Arhiva zilnică: 20 septembrie 2016

„Crivadia”, turnul de vamă din Evul Mediu…

Aţi crede poate că ruina de la Crivadia, care se vede peste copaci – este rămăşiţa unei cetăţi, poate chiar dacice. De fapt, este ceea ce s-a mai păstrat dintr-un turn de vamă ridicat în Evul Mediu. Se spune că acesta a fost construit la cererea nobililor din Ţara Haţegului, care s-au plâns de contrabanda dintre haţegani și olteni. Turnul supraveghea vechiul drum care lega Ţara Românească de Transilvania. Nu se ştie cât a fost de eficient, pentru că nici un document scris nu-i pomeneşte numele în anii următori. Însă cu siguranţă era o fortificaţie în adevăratul sens al cuvântului. Veţi vedea, dacă ajungeți la el, că are ziduri foarte groase şi ferestre înguste prin care cei din garnizoana turnului puteau trage în caz de nevoie, fără să fie ţintiţi la rândul lor. A fost ridicat la buza prăpastiei Cheilor Crivadiei. În trecut, cheile săpate în calcar, fiind foarte abrupte, protejau o parte din zidul fortificaţiei. Astăzi, ele fac din Turnul Crivadiei un loc cu o privelişte ameţitoare. Turnul de la Crivadia este situat în apropierea satului Crivadia pe drumul spre comuna Băniţa, pe valea râului Merişor. A fost construit din piatră de calcar extrasă din împrejurimi, iar zidurile sale ating încă pe alocuri înălţimea de 20 metri.

Turnul este de plan circular, cu diametrul de 13 metri, iar la exterior este tencuit. Intrarea era situată în partea de nord, la 4 metri înălţime de pământ şi pentru acces se folosea o scară. În jumătatea de vest are şapte deschideri de tragere cu ambrazuri evazate spre interior, situate la o distanţă de aproximativ 1-1,5 metri unul de altul, iar în cea de est este protejat natural datorită terenului accidentat, ceea ce a făcut inutilă practicarea în zid a unor deschideri de tragere suplimentare. Anul ridicării sale este, cel mai probabil, 1528, fiind construit la comanda voievodului Petre Pereny (1526 -1529), şi având şi rol de punct vamal. Neutilizat timp de câteva secole, turnul de la Crivadia a fost restaurat abia în anul 1961, după cum informează Daniel I. Iancu. Vechi de aproape cinci secole, turnul-cetate de la Crivadia (comuna Băniţa) se numără printre monumentele medievale bine păstrate, dar mai puţin cunoscute, din judeţul Hunedoara. Potrivit istoricilor, turnul a fost la origine punct vamal şi un loc de unde era supravegheată calea de acces din Ţara Românească în Transilvania. Aici aflăm o asemănare cu Turnul Spart din Valea Oltului ce avea aceleași funcțiuni specifice. Poate un drum de acces mai spectaculos – cu puncte de belvedere – și o restaurare mai apropiată de forma și funcționalitatea inițială va atrage turiștii, iar un festival medieval poate da culoare și avânt cavalerilor, domnițelor și menestrelilor, dar și meșteșugarilor locali.


Schimbarea la Față și cea de-a cincea Evanghelie…

De câteva zile mă urmărește un gând. Nu l-am căutat și nici nu știu de unde a venit. Pur și simplu s-a așezat în sufletul meu și a rămas acolo, fără să-mi dea pace. Poate că unele întrebări nu vin ca să primească repede un răspuns. Poate vin doar ca să ne însoțească o vreme, până când sufletul este pregătit să le înțeleagă. Iar întrebarea aceasta a venit chiar înaintea uneia dintre cele mai tainice sărbători ale creștinătății: Schimbarea la Față a Domnului. De fiecare dată când citesc Evanghelia acestei zile, mă opresc și încerc să-mi imaginez urcușul spre Tabor. Nu mulțimea. Nu zgomotul. Doar Hristos și cei trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Îi văd urcând în tăcere. Îi văd lăsând în urmă lumea, grijile și întrebările ei. Îi văd urcând spre un munte fără să știe că, peste numai câteva clipe, ochii lor aveau să vadă ceea ce niciun om nu mai văzuse. Și, în timp ce Se ruga, chipul Domnului a strălucit înaintea lor. Veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie vorbeau cu El despre ceea ce avea să împlinească la Ierusalim. Petru, copleșit de ceea ce vedea, a rostit aproape fără să-și dea seama: „Doamne, bine este nouă să fim aici…”

Cred că fiecare om care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu a avut, măcar o dată în viață, același gând. Să rămână acolo. Să nu se mai întoarcă în lume. Să nu mai coboare niciodată de pe propriul Tabor. Dar Dumnezeu avea un alt plan. Din nor s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit; pe Acesta să-L ascultați”. Apoi s-a făcut iarăși liniște. Iar Hristos a coborât de pe munte împreună cu ucenicii. De fiecare dată când citesc acest fragment, mă surprind gândindu-mă nu la lumina Taborului. Mă gândesc la coborârea de pe munte. Pentru că adevărata încercare nu era să rămână în lumină. Adevărata încercare începea după ce lumina fusese văzută. În vale îi aștepta aceeași lume. Aceleași neputințe. Aceleași ispite. Aceleași suferințe. Numai că ei nu mai erau aceiași. Cred că aici se află miezul acestei sărbători. Pe Tabor nu S-a schimbat Hristos. El era dintotdeauna Lumina lumii. S-au schimbat ucenicii. Pentru o clipă, Dumnezeu le-a îngăduit să vadă ceea ce până atunci fusese ascuns privirii lor. Și poate că fiecare dintre noi are, la un moment dat, propriul Tabor.

O rugăciune care îi schimbă inima. O încercare prin care descoperă că Dumnezeu nu l-a părăsit. O suferință care îl apropie mai mult de cer decât au făcut-o anii de liniște. Un moment în care înțelege că Dumnezeu nu este doar o idee în care crede. Este o prezență care îi schimbă viața. Și tocmai aici s-a născut întrebarea care mă urmărește de câteva zile. Noi spunem că există patru Evanghelii. Și spunem adevărul. Patru au fost insuflate de Duhul Sfânt. Patru au fost primite de Biserică. Patru vor rămâne până la sfârșitul veacurilor. Nimic nu se adaugă și nimic nu se scoate din ele. Dar dacă, în chip simbolic, fiecare dintre noi este chemat să scrie încă una? Nu o Evanghelie a Scripturii. Scriptura este deplină. Poate Evanghelia propriei sale vieți. Matei a scris despre ceea ce a văzut. Marcu a așternut mărturia apostolilor. Luca a cercetat cu grijă cele pe care avea să le lase lumii. Ioan a scris cu inima celui care L-a cunoscut atât de aproape, încât a putut spune simplu: „Dumnezeu este iubire.”

