Arhiva zilnică: 2 decembrie 2014

Azi sunt din nou „avertizor de integritate”. Știu, funcția nu există încă în nomenclatorul României, dar dacă tot suntem conduși prin avertismente, amenințări și facturi, m-am gândit că măcar întrebările să fie oficiale. Pentru că de ceva vreme, ori de câte ori apare domnul Bolojan la televizor, am senzația că nu mai vorbește cu cetățenii, ci cu o populație suspectă care trebuie permanent pusă la punct: dacă nu plătiți, dacă nu acceptați, dacă nu strângeți cureaua, dacă nu renunțați, dacă nu înțelegeți… urmează ceva și mai rău. Domnule Bolojan, noi am înțeles. România are probleme. Deficitul există. Banii nu sunt nelimitați. Statul trebuie reformat. Numai că avem o mică nedumerire: de ce fiecare ieșire publică a dvstră seamănă mai degrabă cu o notificare de executare decât cu o explicație dată cetățeanului care vă plătește salariul? Și pentru că astăzi suntem avertizori de integritate, nu venim să vă judecăm. Nu venim să vă condamnăm. Nu venim să vă cerem demisia, pentru că sunteți deja demis. Venim să întrebăm. Iar prima întrebare este atât de simplă încât aproape că ne este jenă să o punem. Dacă Parlamentul a retras încrederea Guvernului dumneavoastră la 5 mai 2026, prin adoptarea moțiunii de cenzură cu 281 de voturi, de ce mai sunteți la Palatul Victoria? Constituția spune că guvernul al cărui mandat a încetat în urma retragerii încrederii parlamentare îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

Așadar, domnule Bolojan, care este exact limita mandatului dvstră? Ce poate face un Guvern demis? Ce nu poate face? Ce decizii luate în aceste zile considerați că reprezintă administrarea treburilor curente și care sunt decizii de politică publică ce angajează România pe termen lung? Și cine verifică respectarea acestei limite? Pentru că România nu a stat pe loc. În aceste zile au fost luate decizii fiscale, economice, sociale, militare și energetice. S-au negociat contracte. S-au gestionat miliarde de euro. S-au schimbat reguli care afectează milioane de oameni. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: Unde se termină administrarea treburilor publice și unde începe exercitarea unei puteri politice pe care Parlamentul a retras-o? Iar dacă tot suntem aici, poate ne explicați și de ce nu plecați. Totuși! Nu vă cerem noi demisia. Sunteți demis! Doar încercăm să înțelegem. Pentru că este o situație destul de neobișnuită să fii demis și să fii încă la serviciu.

Dar să revenim la lucrurile pentru care ne spuneți atât de des că trebuie să strângem cureaua. Austeritatea. Ni s-a explicat că România trebuie salvată de deficit. Că statul cheltuiește prea mult. Că trebuie reduse cheltuielile. Că trebuie mărite anumite taxe și că trebuie restrânse anumite drepturi sau beneficii. Bine. Cât s-a economisit efectiv prin fiecare dintre aceste măsuri? Nu vrem o cifră globală. Vrem să știm cât s-a economisit de la studenți, cât de la elevi, cât de la mame, cât de la pensionari, cât de la bolnavi și cât de la persoanele cu dizabilități. Vrem să știm câți oameni au fost afectați de fiecare măsură. În cazul studenților, modificările legislative au redus fondul de burse și au schimbat condițiile de acordare. Cât a economisit statul? Câți studenți au pierdut bani? În cazul mamelor, ce modificări fiscale au fost introduse asupra indemnizațiilor pentru creșterea copilului? Câte persoane sunt afectate? Cât colectează efectiv statul? În cazul persoanelor cu dizabilități, vrem să știm exact ce drepturi și facilități au fost modificate, prin ce acte normative, câte persoane sunt afectate și care este economia bugetară estimată și cea realizată efectiv. În cazul concediilor medicale, vrem aceeași socoteală. Cât a economisit statul? Câți oameni au fost afectați? Cât reprezintă combaterea fraudelor și cât reprezintă reducerea efectivă a indemnizațiilor? Pentru că sunt lucruri diferite. Și pentru că tot vorbim despre copii, avem o întrebare perfect legitimă: Dacă elevul aflat în vacanță poate fi considerat suficient de puțin vulnerabil încât să se discute despre retragerea unui sprijin financiar pe perioada vacanței, parlamentarul aflat tot în vacanță de ce nu intră în aceeași logică a austerității?

