Arhiva zilnică: 5 iunie 2019

„Football Museum Bucharest” – primul muzeu al fotbalului din Europa de Est

Data: 11 mai 2024 by Redacția

În centrul Bucureștiului, pe strada Gabroveni 24, putem da fluierul de start și începe o călătorie interactivă prin istoria fotbalului mondial! „Football Museum Bucharest” este primul muzeu al fotbalului din Europa de Est, situat în Centrul Vechi al Bucureștiului într-o clădire istorică complet restaurată de 1.500 mp. Pe lângă spațiile expoziționale spectaculoase întinse pe 8 niveluri, bucurați-vă de experiențe multimedia, jocuri sau experiențe pentru copii. El este o instituție privată realizat printr-o investiție de aproximativ 1,6 milioane euro și a fost deschis pe 22 noiembrie 2022. Dacă îi veți trece pragul, veți putea descoperi lucruri uimitoare în strânsă legătură cu fenomenul fotbalului, cum ar fi evoluția mingii de fotbal din 1930 până în prezent, istoria arbitrilor, dar și tricouri purtate și alte lucruri ce au aparținut marilor legende românești și internaționale, cum ar fi: Hagi, Popescu, Maradona sau Ronaldo. Sunt pregătite colecții în premieră în România, atât temporare, cât și permanente! De fiecare dată când vei veni aici, vei găsi ceva nou, așa că te așteptăm pe terenul nostru de joc! La parterul clădirii, muzeul are magazin de suveniruri, bistro-restaurant în care veți vedea meciurile echipelor preferate în timp ce vă veți bucura de rețete delicioase, precum și de propria cafenea. Exponatele sunt minunat prezentate, cu informații scrise, atât în limba română, cât și în engleză. Aș adăuga doar un ghid audio, în care să fie prezentate și mai multe informații.. în mai multe limbi. Pentru că poziția excelentă a muzeului, strategică, din Centrul Vechi, este ideală pentru turiștii străini. Ca orice muzeu ce se respectă, ai posibilitatea de a lăsa bagajele într-un vestiar. Acest lucru este gratuit, iar copii, mici sau mari, își pot încerca abilitățile la o masă de fotbal. Ne așteaptă cinci etaje de fotbal pur, pentru a fi explorate.

Turul începe cu „Romanian Room”, o sală rezervată istoriei fotbalului românesc. Pe centru avem două vitrine ce formează numărul 10, rezervat lui Gheorghe Hagi, regele fotbalului nostru. Aici sunt prezentate câteva tricouri purtate de acesta pe parcursul carierei sale. Pe „extreme” sunt tricourile altor fotbaliști de legendă ai naționalei noastre, din mai multe epoci. Tot aici găsim fanioane, insigne, sau alte obiecte asociate cu echipe românești, cu arbitri, sau fotbaliști. Un colț al camerei este rezervat jurnalismului sportiv, mai exact „Gazetei Sporturilor”. Vedem aici și o copie a primei ediții a publicației, din 1924. Urcăm un etaj și ajungem la „Experience Room”. Pășim practic pe gazonul de joc, flancat de tricourile de joc ale unor jucători legendari ai fotbalului mondial. Vă spun doar de brazilianul Ronaldo și Zlatan Ibrahimovici și cred că deja v-am atras atenția. Celor doi se alătură multe-multe alte nume de legendă, pe care vă las să le descoperiți singuri. Atenție însă… multe dintre colecții sunt temporare, ceea ce înseamnă cu exponatele se vor schimba periodic, probabil la trei-patru luni. Deci muzeul este într-o continuă schimbare.

Ecranul uriaș, alături de numeroase leduri au rolul de a teleporta direct pe stadion. Sunt prezentate momente de pe marile stadioane ale lumii, cât și ale României, iar diverse galerii se succed. Dacă ai norocul ca echipa ta preferată să fie între ele, sigur rămâi cu pielea de găină. Galeria Rapidului încheie succesiunea de imagini. Urmează „International Room”, unde găsim și mai multe tricouri purtate și semnate de jucători fantastici. În special străini. Tot aici avem o incursiune prin istoria Cupei Mondiale. Putem vedea cum au evoluat mingiile de fotbal, de la primul Campionat Mondial, din 1930, până la turneul final din 2022. Dar și ghetele de fotbal, unde găsim replici ale „bocancilor” purtați de fotbaliști în urmă cu 100 de ani. Ajungem la „Camera Interactivă”, probabil preferata celor mici. Aici îți poți testa calitățile de goalkeeper, pe un simulator. De asemenea ai șansa de a sta în sala de conferință, unde lași impresiile tale despre meci în fața jurnaștilor.Dacă dorești, poți să încerci meseria de comentator sportiv. Toată experiența este salvată și îți este trimisă. Din păcate, în momentul vizitei noastre erau niște dificultăți tehnice și nu ne-am putut bucura de acest beneficiu. Se întâmplă, iar eu sunt sigur că toate aceste mici probleme vor fi remediate curând.

În centrul camerei se află o sferă formată din numeroase leduri. Aici se succes imagini de la turneele finale de Campionat Mondial. Ajungem în cele din urmă la ultimul nivel al muzeului, „Practice Room”. Aici te transpui în rolul de fotbalist și îți testezi șutul. Învinge portarul la „penalty corner”, sau măsoară viteza șutului tău. Reveniți la parter, puteți face o pauză la cafenea, sau la bistro. Acesta este amenajat superb pentru a viziona un meci alături de prieteni. Nu este necesar să achitați taxa de intrare la muzeu pentru accesul aici. Ultima oprire trebuie să fie la Fan Shop, de unde aveți posibilitatea să cumpărați un suvenir cu Muzeul Fotbalului, sau chiar un tricou al echipei favorite din Liga 1. Veți lua apoi contact cu realitatea încărcați cu o pleiadă de amintiri frumoase și retrăiri ale momentelor de neuitat din acest minunat sport cu balonul rotund, fotbalul… În continuarea acestei minunate inițiative, poate apărea în continuare un „Muzeu al Sportului Românesc” ce poate adăposti medaliile și trofeele obținute în timp de echipele naționale la competiții internaționale. Sper să se îndeplinească cât mai curând și această dorință nu doar a mea… (G.V.G.)

Basarabenii cer aderarea la NATO și unirea cu România!

Data: 11 mai 2024 by Redacția

REZOLUȚIA mitingului de protest împotriva fascismului, rașismului, șovinismului și a războiului Rusiei împotriva Ucrainei și a Europei civilizate (din 9 mai 2024)

Întruniți la mitingul de protest împotriva fascismului, transpus în ziua de azi în forma rașismului, împotriva războiului criminal al imperialismului rus în Ucraina; Revoltați de prezența „lumii ruse” și a exponenților ei, care-și afișează deschis atașamentul față de revanșa imperială rusă prin marșuri publice în spiritul ideologiei rașiste, cu afișarea simbolurilor războiului și colonizării; Conștienți de pericolul existențial pentru spațiul nostru național; Deranjați de miopia autorităților de a păstra neutralitatea ca mijloc de apărare, de a promova jumătățile de măsură pentru asigurarea securității naționale; Constatăm:

1. În pofida desprinderii noastre de Rusia imperială la data de 27 august 1991, aceasta continuă să fie omniprezentă în teritoriul nostru național și azi;

2. Teritoriul Republicii Moldova este „marcat” de către Rusia imperială cu simbolurile sale – tancuri, monumente ruso-sovietice, denumiri de străzi, panglică bicoloră, promovarea agresivă a sărbătorilor ruso-sovietice etc. etc.;

3. Coloana a cincea, încurajarea și finanțarea separatismului, ațâțarea vrajbei interetnice, utilizarea enclavelor separatiste cu scopul paralizării instituțiilor de stat și a dezmembrării teritoriale, implicarea masivă a bisericii ruse, propaganda deschisă sau camuflată, impunerea limbii ruse în spațiul public, existența televiziunilor rusești în spațiul național – toate se manifestă ca un vârf de lance al Rusiei imperiale, pentru refacerea „lumii ruse”;

4. Prin instrumentele și marionetele sale, Federația Rusă pregătește terenul să aducă războiul ei imperial pe teritoriul Republicii Moldova;

5. Securitatea Republicii Moldova e una lipsită de capacități reale de a face față unei invazii militare. În orice clipă putem fi ocupați din nou de către Rusia imperială.

Pornind de la aceste constatări dramatice, cerem:

1. Acțiuni eficiente și dure ale organelor de stat, responsabile de securitatea Republicii Moldova;

2. Legiferarea și promovarea urgentă a unui Program Național de schimbare a atitudinii societății moldovenești față de neutralitatea fictivă din Constituție și aderarea neîntârziată a Republicii Moldova la sistemul colectiv de apărare a continentului european;

3. Interzicerea televiziunilor rusești, care propagă direct sau indirect războiul, „lumea rusă” și acțiunile criminale ale Rusiei imperiale;

4. Scoaterea în afara legii a filialei bisericii ruse de pe teritoriul R. Moldova, filială a serviciilor rusești care face propagandă pentru războiul declanșat de Kremlin;

5. Demontarea tuturor monumentelor ruso-sovietice, abrogarea tuturor sărbătorilor ruso-sovietice și a manifestărilor șovine, separatiste, militariste și rașiste de sorginte stalinist-putinistă;

6. Schimbarea denumirilor de străzi și localități, care amintește de Rusia imperială, eradicarea definitivă a elementelor pe care se bazează „lumea rusă”.

Totodată declarăm:

1. Reluarea activității și redimensionarea Convenției Euro-Unioniste, în care se regăsesc entități politice și entități civice cu valențe naționale – scopul cărora este integrarea în Uniunea Europeană și în spațiul de securitate euroatlantic prin Unirea R.Moldova cu Patria-Mamă – România!