Fiecare dintre ei a mărturisit întâlnirea cu Hristos. Dar noi? Noi cum o mărturisim? Nu cu cerneală. Nu cu pagini. Nu cu tipar. Doar cu fiecare zi pe care o trăim. Poate că fiecare iertare este un verset pe care nu-l va citi niciodată o tipografie. Poate că fiecare faptă bună este o pagină pe care Dumnezeu o așază în cartea vieții noastre. Poate că fiecare cruce purtată cu nădejde vorbește mai limpede despre credință decât cele mai frumoase cuvinte. Și poate că fiecare om pe care îl întâlnim citește, fără să știe, această Evanghelie tăcută. M-am întrebat adesea de ce creștinismul a schimbat lumea. Nu doar pentru că Evangheliile au fost scrise. Pentru că au existat oameni care au ales să le trăiască. Poate că aceasta este adevărata schimbare la față. Nu aceea care s-a petrecut pe Tabor înaintea ochilor ucenicilor. Poate aceea care se petrece, în taină, în inima fiecărui om care Îl lasă pe Hristos să-i lumineze viața.

Vom merge la biserică. Vom asculta din nou Evanghelia Schimbării la Față. Ne vom închina. Vom aprinde o lumânare. Apoi ne vom întoarce fiecare la casa lui. La viața lui. La încercările lui. Poate că, înainte de a se încheia această zi, merită să rămânem câteva clipe singuri cu o singură întrebare. Nu câte Evanghelii am citit. Nu câte versete știm pe de rost. Poate doar ce mărturie lasă viața noastră despre Cel în Care spunem că credem. Poate că Dumnezeu nu ne va întreba niciodată câte Evanghelii am citit. Poate ne va întreba ce am scris, prin viața noastră, în marginea lor. Poate că Schimbarea la Față nu este doar o amintire a unei minuni petrecută pe Tabor. Poate că este chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecaruia dintre noi de a deveni, încet și în taină, ceea ce ne-a creat să fim.

Domnul să vă miluiască!


Cotidianul „Făclia” – oglinda Ardealului…

Presa locală reprezintă una dintre cele mai importante surse pentru înțelegerea evoluției unei comunități. În cazul municipiului Cluj-Napoca, cotidianul Făclia constituie una dintre cele mai longevive și influente publicații postdecembriste, devenind un adevărat barometru al transformărilor sociale, culturale, economice și politice ale orașului. Lucrarea de față își propune să analizeze rolul ziarului Făclia în reflectarea identității Clujului, evidențiind funcțiile sale informative, culturale și memoriale. Istoria unui oraș poate fi reconstituită nu numai prin documente oficiale, ci și prin presa cotidiană, care surprinde dinamica vieții publice în desfășurarea ei zilnică. În cazul Clujului, oraș universitar și unul dintre cele mai importante centre culturale ale României, cotidianul Făclia reprezintă o adevărată cronică a prezentului. Mai mult decât un simplu jurnal de informație, Făclia s-a afirmat ca un actor cultural, păstrând echilibrul între actualitate și memoria colectivă. Publicația a devenit una dintre instituțiile simbolice ale Clujului contemporan.

Cotidianul își are originea în zilele Revoluției Române din decembrie 1989. Publicația a apărut inițial sub titlul Adevărul, apoi Adevărul în Libertate, ulterior Adevărul de Cluj, iar din anul 2007 poartă numele Făclia, continuând fără întrerupere tradiția începută în 1989. Această continuitate este remarcabilă într-un peisaj mediatic caracterizat de numeroase dispariții editoriale. Clujul ultimelor trei decenii este unul dintre cele mai dinamice orașe ale Europei Centrale. În paginile Făcliei se regăsesc: dezvoltarea urbanistică; investițiile publice; activitatea universităților; viața medicală; economia regională; patrimoniul istoric; viața religioasă; performanțele sportive; festivalurile internaționale; viața artistică. Astfel, ziarul construiește ceea ce Pierre Nora numea memoria cotidiană, devenind un depozitar al identității urbane. Una dintre particularitățile publicației este interesul constant acordat culturii. Puține cotidiene locale rezervă spații atât de ample pentru: literatura contemporană; lansări de carte; reviste culturale; cenacluri; festivaluri; academicieni; artiști plastici; teatru; muzică. Prin această orientare, Făclia continuă tradiția marilor publicații ardelene precum: Patria; Societatea de Mâine; Tribuna; Steaua. În acest sens, ziarul nu relatează doar evenimente culturale, ci participă efectiv la viața culturală a orașului. În epoca presei digitale, dominată de senzațional și clickbait, Făclia și-a construit identitatea pe credibilitate și verificarea informației. Cu prilejul aniversării a 30 de ani de existență, redactorul-șef Comin Puriș sublinia că miza publicației nu a fost senzaționalul, ci credibilitatea, explicând astfel continuitatea ziarului. Această orientare explică încrederea de care publicația continuă să se bucure în rândul cititorilor.

Clujul este un spațiu multicultural. În paginile ziarului coexistă: universitatea. administrația; biserica; economia; cultura; cercetarea; educația; societatea civilă. În consecință, Făclia nu reflectă doar viața orașului, ci contribuie la construirea imaginii publice a acestuia. Sociologic vorbind, cotidianul funcționează asemenea unei oglinzi sociale, în care comunitatea își observă propriile transformări. După peste trei decenii de apariție neîntreruptă, colecțiile ziarului constituie o arhivă impresionantă. Pentru istorici, sociologi, economiști sau cercetători ai fenomenului urban, paginile sale reprezintă surse documentare de prim ordin. Prin acumularea zilnică a informației, presa devine istorie.

Orașele importante își construiesc identitatea prin instituții. Universitatea „Babeș-Bolyai”, Academia Română, Opera Națională, Teatrul Național și marile muzee alcătuiesc infrastructura simbolică a Clujului. În aceeași categorie poate fi așezat și cotidianul Făclia, deoarece reflectă și mediază dialogul dintre instituții și cetățeni. Astfel, ziarul devine parte integrantă a patrimoniului cultural contemporan. Cotidianul Făclia reprezintă mult mai mult decât o publicație de informație locală. El este: cronicarul cotidian al Clujului; arhiva vie a transformărilor urbane; promotor al culturii române; susținător al valorilor academice; mediator între administrație și cetățean; constructor al memoriei colective. În acest context nu trebuie să uităm redactorii șefi care au trudit pentru ca Făclia să fie o pagină vie de istorie a Ardealului. Aceștia fiind: Emilia Crișan, Liviu Râureanu, Ilie Călian, Radu Vida, Cosmin Puriș. Longevitatea sa demonstrează că presa de calitate poate supraviețui într-o lume dominată de viteza informației atunci când își fundamentează activitatea pe profesionalism, responsabilitate și respect pentru comunitate. În acest sens, Făclia rămâne o veritabilă oglindă a Capitalei Ardealului, reflectând fidel devenirea unuia dintre cele mai importante orașe ale României contemporane.


