstrase eficienţa pe parcursul războiului.

În 19 august anul 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de Informaţii care se afla sub conducerea lui Gheorghe Pintilie şi Emil Bodnăraş au arestat aproximativ 1000 de ofiţeri S.S.I. La 1 decembrie este desfiinţată Biserica greco-catolică şi este arestată ierarhia ei. Arestările se făceau inopinant şi prin mijloace diverse. Părintele Iustin Pârvu povesteşte cum a fost ridicat în noaptea de 14 spre 15 mai din camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman şi transportat cu o dubă neagră. Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7 spre 8 iulie din gara Copşa Mică iar în data de 10 iunie Părintele Arsenie Boca dădea declaraţii la Securitate. Motivele arestărilor erau multiple: Părintele Zosim Oancea era învinuit pentru ajutorarea unor familii de creştini deja arestaţi, folosind banii din editarea unui calendar creştin-ortodox. Părintele Iustin Pârvu a fost acuzat că se afla încris pe o listă de donatori şi susţinători ai celor aflaţi în închisoare. Preotul Gheorghe Chiriac, doctor în teologie şi filosofie, a fost pus sub acuzare pentru că a participat cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieşit din închisoare. Liviu Munteanu, protopop de Bistriţa şi rector al Institutului Teologic din Cluj a fost pus sub învinuire pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj care l-a îndemnat să emită o circulară ce îndemna preoţii la catehizarea credincioşilor interzisă de Legea Cultelor. Părintele Arsenie Boca a fost arestat pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiaţii din munţi şi pe cei paraşutaţi care veneau din Germania să ajute rezistenţa românească. Părintele Ioan Iovan, ucenic al părintelui Arsenie Boca, a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea. El a fost duhovnicul maicilor de la mănăstirea Vladimireşti şi unul dintre cei mai insultaţi şi calomniaţi preoţi români.