2. Convenția Euro-Unionistă va participa la scrutinul prezidențial din acest an și își va axa campania electorală pe obiectivele Declarației de Independență, obiective ce ne permit să revenim în spațiul devenirii noastre, sub umbrela euroatlantică, în spațiul democrațiilor europene.

3. Convenția Euro-Unionistă va participa la scrutinul parlamentar din 2025 cu un program electoral euro-unionist, obiectivul de bază fiind axat pe Reîntregirea Națională, ca drumul cel mai scurt și sigur de integrare în UE și NATO.

4. Convenția Euro-Unionistă va propune pentru scrutinul parlamentar viitor o Listă Națională Unică, care va fi aprobată de congresul forțelor Euro-Unioniste în primăvara anului 2025.

Declarația este adoptată unanim de participanții la mitingul de protest din 9 mai 2024, (Chișinău. 9 mai 2024)

Rosenthal, pictorul revoluționar care a murit pentru România la 31 de ani

Data: 11 mai 2024 by George V. Grigore

Cunoscut în România ca Daniel Rosenthal (iar în arta plastică maghiară ca David Rosenthal), pictorul s-a născut în anul 1820 la Pesta, într-o familie de negustori evrei unguri. Informațiile despre studiile pictorului sunt neclare, în sensul că nu se știe cu certitudine dacă a urmat o școală normală sau superioară de arte plastice la Pesta, dar a fost consemnată prezența sa la Viena, unde în 1839 studia la Academia de Arte, unde l-a cunoscut pe pictorul român Ioan Negulici. Rosenthal ar fi sosit la București în anul 1842, dovadă fiind portretele făcute de artist unor personaje din lumea bună a Bucureștiului, unele dintre ele datate în acel an, „Portretul doamnei Filipescu” fiind considerat primul realizat la venirea sa în Țara Românească. În perioada 1843-1844, Rosenthal a făcut o serie de portrete printre care cele care îl reprezintă pe Nicolae Bălcescu, pe boierul Cătuneanu și pe Mașenca Filliti.

Rosenthal a intrat în cercurile intelectuale bucureștene și s-a împrietenit cu inginerul Cretzeanu, cu Vasile Mălinescu și mai ales cu Constantin A. Rosetti, iar în 1844 a plecat la Paris împreună cu Mălinescu, după cum consemnează biografii săi. Cunoscutul tablou „România Revoluţionară” al autorului a fost pictat la Paris, unde artistul se afla alături de românii aflați în exil după înăbuşirea Revoluției de la 1848 din Ţara Românească. Maria Rosetti, soția lui C. A. Rosetti, prietenul lui Rosenthal din vremea studiilor la Viena, este cea reprezentată în prim plan, cu tricolorul în mâna stângă și hangerul în dreapta. Maria, născută Grant, avea un temperament romantic și a jucat un rol important în eliberarea revoluționarilor români luați prizonierii de către turci, devenind astfel un simbol al mişcării revoluţionare din Țara Românească. Tabloul se află în present în Galeria de Artă Românească Modernă a Muzeului Național de Artă din București. Maria Grant se născuse în Anglia în 1819 și era sora diplomatului Effingham Grant, cel care a fost, la începutul carierei sale, consilierul lui Robert Gilmour Colquhoun, consul britanic la Bucureşti. Tânăra și-a însoţit fratele în Valahia, a lucrat un timp ca profesoară pentru copiii familiei generalului Odobescu şi s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten al fratelui său, Constantin A. Rosetti. Cei doi s-au căsătorit în casa părinţilor săi din Plymouth în 1847, iar un an mai târziu, în timpul revoluţiei, bărbatul a devenit liderul curentului radical al revoluţionarilor, a fost ales secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliţie la Bucureşti şi a devenit redactor al ziarului „Pruncul român”.

După înfrângerea Revoluției, Rosetti a fost exilat împreună cu camarazii săi paşoptişti, fiind urcați de turci pe două plute și trimiși la graniţa cu Austria. Soţia sa, Maria, însoțită de tânărul pictor Daniel Rosenthal, a reuşit să îi elibereze pe prizonieri cu acordul primarului din Sviniţa, iar de aici au plecat împreună spre Franţa, prin Ungaria, Croaţia şi Austria. Ajunşi la Paris în decembrie 1848 soţii Rosetti s-au ocupat de editarea revistelor „România viitoare” şi „Republica Română”, iar Rosenthal rămâne alături de ei. Rămas fără bani la un moment dat, tânărul pictor a plecat spre Elveția și a trăit o vreme, la sfârșitul lui 1850, în orașul Porrentruy, apoi în Fribourg și în Chur. În iulie 1851 a decis să se întoarcă în Țara Românească în încercarea de a reaprinde mișcarea revoluționară, dar planul său a fost divulgat de spionii celei de-a doua republici franceze aflată sub autoritatea lui Napoleon al III-lea. Aceștia au interceptat scrisorile lui Rosenthal către prietenii din Paris și i-au informat pe austrieci, iar pictorul Rosenthal a fost arestat în timpul călătoriei spre București, în timp ce se afla în Pesta, fiind acuzat pentru declarațiile sale politice imprudente.

Presat să-și dezvăluie conexiunile în lumea liderilor revoluționari, a refuzat să-și trădeze camarazii, a fost torturat până la moarte, iar trupul său nu a fost niciodată returnat familiei. Constantin Daniel Rosenthal a murit pe 22 aprilie 1851, la doar 31 de ani. Exilul Mariei și al lui CA Rosetti s-a încheiat în 1857, iar la revenirea în ţară, cei doi au avut o activitate publicistică extrem de bogată. Ea a editat, în 1865, revistă „Mama şi copilul” şi s-a implicat în multe acţiuni de caritate şi opere de binefacere. În 1878, Maria Rosetti a publicat în revista „Mama și Copilul” un articol omagial pentru prietenul său: „Rosenthal a fost unul dintre cei mai buni și cei mai loiali oameni pe care Dumnezeu i-a creat după chipul Său, a murit pentru România, pentru libertatea ei, a murit pentru prietenii săi români […] Acest prieten, acest fiu, acest martir al României este israelit. Numele lui era Daniel Rosenthal.” Soţii Rosetti au avut 8 copii, dar doar patru dintre aceştia au supravieţuit: fetița Liberty Sofia, care a venit pe lume în 1848, şi trei băieţi: Mircea, Vintilă şi Horia Rosetti.

Au rămas în galeriile de artă tablourile sale, având o notă aparte, dar putem menționa și crearea Statuii Libertății din Piața Vorniciei – imaginea statuii fiind publicată în „Illustrirte Zeitung” din Leipzig, no. 317/28 iulie 1849. În ziua de 23 iunie 1848 in Piața Vorniciei din București a fost inaugurată prima statuie de for public intitulată „Statuia Libertății” sau „România Deliverată”, operă a lui Constantin Rosenthal. Statuia, în stil neoclasic, reprezenta o alegorie a ideilor pașoptiste, sub chipul unei femei ținând în mâini o cumpănă și o cruce, amplasată pe un piedestal de piatră. De frica unei intervenții ale trupelor otomane și rusești, caimacamul conservator Emanoil Băleanu a dispus ca în noaptea de 28 spre 29 iunie 1848 statuia să fie distrusă.

Pașoptiștii au condamnat acest gest de distrugere a unei opere de artă, numindu-l un act de vandalism. In memoriam, se va face o statuie lui Rosenthal din ghips, realizată de sculptorul Ion Jalea, artistul plastic cu o singură mână. O stradă din București și una din Ploiești poartă numele pictorului Constantin Daniel Rosenthal. Imaginea tabloului „România Revoluţionară” (1848) al pictorului Constantin Daniel Rosenthal ne urmărește hipnotic din cărțile de istorie, la fel ca îndrăzneala și curajul acelor revoluționari pașoptiști ce au dorit libertate. Așa a fost și viața lui, ca o flacără ce deranja, ca o lumină prea puternică…

În locul Tratatului de aderare, de mai ieri, angajamentul comun al trădării și vânzării de țară…

Data: 10 mai 2024 by Cezar Adonis Mihalache

La atât se va reduce, de fapt, tot acel stufos Tratat european de până mai ieri, toate acele pagini de „aquis” -uri și anexele inițial motivante… La impunerea trădării și vânzării de țară de către fiecare stat european… La început, probabil, tot „pe cortine”… Sau de după cortine… Cu țări care vor avea dreptul de a înlocui acordurile, și însuși tratatul de bază al UE, cu o cerere de asumare a unui angajament (ale celorlalte „părți”, desigur), și statele având „dreptul” doar de a semna aceste angajamente de trădare… Pentru că, de câțiva ani încoace, toate principiile fondatoare ale CE, toate filele de „aquisuri”, și cele ale tratatului european în sine, nu mai au nici o valoare… Și nu doar pentru că Bruxelles -ul a impus-o, ci pentru că țările membre au permis acest lucru, ajungând deja în preajma acelei zile în care nu va mai fi nevoie de un tratat, stufos și poate cu drepturi și beneficii, fie ele trecute și ca note de subsol, ci doar de o unică foaie… Nici măcar una „de parcurs”, ci strict de acceptare… Iar faptul că, astăzi, Europa ne cere să-i dăm detaliat, pe tipuri de resurse (și cantități confirmate prin studii geologice), toate bogățiile, nu mai reprezintă un alt pas intermediar, ci deja acel ultim, final…