De ce oare refuzam să mai și gândim?!…

În ultima vreme am observat o creștere îngrijorătoare a numărului oamenilor de bună credință care fac, inconștient, muncă de agenți subversivi. Cresc puterea satanei fără să aibă habar. Nu doar că înghit manipularea, ci o propagă, o dau și altora, distrugând suveranismul din interior. Se imaginează pe ei înșiși deștepți, imposibil de manipulat, fără sa știe ca lucrează la greu pentru sistemul progresist. Și m-am gândit să scriu despre agenții subversivi. Zic să-mi îmbogățesc cunoștințele. Dau search. AI-ul Google îmi aruncă în ochi „by default” un răspuns și îmi spune ca suveraniștii sunt agenți subversivi. Îl întreb de unde e programat. Îmi răspunde ca Google are sediul în SUA. Ii spun ca am întrebat altceva și întreb direct dacă politica UE ii influențează răspunsul. Zice ca nu. Îl întreb dacă google plătește penalizări financiare dacă nu se supune politicilor UE privind răspunsurile pe care e programat AI-ul să le dea pe chestiuni politice. Răspunde că da. Bine-nteles, totul învelit într-o tonă de căcat că „e pentru binele cetățenilor”. AI-ul Google făcut pentru UE nu informează, ci face propagandă pe baza directivelor UE. Nu răspunde corect, ci te prelucrează ideologic. De aceea vedeți toți influencerii progresiști ca pentru a-și susține afirmațiile aduc drept „dovezi” răspunsuri date de AI.

Privesc în jur. Parlamentul a amânat închiderea centralelor pe cărbune. CSAT are „rezerve”. Bolojan tipă că România pierde în miliard din PNRR. Usereul Pîslaru bocește. Nicușor Dan se opune. În democrația originală a României, voința parlamentului e călcată în picioare de un premier inapt, demis, un bâlbâit pus președinte prin încălcarea Constituției și furt electoral, plus un partid minoritar condus de un spion german. Toți dornici sa își mulțumească stăpânii. Toți încalcă legile. Ce legătură e între AI-ul care ii declara pe suveraniști „agenți subversivi” și criza energetica creata în laboratoarele satanei întru slava Ukrăină? Are. Cei care își iubesc țara și neamul sunt declarați dușmani ai poporului. Iar adevărații dușmani ai poporului român sunt prezentați drept salvatori. Ultimii spun că trebuie să cerem voie să aprindem lumina în propria casa. Sa cerem voie sa ne irigam ogoarele, cate au rămas. Sa cerem voie să ne creștem propriile animale pe propriul pământ. Să cerem voie să le vindem cui vrem. Trebuie sa cerem voie sa ne producem ce ne trebuie. Și toți cei care se împotrivesc, sunt decretați „agenți subversivi”. Suveraniștii au apărut exact ca reacție la toate nenorocirile aduse de conducători inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișnițari, votați și puși în funcție de alți inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișbițari.

Și când apa Dunării dispare, mă întreb când ne va spune Bolojan sau vreun coleg conspiraționist ca au venit extratereștrii sa fure apa, precum în Battle: Los Angeles. Sunt stoarsa ca o baterie. Chiar trebuie sa evit sa răspund imbecilităților, indiferent din ce tabără vin. Încep sa cred ca mulți o fac intenționat, cu scopul de a îmi consuma timpul ca sunt progresiști vopsiți, veniți în misiune. Misiune sa bage fitile. Sa dezbine. Să conserve starea de prostație și prostie a poporului, pentru a nu deranja sistemul. Ne arde Dumnezeu pentru nesimțirea noastră. Trăim vremuri în care cei cu ochi, nu vad, cei cu urechi nu aud. Cei care au creier nu gândesc. Rugați-vă să plouă cât mai curând. În Evanghelia Zilei de azi, Hristos ne amintește că aceia care își spun că respectă poruncile Lui Dumnezeu și o fac doar de fațadă nu vor mântui. Mântuire primesc numai cei care le împlinesc fără a se  lăuda cu ele, din adâncul inimii și fără să caute răsplată pentru lucrul bun. Aud și cei cu urechile astupate de propria mândrie și prostie din ultimul rând, ăia care se plâng ca sunt chinuiți, dar nu vor sa rupă lanțurile, pretinzând că nu fac nimic pentru ca se tem pentru copiii lor? Aud și lașii care își țin la adăpost propriul cur sacrificandu-si copiii pe altarul satanei? Pentru ca da, și frica, și lașitatea, și mândria, și prostia de la Belzebut sunt. Nu de la Dumnezeu.

Diavolul lucrează când omul se depărtează de Dumnezeu. De ce sataniști, precum Gates, Soroș ori Ursula înfloresc?! De ce sunt putred de bogați și atât de influenți? De ce toți ăștia care au condus și conduc România de 36 de ani mințind ca fac totul pentru binele nostru sunt tot mai bogați și noi suntem din ce în ce mai săraci?! Răspunsul e simplu. Si-au vândut sufletul satanei. Și asta e modalitatea prin care diavolul își atrage noi adepți, făcând din supușii lui exemple de succes în viața: „Uite ce bine o duce ăla, ce dacă încalcă toate poruncile Lui Dumnezeu?!”. Atunci, în momentul acela, în mintea întunecata de invidie și lăcomie a omului depărtat de Hristos se naște ispita de a-l urma pe cel satanizat. Dumnezeu nu intervine, pentru că i-a dat nu doar deplina libertate omului, ci și creier sa îl folosească pentru a deosebi binele de rău. În plus, cel care și-a vândut sufletul satanei își creează un întreg sistem de protecție, format din alți corupți vânduți satanei. Așa s-a creat un întreg ecosistem al răului. De ce? Pentru că cei buni nu I-au oprit. Niciodată! Hristos nu i-a mângâiat pe cap nici pe cei care declarau că Îl urmează, nici pe farisei. Prin tot ce le spunea apostolilor și oamenilor de rând le arăta cum să gândească. Cum să înțeleagă lucrurile care se petrec și cum să nu fie înșelați. Îi „trăgea de urechi” sistematic. De ce oare și azi refuzam sa gândim, refuzam mesajul Lui Hristos de a ne împotrivi satanei?!


Tumulii de la Movila Vulpii…

Tumulilor de la Movila Vulpii din Băicoi, Prahova li se mai spuneau și „La ale două cârciumi”!… Așa îmi spunea bunicul Niculaie Grigore, încercând să mă lămurească în legătură cu holdele moșnenilor care veneau din Buștenari și până la Ploiești. Și acolo – la Movila Vulpii – au fost la un moment dat două cârciumi care își făceau concurență, aici trăgând țăranii ce mergeau cu căruțele spre holde, dar și muncitorii ce doreau să ajungă la Ploiești, Câmpina, sau Băicoi… „Și vulpea?” nu mă lăsam eu așa ușor… (familia noastră avea un supranume de Vulpaș). „O fi fost vreo vizuină de vulpe cândva…”. „Dar istoria ne spune că aceste movile aflate în câmpie sunt morminte foarte vechi ale unor importanți conducători”. „Așa o fi, dar până când nu vor săpa istoricii ăștia, nu vom ști!”…

Bunicul a plecat către alte zări, iar eu i-am povestit nepoatei Cătălina taina tumulilor de la Movila Vulpii. Mai ales că am lucrat la Schela de Foraj Liliești zece ani și treceam destul de des pe la Movilă…Și a venit și vremea lor. Anul acesta 2026, după două luni de cercetări arheologice preventive, echipa de specialiști a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova a încheiat investigațiile desfășurate în zona viitorului pasaj rutier care va traversa DN1 (DE 60), pe raza localității Băicoi. În această perioadă au fost cercetate două movile funerare (tumuli) datând din prima parte a epocii bronzului (cca 3300–2600 î.Hr.), după cum ne informează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova. „Cercetarea movilei mici, cu o înălțime de aproximativ 0,5 m și un diametru de 25 metri, s-a încheiat prin identificarea a trei morminte. În unul dintre acestea au fost descoperite podoabe realizate din os și cochilii de scoică, mărturii valoroase despre practicile funerare și viața comunităților preistorice.