Practic, Bruxelles -ul nici măcar nu ne cere să devenim, explicit, turnători și vânzători de țară, trădători ai interesului național economic, ci ne oficializează în anatema în care ne-a înlănțuit cu fiecare zi, dacă nu imediat după aderare, cel puțin de la pandemie încoace… Pentru că scopul este unul singur… Preluarea Europei de către, nu ea însăși, ci, prin vasalii care au pus-o la îndemâna a fel și de interese, de cercurile geostrategice (și de servicii!) străine nevoilor cetățenilor europeni… De aceea, dincolo de ambalarea acestei alinieri ca o presupusă asigurare a necesarului de resurse (pentru Ucraina, război și… mediu!), de fapt, nu este vorba că Uniunea Europeană ne-ar cere să-i dăm noi, concret, aceste date… Pentru că nu are nevoie de ele, de la noi… Îi trebuie doar acea asumare a statutului de acceptare a acestei preluări dictatoriale a fiecărui centimetru de sol și subsol, iar faptul că ne cere să-i dăm toate prospecțiunile de resurse este doar o distragere a atenției… Pentru că UE ne știe deja toate bogățiile… Iar războiul în care vrea să intre, pe de-a întregul, nu atât în sprijinul Ucrainei, cât mai ales în folosul ei, prin crearea și impunerea unor pretexte transformabile, mai apoi, în impuneri dictatoriale, pentru orice mai este valoros în Europa, nu a fost degeaba pornit… Căci, dacă nu a fost de-a dreptul stârnit de groparii Europei (deși este tot mai clar ce jocuri au fost făcute), el a fost cel puțin sprijinit, iar, acum, totul pare a căpăta, nu-i așa?!, alte dimensiuni ale „rostului”… De înțelegere, deja, aproape prin confirmare…

Și avem și un răspuns, tot mai puțin speculativ, al duratei și direcției acestui război… Cel puțin pentru Europa… Pentru că el va dura atâta timp cât va fi nevoie ca fostele națiuni ale Europei să pună la dispoziția dictaturii europene (aparent, pentru că informațiile există deja bine centralizate) acele date care, în oricare alte vremuri, ar fi însemnat ani grei de pușcărie, conflicte diplomatice, procese de spionaj industrial și economic, imixtiuni și atacuri la adresa suveranității statelor… Dar, sub pretextul crizei de materii prime, generată și de tranziția către energia verde, dar, mai ales, de nevoile industriei militare europene, UE cere acum țărilor membre să dea raportul pentru fiecare resursă. De fapt, să semneze pentru cedarea acestora unui singur control, „ca efort de război”… Pentru că războiul acoperă și trădarea, și acceptarea trădării, nu?!… Evident, UE nu are nevoie de date în mod „aritmetic”… Pentru că le are deja la îndemână, prin propriul spionaj la adresa statelor membre, inclusiv prin toate acele programe „satelitare” de asigurare a pseudobinelui cetățenilor ei (precum cel de cadastru „gratuit” al terenurilor). Acum îi trebuie, sub acoperirea întocmirii unei centralizator al resurselor din Europa, chipurile, „pentru asigurarea aprovizionării sigure și durabile cu materii prime critice”, doar acceptul pentru ceva pe care deja îl are în bazele de date. Iar războiul în derulare și adaptarea la „energia verde” sunt motive suficiente, consideră ea, pentru a impune statelor, sub sloganul „mobilizării generale”, vânzarea propriilor interese prin cedarea drepturilor de exploatare. Prin menționarea în acest soi de nou „aquis european” doar a obligațiilor și îndatoririlor unui stat, curând, poate chiar sub riscul sancționării, nu doar la nivel de contravenții și infracțiuni, ci de-a dreptul ca delict de conduită europeană.

Și nu va fi nevoie ca statele să demareze programe de explorare la nivel național a resurselor pentru acele materii prime critice și strategice vizate prin noul regulament UE. Și de a le pune apoi la dispoziția UE, ca date precis identificabile a zăcămintelor „deținute”. Pentru că, Bruxelles -ul le are și va ști, înainte ca o țară să facă astfel de explorări și exploatări, ce resurse să-i ceară acesteia. În fond, nu este deloc vorba de o presupusă lipsă „a informațiilor geologice actualizate privind materiile prime critice în Uniunea Europeană”, ci de forțarea statelor de a-și asuma punerea acestora la dispoziția ei. Dar asta nu înseamnă că statutul de slugă al acelora care ne conduc, guvernamental, administrativ, legislativ, politic, nu ne va pune într-o poziție și mai supusă, contribuind la asigurarea cartografierilor geologice, a campaniilor geochimice, și a întocmirii studiilor geo-științifice (și nu așa cum se făceau cele de fezabilitate pentru proiectele care ne interesau pe noi).

În alte vremuri, nici măcar foarte îndepărtate, o asemenea impunere venită de la vârful Europei ar fi dus la sfărâmarea ei… Or, dacă acum nu avem nici măcar o frământare, înseamnă că lațul este mult mai strâns decât ne-am închipuit… Iar acum poate vom înțelege și ce am „obținut”, de fapt, prin câștigarea procesului cu „Gold Corporation”… Și dacă am „câștigat” ceva… Pentru că resursele Apusenilor, și nu este vorba doar de metalele prețioase, ci și de cele rare, asociate unor astfel de zăcăminte, tot nu vor fi (ca membri UE…) ale noastre, și nici nu vor fi conservate pentru generațiile următoare. Ci vor fi precis indicate drept contribuții la efortul de „înrăzboire” a Europei.

Valahii din Bitinia (Asia mică). Transhumanță și autohtonism…

Data: 10 mai 2024 by Ionuț Țene

Transhumanța păstorilor din Balcani a cuprins după anul o mie și zona Bitiniei, fostă provincie tracică din nord-vestul Asiei Mici, în zona litoralului de sud al Mării Negre. Apartenența vlahilor la Imperiul bizantin a permis acestora, începând cu împăratul Iusinian cel Mare, să practice oieritul în zona capitalei Constantinopolului și în nord-vestul Asiei Mici până la căderea Bizanțului la 1453. Desigur ocupația otomană nu a blocat fenomenul păstoritului la valahi, aceștia fiind buni producători de carne de miel, foarte căutată pe piața turcească și musulmană. Păstorii valahi din Balcani și-au păstrat privilegiile pastorale până târziu, în perioada de părbușire a Imperiului Otoman, în secolul al XIX-lea. Ei și-au pierdut limba vorbită aromână, adică limba română străveche populară, de secolul XIII, grecizându-se prin limbă, dar și nu prin port, ocupații sau tradiții. Sunt istorici care pun existența vlahilor din Asia Mică și pe seama etnogenezei traco-romane. Înainte de cucerirea romană, Asia mică de nord-vest aparținea unor regate tracice, inclusiv zona cetății Troia. Posibil ca unele cuvinte iliro-trace să fi rămas la această populație de păstori, dar grosul transhumanței și emigrările din secolul XIII făcute de împărații bizantini ar fi creionat în acest areal o zonă a păstorilor valahi. Blachernae sau Vlaherne (în limba greacă: Βλαχέρναι) a fost un cartier în partea de nord-vest a Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit. În acest cartier era un izvor căutat, un palat imperial, dar și renumita biserică „Sfânta Maria” din Blachernae (Panagia Blacherniotissa), construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Flavius Marcianus, în anul 450, extinsă de împărătul Leon I (457–474) și renovată de Iustinian I cel Mare (527–565). Biserica Sfânta Maria a fost distrusă de otomani în 1434, dar a fost reconstruită în 1867. Filologul român Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit, în special a scrierilor lui Genesios și a Lexiconului Suidas a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvintelor „vlah” și „Blachernae”. Conform acestei opinii, cuvântul „Blachernae” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit în sec. al VI-lea și se referea la un cartier în care locuia o mică colonie de vlahi veniți din Sciția Minor (Dobrogea de astăzi). Gheorghe Popa Lisseanu a susținut de asemenea această opinie.

Suburbia Vlaherne este pomenită și în scrierile lui Teofan Mărturisitorul în legătură cu revolta lui Flavius Vitalianus împotriva împăratului Anastasius din anul 513. După Ilie Gherghel, cuvântul vlah s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit. Originea bizantină a cuvântului vlah este sprijinită și de istoricul Stelian Brezeanu, care consideră că una din primele scrieri despre românii de la sud de Dunăre, semnalați sub numele de „vlachorynchini” (vlahii de pe râul Rynchos), a apărut într-o povestire istorică referitoare la mănăstirea Kastamonitou, scrisă în secolul al XVII-lea dar bazată pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. (vezi Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului „Vlach”, București: Convorbiri Literare, 1920, pp. 4-8; G. Popa Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia, Editura Vestala, București, 2014, p. 78; Theophanes Confessor. În: Fontes Historiae Daco-Romanae, București, Institutul de studii Sud-Est Europene, 1970, p.599; Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005, p. 126). Colonia de vlahi din Bitinia (Asia mică) a fost o regiune istorică, care a cuprins și un regat elenistic în nord-vestul Asiei Mici, între Marea Neagră şi Marea Marmara. Cercetătorul Teodor T. Burada a descoperit în anul 1892 nouă sate de vlahi în Bitinia, în nord-vestul Asiei Mici. „Dar chiar și acolo unde s-au cufundat în alte popoare, energica vitalitate a poporului român a lăsat urme văzute, ale fostei lui existențe. Avem nouă sate de Vlahi în Bitinia (Asia), descoperiți de mine în anul 1892, care au luptat și luptă încă și până astăzi pentru a-și menține originea lor, portul și numărul cel mare de cuvinte românești ce au în graiul lor”, scria în 1916 Teodor T. Burada. Acum se ridică două întrebări: vlahii din Bitinia identificați de cercetătorul Teodor T. Burada erau meglenoromânii, categorie de români pe care o cunoaștem, sau era o descoperire de senzație, rămășițe ale vechilor traci care au înființat regate precum Troia pe țărmurile de azi ale Turciei? Nu pare credibilă această teorie de un protocronism funciar. Se pare că vlahii identificați de Teodor T. Burada erau meglenoromânii (machedoni – zona Tesalia și mai ales macedoni de nord), pentru asta avem explicații, dar dacă a descoperit o nouă categorie de vlahi, asta înseamnă că arealul de răspândire al vlahilor depășea Peninsula Balcanică și putem vorbi de o prezență însemnată a Vlahilor și în Anatolia. (vezi Gheorghe Popa-Lisseanu, „Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi noi”, editura Vestala, București, 2016).

Bitinia este mărginită la nord de Marea Neagră, la est de Pamfilia și Galatia, la sud de Frigia iar la est de Misia și Marea Marmara. Regiunea a fost populată din mileniul I î.H. de triburi trace, cel al bitinilor dând numele întregului ținut. Bitinia beneficiază în secolele VI-IV î.H. de o largă autonomie în cadrul Imperiului Persan, fiind condusă de dinastii locale. Pe litoral, în secolele VII-VI î.H., sunt fondate coloniile grecilor vechi Calcedon și Astacos. În epoca luptelor dintre diadohi, principele trac Zipoites se emanicipează de sub autoritatea lui Lisimah și adoptă în 297 î.H. titlul de rege marcând începutul erei bitiniene și punând bazele unui regat elenistic independent. Amenințați de puternicul vecin Mitridate VI Eupator, regii elenistici nu-și pot menține tronul decât cu sprijin militar roman. Ei lasă Romei moștenire regatul Bitiniei, organizat de Cneus Pompeius în 63 î.Hr. ca posesiune romană în provincia Bitinia Pontus, inclusă din 395 în Imperiul Roman de Răsărit. De asemenea, în Bitinia, la Niceea, are loc în 325 primul conciliu al bisericii creștine, iar la Calcedon, în 451, cel de al IV-lea, cunoscut și sub numele de Conciliul de la Calcedon care condamnă doctrina monofizită. În zonă apar vlahii refugiați sau „roiți” de fenomenul transhumanței, dar și emigrați datorită războaielor vlaho-bizantine. Victoria răsculaţilor vlaho-bulgari din Paristrion şi Munţii Haemus (Munţii Balcani), cu sprijinul cumanilor nord-dunăreni, asupra Imperiului Bizantin în 1185-1186, a dus la constituirea între Balcani şi Dunăre a Imperiului Vlaho-Bulgar sau Imperiul Asăneştilor, în frunte cu conducătorii mişcării, fraţii vlahii, Asan şi Petru. Succesele înregistrate împotriva forţelor bizantine, destinate înăbuşirii mişcării, au impus autorităţilor de la Constantinopol o primă recunoaştere a noii organizări politice, în anul 1188. În condiţiile politice complexe din Peninsula Balcanică, la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul secolului următor, alături de Imperiul Vlaho-Bulgar vor lua naştere, la sud de Munţii Balcani şi alte formaţiuni politice vlahe, autonome, aflate în raporturi conflictuale cu Bizanţul. Cauzele care au determinat acestă evoluţie politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre cele identificate de noi, considerăm două ca determinante: aria de răspândire a vlahilor, sub forma unor insule compacte între celelalte populaţii din regiune, ceea ce a împiedicat o acţiune comună a acestor enclave împotriva Bizanţului; rivalităţile existente la nivelul fruntaşilor vlahi, dornici de parvenire, speculate şi întreţinute cu abilitate de diplomaţia bizantină. (Prof. dr. Vasile Mărculeț, Vlahii balcanice și relațiile lor cu Balcanii. 1185-1204).

O altă revoltă a valahilor a fost cea din Vlaha Tesaliei să fi dus la emigrări de vlahi în Bitinia? Păstorii vlahi au ajuns prin transhumanță în nordul Asiei Mici. Sunt întrebări pe care arheologii și istoricii trebuie să răspundă în urma cercetărilor pe teren și în arhive. Împăratul bizantin, Constantin X Ducas (1059 – 1067) va duce în timpul domniei lui o politică de fiscalitate excesivă, având ca scop redresarea situației de criză începută imediat după moartea împăratului Vasile al II-lea, 1025. Acest lucru va genera nemulțumirea populațiilor existente în themele (provinciile) balcanice. Și vlahii (aromânii) din Tesalia vor avea de suferit urmare acestor măsuri austere. Reacția lor, va fi organizarea în anul 1066 a unei răscoale îndreptată contra împăratului bizantin și a administrației themei. Comunitatea din Larissa și din zona înconjurătoare aparținătoare de thema Hellada era compusă din vlahi, greci și posibil și bulgari. Nu știm care era raportul numeric dintre aceste etnii, dar este mai mult ca sigur că vlahii (aromânii) erau majoritari, Tesalia fiind numită și in secolele XIII – XV, Vlahia Mare. Informațiile despre aceste evenimente le datorăm scrierii lui Kekaumenos, intitulată „Sfaturi și povestiri” redactată între anii 1075 – 1078. Răscoala a fost pusă la cale de un grup de oameni de vază ai orașului Larissa: vlahul Berivoi, Ioan Gremianites, Grigore Bambakas, vlahul Slavotă Carmalakis și Theodor Skibon Petastos. Conducatorul lor era însă Berivoi, în a cărui casă se adunau complotiștii pentru a pune la cale strategia declanșării răscoalei. Kekaumenos îi categorisește pe vlahi ca fiind urmași ai dacilor și besiilor, deopotriva de necredincioși, ca și strămoșii lor față de romani, și, arată că din apropierea Dunării și Savei au pornit spre miazăzi, și, s-au răspândit prin Macedonia și Epir. Berivoi avea să atragă de partea complotiștilor și elita conducatoare din orașul Trikala, precum și ciobanii și țăranii din Câmpia Larissei. Istoricii bizantini făceau confuzia dintre vlahi și daci. Să fi fost doar o confuzie? Niculiță pus în fața neintervenției împăratului bizantin, trece și el de partea răsculaților, acceptând rolul de conducător al răscoalei. Care a fost cauza trecerii lui de partea complotiștilor, istoricii o motivează prin intenția de a controla și bloca revolta. Modul de scriere a cronicii este voit părtinitoare față de Niculiță, doarece istoricul Kekaumenos era ginerele acestuia. În încercarea de a-l apăra și a justifica faptele socrului său, cronicarul va avea o atitudine dușmănoasă față de ceilalți conducători ai răscoalei, în special față de vlahi. Totodata va încerca să micșoreze vina lui Niculiță, și să atribuie vlahilor toată răspunderea revoltei. Rolul făcut de Niculiță este însă foarte ciudat, deoarece el se afla în acea vreme și în legătura cu Roman IV Diogenes, pretendent la tronul imperiului bizantin, și, contestatar al lui Costantin X Ducas. Roman IV Diogenes (1068 – 1071) îl va elibera pe Niculiță din inchisoare, în urma arestării lui de către Constantin Ducas, la înfrângerea revoltei. În urma acestor conflicte bizantino-vlahe avem de-a face cu emigrări de păstori valahi sau cu strămutări imperiale de populații în Asia Mică.

În perioada interbelică nouă sate de aci sunt locuite de vlahi, numiți Pisticoși («Păstori»), în număr de vreo 5000 de suflete. (Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, ed. VI, 1929). Aceste răscoale valahe și luptele dintre bizantini și imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor a dus și la migrații ale păstorilor valahi în Anatolia. Ana Commena în hronicul „Alexiada” considera că termenul de vlah, înseamnă „păstor nomad”. Cu turmele lor, posibil ca vlahii să ajungă în Bitinia pe urmele strămoșilor lor traci și romani. Istoricul Georgios Pachymeres în lucrarea „Istorii compuse” vorbește de greutățile făcute de împărații bizantini valahilor, care sunt strămutați în Asia Mică. Mai ales de împăratul Andronic II Paleologul în anul 1285. I-a mutat cu oi și vite forțat în zona Bursa, unde mai târziu au căzut sub stăpânirea turcilor selgiucizi. (Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre). Etnologul Teodor T. Burada a fost un asiduu cercetător pe urmele valahilor din Balcani, Moravia, Silezia sau Arabia nordică. Pasionat de a descoperi arhetipul păstorilor români, Teodor T. Burada s-a comportat ca un explorator britanic clasic din epoca victoriană. Teodor T. Burada s-a născut în anul 1839 la Iași. A fost fiul lui Teodor R. Burada, Mare Vornic în Moldova, primul profesor român de pian și chitară și al Mariei I. Burada (n. Isăchescu; 1812-1885), prima femeie traducătoare de teatru în limba română. Bunicul dinspre tată, Radu Burada a fost preot în zona Măgurei. Printre primii săi profesori fiind V.A. Urechia și Grigore Cobălcescu, autorul primei monografii paleontologice românești. A urmat cursuri la Academia Mihăileană și la Facultatea de Drept (1860-1861) a Universității din Iași, apoi, pleacă la Paris unde urmează în continuare Dreptul și Conservatorul din Paris (1861-1865). În țară, ocupă funcții în magistratură la Roman (1866), Iași (1867), Galați (1868, aici fiind președinte de tribunal) și Focșani. În 1877 devine profesor la Conservatorul din Iași. Primele cercetări au fost muzicale și folclorice. În anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni din județul Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a Europei între 5000 Î.Hr. și 2750 Î.Hr. S-a stins din viață la Iași în 1923. Spre sfârșitul secolului XIX întreprinde mai multe expediții culturale personale pe urmele valahilor și publică câteva broșuri despre călătoriile sale etno-folclorice.