În ultimele zile de cercetare, atenția arheologilor s-a concentrat asupra mormântului principal din Movila Vulpii, monumentul funerar impresionant care, prin dimensiunile sale – aproximativ trei metri înălțime și 65 metri diametru – reflectă statutul social deosebit al persoanei înmormântate aici. Defunctul, un bărbat adult, a fost depus respectând ritualul funerar specific comunităților Yamnaya, ritual care prezintă numeroase asemănări atât cu primul mormânt descoperit în Movila Vulpii, cât și cu ultimul mormânt cercetat în movila mică. Alături de acesta au fost descoperite două podoabe din argint, cunoscute sub denumirea de „inele de buclă”. Un alt element deosebit îl reprezintă urmele de ocru roșu, identificate pe craniu, pe alte oase și pe țesătura vegetală așezată pe fundul gropii funerare. De asemenea, pe pereții gropii au fost observate urmele unei pânze de culoare albă, detalii care completează imaginea ritualurilor funerare specifice perioadei. Rezultatele cercetărilor de la Băicoi reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea comunităților preistorice din sudul României și completează descoperirile realizate în ultimii ani în zona de câmpie situată la nord de Ploiești. Odată cu încheierea cercetărilor, terenul a fost eliberat de sarcina arheologică, ceea ce permite continuarea investiției fără afectarea patrimoniului arheologic”, precizează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, pe pagina de Facebook a instituției.

Colectivul de cercetare a tumulilor de la Movila Vulpii a fost format din Alin Frînculeasa (coordonator și responsabil științific), Octav Negrea, Edi Ghinea, Emil Grigorescu. O hartă a descoperirilor din acest loc și istoria lui poate completa evoluția umană de acum 5000 de ani din zona câmpiei Ploieștiului și a subcarpaților de curbură. Iubitorii de istoria pot vedea artefactele descoperite expuse în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. (George V. Grigore)


Proiectul „CLARA”: Artă pentru prevenție

Arta și cercetarea biomedicală se întâlnesc într-un proiect cultural internațional care își propune să transforme informația științifică într-un instrument de dialog, educație și prevenție. „CLARA – Artă pentru prevenție”, implementat de Asociația Art Mirror din Cluj-Napoca, în parteneriat cu laboratorul de anatomie patologică PATHOLOGIC Lab și finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir 2026, reunește artiști, medici și cercetători din România și Republica Moldova într-o inițiativă culturală care conectează Cluj-Napoca și Chișinău printr-o rezidență artistică interdisciplinară. Proiectul pornește de la o întrebare simplă: cum poate arta să contribuie la conversațiile despre prevenția HPV și a cancerului de col uterin într-un mod accesibil, empatic și relevant pentru publicul larg? Astfel, în perioada 3–7 august, rezidența artistică interdisciplinară a fost prezentă la Chișinău, unde artiști vizuali, performeri, poeți și cercetători vor lucra împreună în laboratorul de anatomie patologică CLARA. Pentru câteva zile, spațiul dedicat cercetării biomedicale devine un atelier de creație în care observația științifică și expresia artistică se întâlnesc pentru a genera noi perspective asupra sănătății și prevenirii.

Prin abordarea sa interdisciplinară, „CLARA – Artă pentru prevenție” propune o colaborare directă între artiști și specialiști în cercetare biomedicală. Participanții au observat procese și imagini rezultate din cercetarea dedicată screeningului cervical și vor transforma această experiență în pictură, instalații, poezie, performance și alte forme de expresie contemporană. „Proiectul abordează o viziune experimentală, deoarece reușește să aducă la aceeași masă și să pună în dialog domenii artistice și de cercetare biomedicală pentru a face prevenția mai accesibilă comunității și publicului larg. Credem că arta poate deschide conversații dificile, adesea considerate tabu sau înconjurate de rușine, și poate apropia oamenii de informații esențiale despre sănătate”, afirmă Cristina Cantemir, managerul proiectului și fondatoarea Asociației Art Mirror. Proiectul a fost coordonat de Asociația Art Mirror din Cluj-Napoca și reunește artiști, mentori și cercetători din Cluj-Napoca, Londra, Berlin, București și Chișinău, într-o colaborare care își propune să creeze un nou model de dialog între cultură și cercetarea biomedicală. Componenta internațională este susținută și prin parteneriatul cu AIESEC, voluntari din China, Nigeria și Turcia implicându-se în pregătirea materialelor utilizate în realizarea instalațiilor artistice prezentate ulterior în expozițiile de la Chișinău și Cluj-Napoca.

„Cum explicăm ceea ce nu se vede fără să speriem? Făcând oamenii să conștientizeze cât de mult stă în puterea lor să prevină o boală printr-un test simplu. Nu judecându-i pentru că nu și-au făcut analizele, ci construind un parteneriat cu ei și arătându-le că prevenția poate deveni o parte firească din rutina vieții. Dacă acest proiect îi ajută pe oameni să privească sănătatea dintr-o perspectivă nouă și îi încurajează să facă un pas spre prevenție, atunci și-a atins scopul”, declară Dr. Claudiu Mirescu, medic specialist anatomie patologică, fondatorul PATHOLOGIC Lab și inițiatorul proiectului CLARA. Printre mentorii proiectului s-au numărat artistul și curatorul Mihai Zgondoiu, artista și designerul Cristina Cantemir, inventatorul Tudor Paul Scripor, poeta și performera Lena Chilari și medicul anatomopatolog Claudiu Mirescu. Pe parcursul rezidenței, artiștii au creat lucrări originale inspirate de experiența directă din laborator, explorând relația dintre corp, știință, vulnerabilitate și prevenție. Mai multe lucrări artistice originale și instalații colaborative vor fi realizate în cadrul proiectului. Dincolo de dimensiunea artistică, proiectul a urmărit să contribuie la creșterea gradului de conștientizare privind prevenția HPV și a cancerului de col uterin și să creeze un model de colaborare între cultură, cercetare biomedicală și sănătate publică. Rezidența i-a adus împreună pe artiștii Irina Bardiță, Mihaela Motruc, Adrian Ghiman, Bogdan Mihai Radu, Ionela Flood, Adela Negustor care vor explora, prin pictură, instalație, poezie și performance, teme precum corpul, vulnerabilitatea, sănătatea și prevenția.

Programul a inclus, pe lângă expoziție, un concert susținut de Valeria Stoica, un performance spoken word semnat de Lena Chilari, un panel de discuții dedicat relației dintre artă și prevenție și un atelier artistic destinat comunității. După expoziția de la Chișinău, proiectul va continua la Cluj-Napoca, unde o parte dintre lucrările realizate în cadrul rezidenței vor fi expuse în clinici de ginecologie, continuând dialogul despre prevenție și accesul la informație prin intermediul artei. În luna noiembrie, rezultatele proiectului vor ajunge și la Pavilionul Tinerilor din Cluj-Napoca, în cadrul unui program artistic dedicat comunității, finanțat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Prin această inițiativă, Asociația Art Mirror demonstrează cum arta contemporană poate depăși dimensiunea estetică și poate deveni un instrument de educație, conștientizare și schimbare socială.