Astfel, în urma cercetărilor din Tesalia, Epir, Atena sau Salonic află că dincolo de Constantinopol în fosta provincie tracă și romană Bitinia trăiesc păsori vahi, pe care ciobanii din Macedonia îi numeau și aromâni. Aflat în Atena, în anul 1882, cu săteni români din Acarnania, Teodor T. Burada se entuziasmează de existența unor păstori valahi în Bitinia din Anatolia. Pleacă repede la Constantinopol unde află o cafenea în care se întâlneau păstorii români din Asia care beau cafea și vând brânză de oaie – peinir (brânză în turcă). Burada nu stă mult pe gânduri și pleacă la Bursa, capitala provinciei Bitinia în căutarea păstorilor valahi. În mahalaua Demir Capu găsește pe oierul Gheorghe Morariu din Tesalia și pe Arghir Costea, care se declară valahi din Macedonia. La o cină cu brânză îl informează pe Burada care știa bine aromâna, că între localitățile Bursa și Muhalici există o zonă montană care se numește Piscia Horia, în care locuiesc ciobanii valahi. Aromânii i-au explicat lui Burada că se numesc „pisticos” păstorii, ceea ce înseamnă cuvântul credință în limba greacă. Ei sunt creștini ortodocși și vorbesc o limbă greacă cu numeroase cuvinte din lexical rmânesc al păstoritului, iar moda hainelor fiind după armânii din Macedonia. Teodor T. Burada pornește în căutarea poporului „pisticoși”.

În acești munți ai Bitiniei descoperă nouă sate de pisticoși valahi. Satele purtau denumiri turcizate: Baschioi, Vurlati, Eksige, Huruda, Caragioba, Ceatalaghil, Cagogia, Idia și Camartati. În total satele aveau 5000 de locuitori. Aceștia păstoreau pe muntele Olimp din Bitinia (Muntele Sfânt al Asiei Mici) și în anumite zile coborau la Pinir – han, cu brânză proaspătă. Burada era uimit că valahele erau îmbrăcate fustane și pestelcă ca și aromâncele din Macedonia. La vorbă se înțelegea cu ele dacă discuga despre oierit și despre viața rurală. Greaca abunda de cuvinte valahe străvechi. Pisticoșii se strângeua în jurul lui Burada și i-au explicat că ei au venit acum 500 de ani din Grebena Macedoniei. Atanasie Asmani un cioban valh înțelept i-a explicat că portul pisticoșilor este ca cel al aromânilor din Macedonia. Pisticoșii cântau din flueră (fluier) și gaidă (cimpoi). În satul Huruda etnologul Burada se întâlnește cu învățătorul Gheorghe de la biserică care preda elevilor abecedarul afară sub un platan bătrân, la aer curat așa cum e la aromânii balcanici. Noaptea doarme la Constantin hangiu, un român venit din Macedonia din Vlaho-Clisura. Interesant că preotul din Cealaghîl se numea Atanasie Macedoneanul. A doua zi, după slujba de la biserică, a avut loc petrecerea câmpenească lângă niște fete frumoase cu nume valahe: Despina, Zoița, Melania, Iana, Elena, Paraschiva, Anastasia. Iar băieții Costea, Tnasă, Iani, Custurus jucau hora românească. A doua zi a plecat spre satul Alăbat, iar la un han cumpără de la un cioban o flueră. Ajungând în sat, aici are surpriza că păstorii din sat vorbeau turca nu greaca deși erau creștini. Într-o noapte la un han turcesc este trezit de caimacan (jandarm local) și interogat ce caută în acele locuri. Burada îi explică că este etnolog și apoi este lăsat în pace. Pleacă în orașul Muhalici, unde aici întâlnește aromâni care-i spun că câmpiile orașului sunt negre de oile păstrorilor valahi. (caraiman – rasă de oaie). Trecând prin Apolonia unde nu trăiau valhi, Burada ajunge la Balâkesri, unde loclanici îi spun că ultimii ciobani valahi au dispărut de vreo 10 ani din localitate. Femeile valahe din Bitinia purtau măndilă (batic) și giamadane (vestă scurtă) ca aromâncele din Epir. Erau încinse cu ”zuna” un brâu de fete valahe din Epir. Pe cap fetele aveau „curuna” de flori. Teodor Burada pleacă la Constantinopol și crede din vorbele bătrânilor că valahii din Bitinai au fost aduși aici de împăratul Andronic al II-lea Paleologul la sfârșitul secolului al XIII-lea. Peste câțiva ani Teodor Burada prezintă un studiu la congresul orientaliștilor de la Roma, pe 10 octombrie 1899, în care arată originea valahă a pisticoșilor din Bitinia. În plin congres este atacat violent de profesorul universitar grec de la Atena, Spiro P. Lambros, care susține că pisticoșii sunt greci și contestă originea lor valahă. Burada susține că dansul ”sirtos” are origini valahe, iar grecul că este un dans grecesc. Burada spune că dansul „sirtos” este despre vitejia valahilor balcanici. Polemica se încheie atunci când Burada îi explică naționalistului grec că bulgarii, deși sunt etnic „mongoli”, ei acum sunt un popor slav. Deci valahii pisticoși, deși vorbesc greaca cu cuvinte românești, ca suflet, tradiție, obiceiuri sunt valahi. Valahii din Bitinia au rămas o relicvă etnografică și folclorică a obiceiului transhumanței milenare a păstorilor români care „roiau” pe urmele strămoșilor traci.

Uneori avem nevoie de un inamic…

Data: 10 mai 2024 by Petru Jipa

Există o tendință în natura umană de a identifica și a defini un „inamic” care este o entitate sau grup perceput ca fiind opus sau adversar. Această concepție a existat de-a lungul istoriei umane și are rădăcini adânci în psihologia și societatea noastră. Dar de ce avem mereu nevoie de un inamic? Unul dintre motivele principale pentru această nevoie este că identificarea unui inamic ne oferă o claritate și un scop. Având un inamic, avem un dușman clar împotriva căruia să ne concentrăm eforturile și energiile. Acest lucru ne poate motiva să acționăm în moduri pe care altfel nu le-am fi făcut, să ne aducem laolaltă și să lucrăm împreună pentru a înfrunta această amenințare comună. Inamicul devine un factor de coeziune și mobilizare pentru grupul nostru. De asemenea, identificarea unui inamic poate fi o modalitate de a externaliza anumite aspecte ale noastre care ne sunt incomode sau pe care nu vrem să le recunoaștem în noi înșine. Inamicul devine o proiecție a temerilor noastre, a păcatelor noastre, sau a altor aspecte ale noastre pe care le respingem. Această externalizare ne permite să ne simțim mai bine, mai moralmente justificați și în control asupra identității noastre. În plus, având un inamic ne oferă un sentiment de securitate și protecție. Știind cine este inamicul, putem fi pregătiți și în alertă pentru a ne apăra împotriva lui. Inamicul devine justificarea noastră pentru a ne dezvolta apărarea și pentru a lua măsuri preventive împotriva amenințării pe care o reprezintă. Identificarea unui inamic poate fi, de asemenea, periculoasă și problematică. Prea multă concentrare pe inamic poate duce la extremism, la discriminare și la conflicte violente. Trebuie să fim conștienți de modul în care definim și tratăm inamicii noștri și să încercăm să găsim modalități mai constructive de a gestiona tensiunile și conflictele dintre diferite grupuri.

În concluzie, existența unui inamic este o realitate constantă în societatea umană, cu implicații atât pozitive, cât și negative. Este important să analizăm cu atenție motivațiile noastre pentru a identifica un inamic și să fim conștienți de rezultatul acestei identificări asupra noastră și a societății noastre în ansamblu. Dar atacarea sau reducerea capacității de empatie într-o societate poate contribui la crearea unui climat în care sunt organizate conflicte și adversități. Empatia este capacitatea noastră de a ne pune în locul altora, de a înțelege și de a simți emoțiile și experiențele lor. Această capacitate este crucială pentru construirea legăturilor umane, a relațiilor sănătoase și a unui climat de înțelegere și cooperare. Atunci când capacitatea de empatie este subminată sau atacată, indivizii pot deveni mai puțin dispuși să încerce să înțeleagă perspectiva altora sau să-și asume sentimentele și trăirile acestora. Acest lucru poate duce la creșterea conflictelor, prejudecăților și incompatibilității într-o societate. Lipsa de empatie poate duce la creșterea intoleranței, a discriminării și a ostilității față de grupurile sau indivizii diferiți. În lipsa empatiei, individul poate fi mai predispus să identifice un inamic sau un „celălalt” în ceilalți, neavând în vedere sentimentele sau experiențele acestora cu compasiune și înțelegere. Acest lucru poate determina apariția unor construcții sociale care accentuează diviziunile și promovează adversitatea. Astfel, atacarea capacității de empatie într-o societate poate contribui la crearea unui climat în care se pot naște inamici sau conflicte.

Este important să încurajăm și să promovăm empatia ca pe o valoare fundamentală și să încercăm să înțelegem și să ne conectăm cu ceilalți într-un mod autentic și empatic, pentru a preveni diviziunile și tensiunile care pot duce la apariția inamicilor. A promova empatia poate duce la construirea unei societăți mai armonioase, bazate pe înțelegere și colaborare. Imaginea inamicului poate fi deformată în diverse moduri, iar acest lucru poate fi utilizat pentru manipulare, propagandă sau pentru justificarea unor acțiuni agresive. Iată câteva modalități în care imaginea inamicului poate fi deformată: Demonizarea, deumanizarea, manipularea emoțiilor, simplificarea. Deformarea imaginii inamicului poate fi folosită pentru a manipula percepția publicului și pentru a justifica acțiuni agresive sau discriminatorii împotriva acestuia. Într-o lume atât de bolnavă (spunea Gabriel Garcia Marquez) după un cataclism nuclear ”vor supraviețui doar gândacii”.