„CLARA – Artă pentru prevenție” este un proiect cultural internațional implementat de Asociația Art Mirror, în parteneriat cu laboratorul de anatomie patologică PATHOLOGIC Lab, finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir 2026. Proiectul reunește artiști, cercetători, medici și operatori culturali din România și Republica Moldova într-o rezidență artistică interdisciplinară dedicată transformării cercetării biomedicale în experiențe culturale accesibile publicului larg și promovării prevenirii HPV și a cancerului de col uterin. Acest proiect este cofinanțat de Institutul Cultural Român, prin Programul Cantemir – program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. Institutul Cultural Român nu este responsabil de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. Asociația Cultural-Artistică Art Mirror, cu sediul în Cluj-Napoca, dezvoltă proiecte la intersecția dintre arta contemporană, sustenabilitate și implicare comunitară. Organizația promovează colaborarea interdisciplinară și folosește arta ca instrument de educație, dialog și inovare socială. În ultimii ani, Art Mirror a reprezentat România la London Design Biennale și a dezvoltat proiecte culturale dedicate economiei circulare, accesibilității și implicării comunităților prin artă contemporană.

A consemnat Corina Brândușan


Starea de alertă („energetică” astăzi precum covid -ul, odinioară; deh!), legitimă doar dacă ar fi fost folosită în interesul nostru…

Și totuși, la ce ne trebuia nouă o stare de alertă (energetică) dacă, pe fond, tot nu puteam face nimic?!… Nimic pentru noi… Sau, deh’, metehnele (nu atât de vechi) au fost pentru guvernanți prea ispititoare pentru a nu mai croi încă un pretext de a mai consuma niște fonduri fără să dea explicații?… Pentru că, situația de stare de alertă energetică de acum seamănă izbitor cu aceea sanitară, de mai agârț… Ba, tot în măsuri (la propriu) de acțiuni coercitive pare a se măsura! Atunci, ni se „lua” temperatura… Acum, se măsoară consumul de energie electrică, momentan, al marilor consumatori… Atunci, limitarea drepturilor se manifesta „otova”, prin interdicții de acces, decise și aplicate de niște neica-nimeni, trăindu-și fragila mândrie și fudulie temporară a felului de a fi și ei cineva… De a decide și ei ceva „esențial” (apoi, întorcându-se, implacabil, în nerosturile lor din totdeauna, de mari anonimi)… Iar astăzi, limitarea drepturilor se va produce prin deconectările impuse… Centralizat… Întâi, pe metoda autoimpunerii, prin renunțarea benevolă, prin închiderea temporară a fabricilor, prin decalarea perioadelor anuale de revizii la unitățile cu programe de „remont”, „stingerea” ori reducerea intensității luminilor în marile orașe (ce va mai conta posibila explozie a infracționalității și riscurile pentru circulația publică, le trecem pe toate la „victime colaterale”?!)… Apoi, deconectarea trasată de la centru prin aparenta soluție echitabilă de înștiințare în prealabil a iminentei deconectări… Și, tot ca la precedenta stare de alertă, cu lăsarea unor „portițe” prin care alți mici „dumnezei” închipuiți ai momentului, aflați însă mult mai aproape de pâinea și cuțitul deciziilor și dispozițiilor, se va trece la „ierarhizarea” deconectărilor (altminteri, „iminente”, nu-i așa?!), după culori politice, influențe, cedări din profiturile nerepartizate, din dividente…. Din plăți directe, pe cușetele politice, prin comisioane, atenții (tratate, evident, ca „necesități și costuri operative”)…

Povestea se repetă, dară… Diferența este că, dacă atunci, starea de alertă era abuzivă prin însăși modul de manifestare afișat („pandemic”), astăzi, ea este abuzivă prin statutul acelora care au luat decizia… Un guvern demis, aflat într-un interimat aflat cu mult dincolo de permisivitățile constituționale… Or, la ce bună (pentru noi) starea de alertă energetică dacă nici măcar deciziile de esență nu pot fi luate de noi?… Ca țară, ca stat membru UE având dreptul de a pune mai presus de dreptul comunitar propriile necesități și urgențe de țară… Dacă nu putem, în numele acestei stări (pe care am fi putut să o „încărcăm” cu legitimitatea dată de necesitate dacă ar fi fost folosită în interesul nostru, „a priori” legitim) să luăm deciziile pe care alte state le-au aplicat fără a aștepta să ajungă pe linia roșie a propriei securități energetice?…. Pentru că, da!, starea de alertă ar fi fost tacit acceptată de noi ca legitimă dacă ar fi dus la redeschiderea unităților pe cărbune încă nedemolate, încă nevândute la fier vechi… Sau dacă ar fi adus cu sine investiții tehnologice rapide pentru asigurarea de grupuri tehnologice de mică putere, rapid instalabile acolo unde era nevoie… Pentru că, nu de unități modulare nucleare (iluzorii) aveam nevoie. Inclusiv la Doicești… Ci de unități de producere a energiei electrice și termice, unde este cazul, pentru că sunt încă orașe dependente de acest lucru…

Și totuși, batjocoritor pentru noi, deși a declarat o stare de alertă energetică, în loc să ia măsurile necesare țării, fără a-i afecta economia, Guvernul a înaintat Comisiei Europene apostila unei cerșeli de țară… Pentru „derogări”… De ce? De ce atâta umilire a țării? Sigur, într-o societate funcțională, Justiția s-ar fi sesizat și ar fi prins decidenții guvernamentali în foarfecele propriilor acțiuni! Între decizia de a impune starea ce alertă (în cuprinsul căreia putea lua măsuri fără a mai da explicații UE) și mersul la poarta CE pentru derogări. Mai bine spus, „dezlegări”, căci, în mod real, acesta este nivelul de acțiune și putințe a cuibului de vrăjitoare de la Palatul Victoria… Dar și chestionarea pentru ipocrizie a parlamentului, pentru ridicarea la fileul acestor acțiuni ale guvernului a unei mingi manipulatorii (la adresa țării) prin promovarea unor amendamente prin care să se repornească de fapt ceea ce oricum nu mai poate fi repornit, fiind definitiv dezafectat… Cu termene de discuții mult prea lungi față de însăși starea de necesitate… Când acțiunea parlamentară, onestă și în interesul țării, ar fi trebuit să vizeze o acțiune imediată. Repornirea unităților energetice pe combustibili fosili (în fapt, a grupurilor rămase ici-colo). Fără nici un amendament justificativ, fără nici o explicație, fără nici o cerere de acordare a unor derogări și bunăvoințe dinspre UE. Poate doar cu notificarea CE a faptului că alte state nici măcar nu s-au deranjat să anunțe instituțiile europene „comune”, darămite să lceară permisivități?! Și au avut dreptate, căci, juridic, chiar pe legislația europeană, forța majoră internă dă întâietate dreptului de decizie a țării respective. În cazul de față, decizia unilaterală de repornire a termocentralelor.