Dar să fie pace și să sperăm că doctorii vor putea trata bolnavii lipsiți de empatie.

Plămăditori ai propriilor fericiri…*

Data: 9 mai 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Să ne modelăm fericirea… Căci, deși ne primenim în viață dintr-un bulgăre de lut divin, de noi depinde cum ajungem a avea grijă de el… De-l vom păstra mereu viu, mirosind a bucurii continuu reavene, sădind în el semințele, chiar și de ieri, ori de început, ale bucuriei, pentru a da naștere, mai târziu, lăstarilor contra fricilor de mâine, sau, dimpotrivă, „arzându-l”, iar, dimpreună cu el, transformând în cenuși și bucuriile, și împlinirile, și realizările… Îl vom usca, și poate arde până la tăciune, în arșița inevitabilelor tristeți, dureri, dezamăgiri, neîmpliniri și eșecuri, ori vom lupta pentru a-i ține sufletul de bulgăre de viață, viu, în și prin trăirile noastre?… Mereu gata a fi însămânțat cu binele pe care, adesea, îl ignorăm, îl izgonim, îl uităm în uitarea pe fiecare o alege în încercarea de a se proteja, dar care sfârșește tot prin a ne arde, pe noi și pe sinele nostru din bulgărele pe care l-am primit ca rost, ca sens, ca drum și alegeri, ca destin și nu soartă gata pecetluit-croită…

Avem în propriile mâini, dacă nu fericirea întreg-finală, măcar respirațiile necesare trecerii peste greutăți, peste necazuri, peste deznădejdi… Avem acel bulgăre pe care, poate l-am primit chiar a ne fi fericire, dar nu am știut a-l ocroti, a-l crește, pentru a rămâne viu al fericirii și nu caznă a greutăților din noi, adesea, prin noi, prin evitare, ignoranță, frică de sine, frică de ceilalți, pierderea curajului de plămăditori ai propriilor fericiri. Ieri, poate bucurii, azi cernite prin necazuri pentru a le însufleți în fericirea ca stare de luminare, fericirea prin sine, prin noi, poate nu prin ceea ce primim direct de la viață, ci prin alegeri și puterea de a rămâne artiști modelatori ai propriului bulgăre de lut… Și da, poate uneori am uitat de acel bulgăre de fericire de viață sub arșița tristeților… Dar, cât încă se mai poate, trebuie să-l readucem le viață… Să fim cocreatori ai esenței creatorului, ai aducerii la viu al rostului pentru care am venit și trecem prin această lume… Al viului de înțelepciune și prin alegeri… Căci, durerile nu trebuie lăsate a ne cerni cu fel și fel de cenuși pe care, uneori, chiar noi le alegem… Pentru că nu există fericire fără ardere, fără arsurile date de dureri, de pierderi, de întristări și necazuri… Dar, există în noi acel viu primit: putința de a privi, de a alege… Înțelepciunea… Prin alte alegeri poate, dar mereu ca renașteri ale propriului Eu…

Ne-am ars palmele, și poate nu doar o dată, încercând a modela bucuriile, realizările, putințele spre fericire, dar asta nu înseamnă că nu mai putem atinge viul, și, chiar dacă doare, nu trebuie să cădem pradă ispitei de a-l uita, de a-l abandona, de a-l rătăci… Căci, uitarea nu trebuie să ne devină abandon, chiar dacă prin fiecare trecere-trăire prin cenuși, palmele ne vor fi mai sensibile… Pentru că vor fi mai firave, dar nu doar în simțirea durerilor, ci și ca măiestrie în a replămădi… Într-o îndatorire față de sine, dar și față de ceilalți, nu doar de a mai încerca, dar, mai ales, de a merge mai departe, cu dureri, cu arderi, cu alte și alte cenuși șterse, și de lacrimi, și de palmele noastre… Gândind însăși putința ce negreșit stă în noi, în fiecare dintre noi…

Trebuie să alegem dară a rămâne mereu pozitivi, dincolo de orice durere, tristețe și îngenunchere, în fond, efemere, pentru că viața prin sine are un sens pozitiv… Însăși bulgărele din noi este pozitiv prin viața strecurată în el și însăși viața are resursa necesară prin bulgărele pe care, e drept, prea des uităm a-l mai frământa… Uităm când pare că am fost îngenuncheați de dureri, vrem să uităm, dar îl și ignorăm când ne este bine… Când credem că am atins fericirea, deși fericirea nu e un dat, nu se primește ca un lucru, ci trebuie ținut viu prin frământări, de gând, de alegeri, de drumuri, de plămădiri de destine… Altminteri, abandonat în focul caznelor în care ne-am lăsat azvârliți de dureri și prin dureri, va deveni doar soartă implacabilă… Pentru că viul, așa cum ne-a fost dat fiecăruia, nu însemnă nicidecum un bulgăre trecând prin noi și transformându-se de la sine într-un pietroi abandonat sorții…

Flori Mihali Petrov își continuă și prin acest volum, nu căutarea, ci dăruirea, împingând spre noi acele forțe interioare ei, prin lecturarea aforismelor, eseurilor, poeziilor și poemelor, de tristețe, de durere, de strigăte de singurătate de cândva, ea metamorfozând în noi exemplul de viață al viului de a fi. Al viului de a renaște. De a fi exemplu, chiar dacă, negreșit, acest lucru doare… Și nu doar poetic.

Pentru că asta înseamnă a arde pentru a fi din nou viață… Pentru a fi acel bulgăre dând viață celorlalți, prin și ca inspirație. Alegând a transforma tristețea, regretele, dezamăgirile, poate și frustrările, de om, de ființă cerebrală, în iubire necondiționată de semeni. Pentru că, a-ți aminti, a te lăsa pradă, fără împotrivire, în durerile ce ard prin rememorări, înseamnă a fi însuflețit de iubirea de semeni, ca ființă luminând prin propriile înțelepciuni de viață, înseamnă să te transformi, prin și din propriile dureri arzând iluminare, în dragoste necondiționată de lumină lin divină, răspândind în lume speranțe, optimism, bucurii, încredere… Luminând prin spirit și suflet colțurile întunecate ale celorlalți, umbre, nicicând doar petice, de durere, de rătăcire, de deznădejde… Respirând culori de curcubeu pentru a colora și umple celorlalți cenușiul din bulgărele de viață poate aproape stins… Lăsând în urmă și dezamăgirile, și regretele, chiar și lecțiile le viață ce și-au atins menirea în orele de iluminare, pentru a privi spre viul idealurilor și visurilor de mâine… De a înturna „hyperionii din legende”, ca vindecare a sufletului atins, umbrit, îngenuncheat de nevoi, de neajunsuri, de supărări, de tensiuni, pentru a ajunge la fericirea ca fericire a noastră dar și a celorlalți: putința, sensul, destinul poate, de a-i înțelege, așa cum ne îndrumă și Sfinții Părinți, pe cei de lângă noi și nicidecum de a-i judeca.

De a lăsa în urmă cuvintele ce produc suferință și a modela viul din noi prin cuvinte de lumină, căci, ne spune autoarea, „omului i s-a dat cuvântul ca să producă pace, speranță optimism, încredere, bucurie, curaj”… Ni s-a dat acel bulgăre de viu, la naștere, pentru a-l ține viu prin șansa de a fi, prin puterea Cuvintelor, nu doar „cocreator cu Dumnezeu”, ci acei continuatori ai începutului Cuvânt…

*Floare Mihali Petrov – „Expresii, principia ale fericirii”, Editura Semne, 2024

Epava vasului „Evangelia” și „Obeliscul”, simbolurile Costineștiului…

Data: 9 mai 2024 by George V. Grigore

Pe lângă celebrul monument „Obelisc” și epava navei Evangelia se înscrie printre simbolurile Costineștiului, cunoscuta „stațiune a tineretului” de odinioară. Celebra epavă a navei Evangelia zace in apele Mării Negre din noaptea de 15 octombrie 1968, când a eșuat în apropiere de plajă. Construită pe șantierul naval Harland & Wolff din Belfast, Irlanda de Nord, același șantier unde a fost realizat și celebrul vas Titanic, nava Evangelia a aparținut armatorului grec Aristotel Onassis, unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Una dintre legendele legate de naufragiul navei spune că incidentul a fost provocat intentionat de căpitanul navei, la ordinul armatorului grec, pentru a putea obține despăgubiri considerabile din asigurări. Această ipoteză este întărită de faptul că nava mai avea doi ani până a fi trimisă la casare. Asiguratorii au refuzat însă să acorde prima armatorului grec, în urma constatărilor făcute de autoritățile române. O altă ipoteză privind naufragiul, dar foarte puțin credibilă, este că echipajul ar fi confundat Costineștiul cu Constanța din cauza luminilor de pe plajă. Este puțin probabil să se fi întâmplat acest lucru deoarece în anul 1968 Costineștiul era dar un mic sat de pescari, nefiind amenajat ca stațiune, iar instrumentele de navigație erau în perfectă stare de funcționare, după cum s-a constatat ulterior. Pentru că recuperarea navei presupunea costuri mult prea mari, aceasta a fost abandonată, intrând în patrimoniul statului român și devenind simbolul Costineștiului. Astăzi, cei care vor să își testeze limitele și să-și încerce curajul pot ajunge la epavă fie înot, fie cu o ambarcațiune. Din păcate, nava a căzut pradă hoților de fier vechi, care au dezmembrat foarte multe bucăți de metal din navă.