De ce am cerut noi „dezlegări”? De ce am mers cu jalba „la marile porți”? Și poate nici nu ar mai trebui să pierdem vremea căutând vreo explicație pentru acțiunea guvernanților noștri. Ci să acționăm în numele acestei acțiuni neconstituționale, nesuverane și în mod continuu îndreptate împotriva țării. A acestor solicitării ale guvernanților de a obține permisivități când, în țară, ba, chiar prin propriile lor decizii, exista o stare de forță majoră. Sau, de fapt, solicitarea către CE a fost pentru a primi răspunsul deja știut?!… Că nu există o urgență imediată. Pentru că asta au decis cei din fotoliile Uniunii. Iar când va exista, și iarăși este batjocoritor, CE va decide că există și „va acționa în consecință”. Nu acordând sprijin direct României, inclusiv derogări și anulări a anumitor termene și impuneri din PNRR, ci, „activând mecanismul comun de consultare cu alte state UE”. Inițiind, „dacă este cazul”, o discuție regională care să implice statele membre cele mai afectate… Așadar, să inițieze, „dacă este cazul” (sic!), „o discuție regională”. Asta în condițiile în care, tocmai acele state ce ar fi chemate să se implice, sunt ele deja afectate de crize energetice majore… Cu diferența, față de noi, că și-au și luat propriile măsuri… Independent de politica UE-CE și fără a cere „derogări”…


Prostia și tăcăloșia în politica energetică a României…

În politica energetică din ultimii șapte ani, puterea partidului – cartel psdpnlusrudmr a făcut toate greșelile din lume, a furat, a deturnat, a acționat în conflicte de interese și a trădat. Datele de mai jos sunt exacte și sunt publice… În 2019, producția totală de energie electrică a României a fost de aproximativ 56,9 TWh. În 2025, producția internă a scăzut la circa 51,4 TWh. Producția hidrocentralelor a fost, în 2019, de circa 16 TWh. În schimb, în 2025, a fost de doar 12,4 TWh. Hidroelectrica (principalul producător) a raportat o producție netă de ~11,85 TWh în 2025. La data de azi, nu mai puțin de opt hidrocentrale sunt fie închise operațional (Vidraru), fie începute, dar oprite prin litigii de mediu, în urmarea contestațiilor unor ONG – uri, cu sau fără legătură cu unii politicieni*. Producția cumulată a hidrocentralelor oprite ar putea aduce un surplus de 0,7–1 TWh/an și ar contribui la reducerea importurilor și la echilibrarea sistemului. Grindeanu spune că Buzoianu de la USR a închis șapte hidrocentrale. Cu siguranță că Buzoianu a avut o mare contribuție la această minune de management energetic, dar Grindeanu este dintr-o sucursală a partidului – cartel psdusrpnludmr care a fost mereu la putere (chiar și când a fost în „opoziție”), deci vina și răspunderea sunt aceleași și acoperă și sucursala pnl, precum și sucurasala udmr. În domeniul hidrocentralelor, știința (cu care se împăunează „ielitele” politice aflate mereu la putere) consemnează că este secetă frecvent în această zonă a Europei și a lumii, iar Dunărea, din când în când, are cote hidrologice reduse. Nu e ca și când nu s-ar ști că este nevoie de mișcări controlate ale debitelor din lacurile de acumulare. În plus, termocentralele pe cărbune au fost concepute, printre altele, pentru a compensa penuria de energie hidro în perioadele de secetă.

Ce au făcut „autoritățile” românești din 2019 încoace? Ținând neapărat să joace rolul elevului silitor (dar nu prea inteligent) al Comisiei Europene, politicienii și birocrații de „ielită” din guvernele de după 2019 au închis sau pus pe traiectorie de închidere toate minele de cărbune și toate termocentralele pe cărbune. Este o minune că azi încă mai sunt în funcțiune două termocentrale pe cărbune (mă întreb cât o să mai dureze, că nu prea mai avem cărbune din producția internă, fiind nevoiți să luăm din Africa de Sud, Brazilia și… Ucraina). Cu mult mai grav este că închiderile erau jaloane în PNRR, pentru a „accesa” bani, cu destinația termocentrale pe gaz. Banii au fost luați, au fost deturnați pe alte destinații și comisionați vârtos (pe consultanță) și nu au fost utilizați pentru termocentralele pe gaz. Vine acum momentul în care, în același timp, nu avem energie de echilibrare de la centralele pe cărbune, nu avem centrale pe gaze și, în plus, trebuie să dăm banii înapoi, la UE, pentru că așa a fost conceput PNRR…

În domeniul nuclear, avem o centrală care ar fi trebuit să aibă funcționale nu două, ci patru reactoare. Reactoarele 3 și 4 sunt o himeră încă din 1990 și așa vor rămâne în următorii 20 de ani de „stabilitate” a partidului – cartel psdpnlsusrudmr. Reactoarele 1 și două sunt demult depășite, urmând a intra în revizie la anul – ceea ce, în stil românesc, va dura cel puțin cinci ani. Colac peste pupăză, din cauza reducerii debitului Dunării, unul dintre cele două reactoare funcționale este oprit, existând „șansa” opririi și a celui de-al doilea. Ai zice că suntem foarte buni la solar și eolian. Una dintre cele mai „înfloritoare” afaceri din ultimii șapte ani a fost cea cu parcurile fotovoltaice sau eoliene. De fapt, ce a mers bine a fost „dezvoltarea”, iar nu producția. Cei care fac parcuri fotovoltaice sau eoliene vând proiectul, rare fiind situațiile în care ajung să producă acolo energie ei înșiși. Oricum, producția are ca principală problemă dificultatea aproape insurmontabilă de racordare la rețea. Pur și simplu, rețeaua nu face față producției de energie regenerabilă. Mult mai interesant este, însă, că românii au fost încurajați să devină prosumatori: să cumpere panouri de la chinezi, să facă cheltuielile necesare pentru racordul la rețea, să îți modifice casele și curțile și… să aștepte racordul sau compensarea/plata energiei produse și introduse în rețea. Ideea a avut un uriaș succes în România – se vorbește de opt sute de mii de prosumatori. Ce nu a mers? Racordul la rețea. Compensarea sau plata. Imposibilitatea de stocare. Așa se face că ziua producem o cantitate mare de curent, care îl face foarte ieftin, dar noaptea nu îl stocăm, deci suntem nevoiți să îl cumpărăm extrem de scump. Printre altele, se întâmplă asta pentru că producția și stocarea sunt dublu taxate cu tva.