Legat de aliniamentul actual al malului marin, geologii au menționat faptul că: „Avem o fotografie cu o structură militară din anii ‘40 (o cazemată din Al Doilea Război Mondial din Costineşti) în care ea este pe mal, la o distanţă de 15-20 de metri (de ţărm – n.a.)”, spun geologii. Acum, cazemata este în apă, la cel puţin zece metri de mal. „Estimarea cea mai frumoasă este că s-au erodat în jur de 40 de metri din mal”, completează aceștia. Cazemata se află în apropierea epavei Evanghelia. În anii 80 ai mileniului doi, în anul în care „Speosportul” a avut loc la Costineşti – staţiunea tineretului, aveam să trăiesc o experienţă cu totul şi cu totul deosebită. Eram preşedintele şi membru fondator Clubului de speologie sportivă „Adâncurile” din Câmpina – Prahova. Cunoscusem de ceva timp câţiva tineri de la Clubul de speologie „Silex” din Braşov, cu ocazia Simpozionului de Carstologie Teoretică şi Aplicată de la Băile Herculane. Căzusem de acord că vrem să fim prezenţi şi la această manifestare organizat de speologi.

Înainte de plecare tatăl meu mi-a spus că mama a visat că voi avea o mare cumpănă, de viaţă şi moarte; să am grijă ce fac. Am pornit la drum şi odată instalat la Hotel Forum, am uitat complet de gândurile negre. Întâlnirea cu colegii speologi de la „Silex”, cât şi cu colegii de la alte cluburi din ţară, a însemnat tot atâtea momente de bucurie. Au fost expoziţii de fotografii realizate în mediul carstic, expoziţii de hărţi, de echipament, proiecţii de filme, de diapozitive, comunicări ştiinţifice, aplicaţii practice, prezentarea rapoartelor de activitate ale cluburilor şi cercurilor de speologie, apoi concursurile… Toate acestea, cât şi marea, chiar dacă eram în luna noiembrie, erau minunate! Dar, într-o zi de duminică, când echipele de speologi –alpinişti au pornit cu maşinile spre Cheile Cheii, unde urma să aibă loc una dintre probele practice, noi – eu şi cei patru colegi de la „Silex” – am rămas să colindăm pe plajele pustii. Era puţin soare şi senzaţia că acum, atât întinderea de nisip auriu, cât şi albastrul marin ne aparţin numai nouă, ne-a făcut să pornim chiar pe dantela valurilor ce se loveau de mal. Urcaţi pe câte o piatră, aşteptam ca valul să lovească baza falezei, iar apoi când acesta se retrăgea, alergam pe nisipul ud cât puteam de repede, spre un alt loc mai înalt ce ne putea adăposti momentan. Ne apropiam încet-încet de locul unde puteam fii cel mai aproape de ciudăţenia ce a atras şi atrage atâţia curioşi, Epava de la Costineşti. În apropiere, la baza falezei prăpăstiose se afla o cazemată din beton, construită în timpul războiului. De sus, de pe mal, pornea către aceasta o scară cu multe trepte de beton ce deservea trupele care probabil coborau pe ea, spre a se adăposti în celula de beton inepugnabilă a cazematei. Am trecut primul pe sub scara înclinată ce parcă rezema malul, privind atent pe unde calc, să nu mă ude valul ce tocmai se apropia de mal.

Până la intrarea în cazemată am călcat pe nişte blocuri de beton aşezate dezordonat în bătaia valurilor. Am pătruns în semiobscuritatea cazematei. Pe jos erau alge mai mult sau mai puţin putrede şi scoici, iar în rest nimic. Doar gurile de tragere se conturau luminoase în acel spaţiu întunecat. Am dat un mic ocol camerei circulare, apoi am ieşit afară. Ceilalţi colegi m-au întrebat ce este acolo, iar eu i-am invitat să vadă cu proprii lor ochi, neexistând nici un pericol real. Ei au intrat, iar eu eram singur cu picioarele pe blocurile de beton din faţa cazematei, când, parcă apele s-au amestecat cu aerul, cu cerul, – ca atunci când ameţeşti – aveam senzaţia că sunt singur într-o altă lume. Într-un timp ciudat, parcă dilatat, am auzit o voce ce venea parcă din interiorul meu şi îmi spunea: „-Fugi! –Fugi imediat!” Ca într-o transă am început să alerg, după cum îmi dictase vocea. Uitasem de colegii din cazemată, de tot, uitasem unde sunt şi alergam peste blocurile de beton, din piatră în piatră, apoi pe sub scara de beton…Atunci am simţit cum pe ceafă îmi curge ţărână de sus. Am privit întracolo şi, iată, deşi nu plouase, nu bătuse vântul, nu fusese vreun cutremur, o fisură mare se deschidea în partea de sus a falezei, chair deasupra mea, eliberând mastodontul de beton al scării, care s eprăbuşea chiar peste mine. Atunci, îngrozit, am alergat cât am putut de repede, dar valul care tocmai lovise malul argilos al falezei, învârtea nisipul de sub tălpile mele. Aceasta mă ţinea pe loc şi simţeam parcă, răcoarea rafalei de aer comprimat ce preceda căderea scării de beton. Eram între ciocan şi nicovală. Cu tot elanul de care am fost în stare m-am aruncat în faţă, ca într-un plonjon disperat. Mastodontul de beton a căzut în mare, ridicând valuri. Pescăruşii ţipau strident, zburând prin aer. Căzut în apă cum eram, mi-am pipăit picioarele, să văd dacă nu cumva sunt sub blocul de beton. Eram întreg şi sănătos. Eram ud, dar sănătos. M-am ridicat în picioare şi am constatat că am reuşit să devansez lovitura scării cu o jumătate de metru. Strigătele colegilor de la „Silex” m-au readus la realitate. Ce s-a întâmplat ? Cum am ajuns acolo ? Iată câte întrebări fără răspunsuri. De ce oare, în ziua aceea, la cea oră, vechea scară masivă de fier-beton s-a desprins din mal şi a căzut ? Acela ce mi-a vorbit a fost oare îngerul meu păzitor? Visul mamei mele a fost o prevestire ? putem schimba destinul sau nu? Ajuns la mal, am povestit colegilor ce mi-a spus tata acasă, înainte să plec. Apoi am îndemnat la o baie în mare adevărată, căci oricum nu mai aveam haine uscate la mine. Reîntors acasă după Speosport, nu am povestit nimic părinţilor. Şi aşa, cu greu îi convingeam să pot pleca în explorările mele speologice. Dar iată că, la două săptămâni, mama visează altceva – nepoţica cea mică purta o ţigară aprinsă în gură – şi spune că un pericol de foc se va abate peste casa sorei mele, ce locuia în oraşul Băicoi. A doua zi aflăm că, din cauza unei scăpări de gaze, una din sobele aflate în casa sorei mele a explodat. Din fericire nu a fost nimeni rănit. Atunci aveam să povestesc şi eu cumpăna pe care am avut-o la Costineşti… Iar pe plaja unde se ridica Obeliscul, după „evenimentul” cu cazemata, pentru că bătea vântul destul de puternic și răscolea nisipul, am cules cu colegii de la „Silex Brașov” monede pierdute în vară de turiști și am mers apoi la bere, pe o terasă.

Deşi la un moment dat controversat, Obeliscul rămâne principalul obiectiv turistic al Costineştiului, acesta reprezentând locul preferat de întâlnire a tinerilor şi un punct de reper pentru toți turiștii, în special vara. Plaja de la Obelisc este plină de turiști. Cupluri, familii și prieteni vin aici să se relaxeze și să se distreze. Această zonă este mai lată și oferă posibilitatea de a practica sporturi pe nisip, cum ar fi fotbalul și voleiul. Care este istoria Obeliscului? În 1969, arhitectul dobrogean Wilhelm Demeter a construit Obeliscul, un monument de 12 metri înălţime. Din nefericire, Obeliscul a fost distrus de inundații în anul 2005 și nu a mai putut fi recuperat de sub mormanele de nisip. Un an mai târziu s-a decis reconstruirea sa, iar Obeliscul a fost înălţat, fiind mult mai solid şi mai impunător, măsurând de acestă dată 18.5 metri şi cântărind 200 de tone. La inaugurare, pe 3 iunie 2006, patru elicoptere survolau deasupra Costineștiului. Obeliscul este înconjurat acum de 12 tabureți de piatră și patru proiectoare, fiecare luminându-l cu altă culoare. Obeliscul a fost reconstruit tot de către Wilhelm Demeter, acesta susținând că nu va mai putea fi distrus de nicio viitură în viitor. În literatura ocultă Obeliscul are forma unui iadeş, reprezentând un simbol masonic, din cauza formei sale – despicată și excentrică. Inițial, a fost folosită emblema celor trei cercuri concentrice, aceasta jucând un rol foarte important în credințele oculte. Iadeșul simbolizează „Cele Trei Lumi” ale creației divine, fiecare dintre cele trei cercuri având același centru. Acum, pe plaja de la Obelisc se realizează concerte live, show-uri de stand-up comedy, activităţi sportive, concursuri, chiar şi emisiuni transmise live de pe plajă. Cluburile, barurile și discotecile găzduiesc petreceri tematice cu formații, artiști și mulți disc-jockey renumiți, atât din țară, cât și din străinătate. Tinereţea învăluie vară de vară plaja simbolizată de Obeliscul din Costineşti și aruncă câte o privire plină de curiozitate și mister în largul mării, către epava navei Evanghelia…

Gustave Eiffel și „Podul de flori”…

Data: 9 mai 2024 by Mihai Ogrinji

Rămâne de neuitat ziua de 6 mai 1990. Desigur, în mintea și inima celor care nu-și vor abandona niciodată identitatea românească. În acea duminică, în câteva momente de neînchipuit, între Moldova din dreapta Prutului și Moldova din stânga lui – România de Răsărit – au fost deschise, de-a lungul celor 700 km de graniță, opt puncte de frontieră, prin care literalmente au curs șuvoaie de români, cum nu s-a mai văzut până atunci. Să vi le și amintim aceste treceri: Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-Țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești. Ora 12 a Bucureștiului a devenit din acea clipă și ora oficială a Chișinăului, momentul fiind anunțat până la cer de dangătul clopotelor bisericilor aflate de o parte și de alta a Prutului, finalizând astfel slujbele ce s-au constituit într-un Te Deum istoric. La ora 12,30, buchetele de flori – o „plută” multicoloră imensă – au luat calea apei, precum lumânările aprinse de Paștele blajinilor. Flori ale căldurii sufletești, ale bucuriei reîntregirii neamului, dar și flori ale durerii și recunoștinței trimise parcă peste îndărătnicia unui Styx spre eroii Armatei Regale a României care și-au dat viața pentru recucerirea Basarabiei, pentru trăinicia trupului sfânt al Țării.

Cu rușii, cu ucraineni, cu slavii, în general, nu-i bine să ai poduri. Podurile, și nu neapărat metaforic vorbind, au virtuțile unor tratate. Pentru lumea civilizată, desigur. Cine a mai văzut însă tratat respectat de lămustea stepelor? Întrucât pentru năvălitori aceste „treceri” nu contează, rușii și ucrainenii au fost cei care le-au distrus, parte dintre ele, atât pe Prut, cât și pe Tisa; de pildă, podul feroviar de la Valea Vișeului-Maramureș și Rahiv-Transcarpatia (Ucraina). Dar asta este altă tristă realitate nepovestită. O istorie cu totul specială are Podul de la Ungheni, ocupat cu un incredibil entuziasm de românii din dreapta și din stânga Prutului, în ziua de 6 mai 1990. Români care, din nefericire, nu prea au habar de această construcție de patrimoniu, operă a faimosului Gustave Eiffel!

De fapt, Podul Eiffel este cunoscut și ca „Turnul Eiffel culcat”. Cum a ajuns Eiffel la Prut? Simplu. Au existat vremuri când adevărații politicieni, veritabili oameni de stat români, erau prieteni cu recunoscute personalități ale epocilor lor; nu precum măscăricii de azi înhăitați cu tot soiul de găinari și escroci. Ei bine, marele inginer-arhitect francez a fost un bun prieten al lui P.P. Carp, politicianul conservator – co-fondator al Societății „Junimea” – care, între altele, a urât și disprețuit Rusia ca nimeni, poate, altul. Știa el prea bine de ce. N-a avut însă aceeași determinare în privința habsburgilor… Eiffel n-a realizat, în această parte a țării, doar podul care îi poartă numele, ci și structura Hotelului Traian din Piața Unirii din Iași. Ca și mausoleul familiei Carp de pe domeniul acestuia de la Țibănești, parc distrus de o primăriță pesedistă și de o parte din colorații locului…

Dar să ne întoarcem la Podul Eiffel. Realizarea lui a fost negociată de Carol I și Țarul Alexandru al II-lea. Românii urmăreau să ajungă, astfel, cât mai lesnicios, cu cerealele lor, la portul Odesa, iar rușii – cât mai aproape de… Galiția, de Austro-Ungaria, dar și de Balcani. De altfel, ei au dorit, mai întâi, ca podul să se construiască la Sculeni. Nu s-a ajuns la o înțelegere… Inițial, Podul feroviar de la Ungheni a fost o construcție de lemn. Nu a fost însă o soluție viabilă, rezistentă, plină de siguranță. (Apropo de evoluția podurilor din România, vă sugerăm să citiți un interesant articol din revista „Natura”, nr. 5-6 din mai-iunie 1932, publicație condusă de Gh. Țițeica, G.G. Longinescu, Octav Onicescu; sper că vă spun ceva aceste nume!). În scurt timp, s-a apelat la G. Eiffel… Desigur, a fost vorba nu numai de pod în sine, ci și de calea ferată Chișinău-Cornești-Ungheni și Iași-Ungheni. Inaugurarea transfrontalieră s-a petrecut, printr-un tren de probă, în martie 1876. Un an mai târziu, istoria podului de lemn s-a încheiat odată cu inaugurarea podului metalic al lui Eiffel, la 14 martie 1877.

Așadar, în duminica de 6 a lui Florar 1990, Podul de la Ungheni devenise neîncăpător. Cred că imaginile ilustrează cu prisosință acea miraculoasă zi. Podul a fost ciorchine de oameni… Timp de șase ore nu a existat decât o imensă inimă românească. Sumedenie de basarabeni vedeau pentru prima dată români în carne și oase și nu le venea să creadă ochilor: românii din dreapta Prutului, contrar propagandei josnice a bolșevicilor ruși, n-aveau nici coarne, nici coadă, ca strigoii, nu mergeau nici în patru labe ca animalele, nu erau nici ca negrii africani, ci semănau cu ei leit. Și la vorbă și la port. Adică, nu erau ultimii sărăntoci din lume, vorbeau aceeași limbă, aveau același steag, se închinau aceluiași Dumnezeu… Și uite așa fiecare basarabean nu știa cum să mai facă să ia la el acasă, măcar pentru o oră, un românaș. Ca pe neamuri, în ospeție, cum se spune prin partea locului…

Oare ce s-a întâmplat după acea zi, deși au mai fost, la scară mult mai mică, încă vreo trei ediții ale Podurilor cu Flori? Chiar să se fi atrofiat, din senin, convingerea românilor că, vorba lui E. Renan, „Ceea ce constituie o Națiune nu este faptul că vorbește aceeași limbă sau că ține de aceeași grupare etnografică: ci conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor”.

Biruința luminii asupra întunericului!

Data: 8 mai 2024 by Petru Jipa

Octavian Paler a scris una dintre cele mai frumoase urări a sărbătorii Paștelui: „Să nu dați voie nimănui să vă strice Sărbătoarea! Întoarceți-vă cu fața spre cei care vă zâmbesc. Mergeți să-i vizitați pe cei ce vă deschid ușile. Răspundeți-le celor care vă scriu și nu vă supărați că nu primiți mesajele care nu vin. Veniți de luați lumină este cea mai frumoasă chemare rostită vreodată. Luați lumină pentru suflet , nu flacără pentru lumânare. Degeaba avem cele mai bune mâncăruri pe masă dacă înghițim cozonacul cu noduri. Degeaba am pregătit toate băuturile dacă paharul se umple de lacrimi. Cam câte sărbători de Paște credeți că mai prindem ?! Dumnezeu știe… Dar astăzi suntem aici și o să facem din această sărbătoare una pe sufletul fiecăruia. Fiți iubirea de care aveți nevoie. Fiți inima în care vreti să vă păstreze ceilalți. Fiți pacea pe care o căutați. Fiți sărbătoare pentru voi si pentru cei care au nevoie de voi. Nu lăsați bosumflații și nemultumiții să câștige. Fiți bucurie dacă vreți să fie Sărbătoare!”

Sărbătoarea religioasă pascală este una dintre cele mai importante și venerabile sărbători din creștinism, celebrată de creștinii din întreaga lume. Ea marchează Învierea lui Isus Hristos din morți și este considerată momentul central al creștinismului, simbolizând biruința asupra morții și a păcatului. Istoria sărbătorii pascale își are rădăcinile în tradițiile iudaice, unde se celebra sărbătoarea Paștelui ca comemorare a ieșirii evreilor din Egipt. Creștinii au adoptat această sărbătoare, dându-i o nouă semnificație spirituală în lumina morții și învierii lui Isus Hristos.

În Răsăritul creștin, Paștele este celebrat în aceeași zi cu Paștele iudeu, fiind o sărbătoare mobilă care cade în prima duminică după prima lună plină de primăvară. În Occident, Paștele este celebrat în prima duminică de după echinocțiul de primăvară. Semnificația sărbătorii pascale este una profundă și încărcată de simboluri, reprezentând biruința vieții asupra morții, luminii asupra întunericului, bucuriei asupra durerii și speranței asupra disperării. Această sărbătoare este momentul în care creștinii sărbătoresc credința în Învierea lui Isus Hristos, care aduce speranță, iertare și oportunitatea unei noi vieți în Hristos. Chiar și în timpurile biblice, evreii sărbătoreau Paștele ca o sărbătoare foarte importantă care avea o tradiție îndelungată a poporului evreu.

Sărbătoarea Paștelui a fost instituită în Vechiul Testament, ca o comemorare a ieșirii evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise, după ce Dumnezeu a trimis cele zece plăgi asupra egiptenilor și i-a eliberat pe evrei din robia faraonului. Sărbătoarea pascală iudaică a fost observată încă din timpurile antice, mult înainte de venirea lui Isus Hristos pe pământ. Evreii marcau evenimentul prin sacrificarea și consumarea unui miel pascal, precum și prin alte obiceiuri și ritualuri specifice. Paștele iudaic a servit ca sursă de inspirație pentru sărbătoarea creștină a Paștelui, care aduce o nouă dimensiune spirituală și semnificații creștine. Deci, într-adevăr, sărbătoarea pascală nu a început odată cu viața și învierea lui Isus Hristos, ci avea o istorie și semnificație mai veche în tradiția iudaică. Isus Hristos a împlinit și transformat semnificația Paștelui prin jertfa și învierea Sa, aducând o nouă înțeles și o nouă speranță creștinilor din întreaga lume. Să avem speranță, iar lumina să ne îndrume spre pace și liniște pe pământ.