Chiar m-am întrebat de ce nu avem și noi, ca bulgarii, capacități de stocare a energiei regenerabile? Se pare că este vorba doar de vechea „inteligență” a puterii: hiper-birocrație și taxe care descurajează. E mai scump să stochezi decât să produci (deși ar trebui să fie taman invers) și, în plus, ca să ai o baterie, trebuie să cumperi două panouri suplimentare. Între timp, intermediarii din energie fac profituri de 1500 la sută pe an, în fiecare dintre cei șapte ani de când a început declinul energetic al României. Este de-a dreptul ridicol să vezi că: (i) în baza sistemului de solidaritate energetică la nivel de UE, România contribuie cu energie re-distribuită unor state ca Germania sau Austria, mai ales pe timp de zi – vindem ieftin, iar cumpărătorii stochează și ne revând, din când în când, pentru că sunt „solidari”, dar foarte, foarte scump; (ii) România a ajuns pe punctul în care cere ajutor energetic de la… Ucraina, o țară în plin război, care are un consum industrial de patru-cinci ori mai mare decât România… Colac peste pupăză: România își propune să construiască cel puțin o giga – fabrică de inteligență artificială, care va consuma 1500 de MW, adică mai mult decât capacitatea totală a celor două reactoare funcționale de la Cernavodă. Iar această mașinărie infernală, care va rula o sută de mii de acceleratoare de IA, va fi utilizată sută la sută de corporațiile care vor finanța proiectul cu un mizilic de două-trei miliarde de euro… Așadar, România, țară care dispune de toate mijloacele cunoscute de producție a energiei electrice, nu are energie electrică. Ca să conchid: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.


Privatizările rafinăriilor din România în contextul implicării USAID și Bechtel…

Acest articol se bazează pe contextul identificat în care USAID a finanțat studii pentru sectorul petrochimic românesc, iar Bechtel a acționat ca antreprenor principal, având un rol în procesul de privatizare. De asemenea, se face referire la privatizări controversate. Așa cum spun autorii cărții USAID-Bechtel versus Rafinăriile Românești: col.(rtr). Prof.dr.ing. Marian Rizea și Inf. st. Magdalena Chiriță, Ec. Mihaela-Alina Frigeoiu. Eu o consider această carte document, de o mare valoare istorică. Atunci când nepoții noștri vor uita că România a fost pionieră în rafinarea petrolului, această lucrare demonstrează cu documente, că am fost ajutați să „uităm”. Narațiunea din jurul privatizării sectorului energetic din România în era postcomunistă este adesea învăluită într-o ceață de speculații geopolitice și folclor economic, adevărul poate îl găsim aici. În centrul acestui discurs se află o ipoteză persistentă, dar adevărată și nu fundamental eronată: cea conform căreia Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a jucat un rol direct, operațional, în vânzarea rafinăriilor și activelor petroliere din România. Pentru a diseca această afirmație este nevoie să depășim sfera conspirației și să căutăm documente, să intrăm în analiza riguroasă a mandatelor instituționale, a cadrelor de asistență tehnică și a mecanismelor complexe ale economiilor în tranziție. Realitatea nu este una de intermediere comercială directă din partea unei agenții de ajutor extern, ci mai degrabă o interacțiune nuanțată între condiționarea politicilor, sprijinul consultativ tehnic și imperativele mai largi ale liberalizării pieței, dictate de instituțiile financiare internaționale. Pentru a înțelege implicarea USAID, trebuie mai întâi să se definească misiunea sa statutară. Înființată în 1961, USAID este o agenție independentă a guvernului federal al Statelor Unite, responsabilă în principal de administrarea ajutorului extern civil și a asistenței pentru dezvoltare. Obiectivele sale principale se concentrează pe ajutor în caz de dezastre, combaterea sărăciei, sănătatea publică, guvernarea democratică și creșterea economică prin consolidarea capacităților. Un aspect crucial este că USAID nu este o bancă de investiții și nici nu deține autoritatea legală sau mandatul operațional de a acționa ca broker în vânzarea activelor statului suveran. Ideea este că agenții USAID au negociat direct activele companiei Petrom din România. Ca și cum (de exemplu) un ONG medical efectuează proceduri chirurgicale pentru profit; confundă furnizarea de expertiză tehnică cu execuția comercială. Rolul agenției a fost diagnostic și prescriptiv, nu tranzacțional. Cu toate acestea, „implicarea” USAID în aceste vânzări provine din implicarea sa semnificativă în restructurarea tehnică a sectorului energetic din România în anii 1990 și începutul anilor 2000.

După prăbușirea regimului Ceaușescu, infrastructura petrolieră a României era învechită (așa au spus „specialiștii politruci”ai noștri) și periculoasă pentru mediu. USAID, adesea în coordonare cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI), a finanțat numeroase proiecte care vizau modernizarea cadrelor de reglementare, îmbunătățirea eficienței energetice și pregătirea întreprinderilor de stat pentru privatizare. Aceste programe au oferit structura cadru, administrativă necesară privatizării. Prin finanțarea consultanților care au oferit asistență cu privire la metodele de evaluare, guvernul corporativ transformată totul „în legal”, USAID a modelat indirect mediul în care au avut loc aceste vânzări. Agenția a contribuit la construirea scenei, dar nu a scris scenariul pentru cumpărători. De scenariu s-au ocupat alți „patrioți”. Motivele reale ale vânzărilor de rafinării au fost multiple, înrădăcinate în deciziile politice interne și în condiționalitatea împrumuturilor financiare internaționale. Guvernul român, care urmărea integrarea în structurile euro-atlantice precum NATO și Uniunea Europeană, s-a angajat la liberalizarea rapidă a pieței. Privatizarea activelor strategice, precum rafinăriile, a fost o condiție prealabilă pentru obținerea de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, care au impus disciplină fiscală și reducerea subvențiilor de stat către industrii. Prin urmare, vânzările au fost executate de către Autoritatea Română pentru Privatizare (APAPS) și ulterior de către Ministerul Economiei, adesea sub o presiune intensă de a atrage investiții străine directe (ISD). Cumpărătorii au fost motivați de accesul strategic la resursele Mării Negre și la rețelele regionale de distribuție.

Mai mult, asistența tehnică oferită de USAID a pus adesea accent pe transparență și pe procesele competitive de licitație, cu scopul de a atenua corupția și de a asigura o valoare justă de piață. Așa s-a spus. Paradoxal, găsim în acestă carte cum USAID a facilitat o „vânzare forțată” a activelor naționale și au trecut cu vederea eforturile agenției de a insufla standarde riguroase de audit și juridice. Eșecul de a realiza o revitalizare industrială optimă pe termen lung se datorează mai puțin rolului consultativ al USAID și mai mult capacităților de aplicare a legii ale statului român și naturii speculative a investitorilor implicați. De asemenea, este esențial să se facă distincția între USAID și alte entități guvernamentale sau cvasi-guvernamentale ale SUA. Deși guvernul SUA a susținut în general integrarea României în sfera economică occidentală, acest sprijin a fost diplomatic și strategic, nu micro-gestionat prin intermediul agențiilor de ajutor. Moștenirea acestei perioade nu este o poveste despre furtul străin orchestrat de lucrătorii umanitari, ci o poveste cu tâlc despre cum asistența tehnică, atunci când este decuplată de o strategie industrială internă robustă, poate facilita schimbările structurale fără a garanta dezvoltarea durabilă. Poate că ar trebui să adaug ceva. Găsesc pe un document în facsimil din această carte „Romania Refinery petrochemical sector restructuring project” găsesc următoarea frază: „Renel, compania de electricitate este un consumator majoritar de țiței, dar nu face parte din sectorul de rafinare”. Eu spun să ne mai gândim de ce trebuie să stingem lumina și să umblăm pe întuneric, de acest lucru au avut grijă prietenii. Eu cred că despre această carte voi mai vorbi dacă dronele prietenești ne vor ocoli.

Să fie pace!


Democrație coruptă – imorală sau regim de ordine și stabilitate?

Dacă istoria uneori diferă și alteori e ciclică, credința creștină rămâne însă aceeași. Iisus Hristos ne spune: „Dacă îți dă cineva o palmă peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” Nu știu dacă toți suntem în stare de așa ceva. Eu, în privința mea, am rezerve. Dar cel puțin trebuie să înțelegem de la cine am primit palma respectivă. Și dacă merită. Așa cum merităm oare noi, ca popor, să fim luați constant la palme în ultimii 36 de ani? Boala secolului nu este cancerul, SIDA, depresia sau stresul cronic. Boala acestui secol al vitezei, când „diavolul nu mai are răbdare”, este involuția intelectuală și spirituală a omenirii. Cu o gândire măruntă, confuză, egoistă, indiferentă și ieftină, alături de o incultură crasă… de o sclavie față de progresul tehnologic și informațional. Cum spune dl profesor Corvin Lupu: „Mergem înainte coborând.” Societatea modernă a cultivat și promovat oameni nepăsători, mediocri, necredincioși, bârfiți, răutăcioși, dușmănoși, invidioși, răzbunători și, în final, ucigași ai aproapelui, care și-au pierdut identitatea morală și spirituală. Când nu mai ai identitate ca om al lui Dumnezeu, nu-L mai ai nici pe Dumnezeu în tine. Ești un om al nimănui. Ești o victimă sigură a diavolului, care ne vinde azi drăcia numită „concept modern”. Nu există concept modern. Există doar omul cu Dumnezeu, care gândește normal, și omul fără Dumnezeu, care gândește anormal. Bunăoară homosexualul: nu este nici bolnav — merge pe picioare, mănâncă, muncește, se odihnește — adică are un metabolism normal; nu este oligofren — unii au chiar două sau trei facultăți; nu este autist sau retardat mintal; nu este mutant genetic — împreunarea cu o femeie poate da urmași, deci e sănătos biologic. Problema homosexualului, ca și a altora rătăciți în întuneric, este următoarea: sunt oameni fără Duhul Sfânt. „Nu este Duhul Meu în oamenii acesta”, spune Dumnezeu despre cei din vremea Potopului. Și atunci, în astfel de oameni nu putem vedea roadele Duhului: pacea, bunătatea, curăția, smerenia, răbdarea. Nimic nu e mai rușinos pe pământ și mai alterabil în biologia umană decât faptul că un bărbat își pierde sentimentul de atracție față de femeie, sensibilitatea masculinității și a bărbăției — pentru că Dumnezeu le-ar fi luat darul pentru păcatele lor. Sunt oameni care au pierdut harul și firul inteligenței divine și s-au dezumanizat, devenind niște „legume raționale”: un mic animal rațional vorbitor într-o lume plină de păcate.

Trăim într-o lume care nu suportă credința creștină, care nu suportă o Românie creștin-ortodoxă. De aceea, în topul discreditării apar mereu — și sunt fabricați — preoți beți, hoți, curvari, borfași și alte blasfemii pline de răutate. De ce? Pentru ca poporul să-și piardă credința în Dumnezeu. Dar nu avem de ce să o pierdem: nu Dumnezeu fumează, nu Dumnezeu greșește, nu Dumnezeu păcătuiește. Tot ce este viu poate greși. Noi trebuie să ne păstrăm credința ortodoxă. Poporul român nu și-a pierdut, de-a lungul timpului, caracterul de sfințenie și creștinism. Poporul român a dat un număr mare de sfinți, cei din urmă cunoscuți sub denumirea de „Sfinții Închisorilor” — mucenici, mărturisitori și martiri, care au umplut cerul României cu stele. Acest fapt îi supără pe cei lepădați de credința creștină și de Dumnezeu: forțe obscure occidental-europene, forțe ale întunericului — kazar-neomarxiste — care vor să ne înlocuiască credința, valorile și tradițiile cu un europenism, globalism, ateism și „transgenderism” de prost gust.

Cei care ne conduc azi sunt aroganți, analfabeți, degenerați și schimonosiți moral și intelectual. Pentru a ne recâștiga libertatea, demnitatea și suveranitatea trebuie să scăpăm de lesa europenist-progresistă, reprezentată la noi de USR și de partenerii de jaf din guvernare. Trebuie să ne eliberăm de acel „cordon sanitar” — de fapt, un cordon colonial și ombilical al Occidentului colectiv, de exploatare și jefuire a României. România azi nu mai are stat; nu mai are o conducere care să reprezinte interesele majorității poporului român, care dorește un regim politic suveran. Avem un președinte cu grave probleme de natură medicală, izolat la Cotroceni; un guvern pe care-l consider ilegal și ilegitim, pupător de clanțe la Bruxelles; și o putere constituțională moartă și aruncată la gunoi. Avem un președinte ales de drept care, în loc să stea în fruntea statului, petrece mult timp prin tribunale și în birourile procurorilor. Avem un tsunami — un cutremur economic care calcă totul în picioare. Politica este complicată, dar, înainte de toate, este a doua cea mai veche „meserie” din lume, după prostituție, din care unii au „extras seva și moralitatea”. Nu degeaba se spune că, în politică, trăim cu toții precum la bordel — cu speranță. Trăim cu o clasă politică care este „trangender politic”.

Trebuie, pentru început, să avem curajul să-i spunem răspicat Occidentului, după ce ne-a furat alegerile democratice: nu a stat niciun rus cu pistolul la ceafă în spatele nimănui ca să-l votăm pe Călin Georgescu. Trebuie să revenim la normalitate și la Adevăr! Și să se termine cu sperietoarea numită Rusia — dușmanul de serviciu al poporului transgender-neomarxist de la Bruxelles! Azi, mai mult ca oricând, trebuie să fim înțelepți și uniți, pentru că orice țară care se dezbină din interior se pustiește. Suntem victime ale unor manipulări și minciuni diabolice, menite să facă poporul să-și piardă încrederea în Dumnezeu, în credință, în Biserică și în cler. Ca încheiere, gândiți-vă la următoarele. Cei care mă cunosc știu prea bine că nu sunt un comunist convins sau profund — dimpotrivă, sunt dintre cei „verzi la crez și la suflet”. Dar sunt convins că, atunci când l-am omorât pe „cărmaciul Nicolae” în sfânta zi de Crăciun, ne-am bucurat cu toții. Azi, parcă regretăm că am fost prea pripiți, văzând urmările unui dezastru negândit. Să nu ajungem să ne pară iarăși rău că am dat cu pietre în Biserica lui Hristos, în preoții de lângă noi, cu slăbiciunile și neputințele lor, în „Sfinții Închisorilor” batjocoriți și discreditați de o societate indiferentă și orbită de păcate! Ei și-au câștigat raiul și mântuirea. Noi, pentru început, trebuie să ne recâștigăm Țara — o țară guvernată de ordine și stabilitate.