Cât economisește România din bursele elevilor? Cât din bursele studenților? Cât de la mame? Cât de la persoanele cu dizabilități? Și cât economisește din Parlament? Vrem cifre. Nu sloganuri. Pentru că ni se vorbește foarte mult despre reformă. Și atunci vrem să știm care sunt reformele structurale realizate efectiv de Guvernul Bolojan. Câte instituții au fost desființate? Câte au fost comasate? Câte posturi au fost eliminate efectiv? Câte funcții de conducere au dispărut? Cât s-a economisit prin reducerea aparatului administrativ? Cât s-a economisit prin reducerea cheltuielilor instituțiilor centrale? Cât s-a economisit prin reducerea privilegiilor și indemnizațiilor demnitarilor? Și cât din reducerea deficitului provine din reforme structurale și cât provine din creșteri de taxe și diminuarea unor drepturi sau venituri? Pentru că există o diferență uriașă între a reforma statul și a muta nota de plată a statului în buzunarul cetățeanului.

Și mai avem o întrebare. Câți bani publici a cheltuit Guvernul Bolojan pentru comunicare, publicitate și informare? Câți bani au ajuns la televiziuni, publicații, site-uri, agenții și „influenceri”? Prin ce instituții? Prin ce contracte? Care au fost criteriile? Cine a decis? Și cât a primit fiecare beneficiar? Dacă banii sunt publici, nu vedem de ce ar trebui să fie secret traseul lor. Apoi ajungem la SAFE. România are acces, prin programul SAFE, la aproximativ 16,68 miliarde de euro pentru investiții în domeniul apărării și securității. Foarte bine. Atunci vrem să știm exact ce se întâmplă cu acești bani. Cine stabilește proiectele? Cine stabilește furnizorii? Cine negociază? Cine aprobă? Cât rămâne în România? Cât ajunge la companii din alte state? Ce companii românești participă? Ce se produce efectiv în România? Și avem aici și un caz foarte concret. Un contract de aproximativ 196 de milioane de euro, finanțat prin SAFE și atribuit Digi România, a generat deja explicații publice diferite între Guvern și SRI cu privire la rolul instituțiilor în identificarea și selectarea furnizorului. Atunci întrebăm simplu: Cine a ales Digi? Cine a făcut analiza? Cine a evaluat oferta? Cine a solicitat-o? Cine a aprobat-o? Cine a semnat? Și de ce există versiuni diferite despre cine a avut rolul efectiv în selecție? Nu spunem că este ilegal. Nu spunem că este incorect. Noi întrebăm.

Tot în legătură cu SAFE vrem să știm ce proiecte implică firme din Germania și Franța, ce sume sunt implicate și cât din valoarea acestor proiecte rămâne efectiv în economia românească. Și dacă tot discutăm despre Germania, Franța și proiecte strategice, vrem să lămurim și povestea fabricii de plasmă de la Oradea. Există vreo legătură directă sau indirectă între acest proiect și decizii, contracte, finanțări ori parteneriate promovate de Guvernul Bolojan? Dacă da, care este legătura? Cine sunt partenerii? Ce bani publici sunt implicați? Ce bani europeni? Ce companii străine? Dacă nu există nicio legătură, atunci să ni se spună simplu și oficial: Nu există. Pentru că noi nu presupunem. Noi întrebăm. Și ajungem la apărare. La drone. La Ucraina. La ceea ce România cumpără, livrează și plătește în contextul războiului de la graniță. În această perioadă, Guvernul Bolojan a legat programul SAFE de accelerarea investițiilor în apărare, inclusiv de dezvoltarea unor capacități pentru contracararea dronelor.

Atunci vrem să știm: Care este planul Guvernului pentru apărarea infrastructurii strategice? Cât cheltuie România pentru sisteme antidronă? Cine le furnizează? Ce parte este finanțată prin SAFE? Ce parte din producție se realizează în România? Ce capacitate reală are industria românească de apărare? Și, în contextul sprijinului acordat Ucrainei, care este valoarea totală a ajutorului acordat de România, defalcat pe categorii, în perioada mandatului dvstră? Cât este ajutor militar? Cât este financiar? Cât este umanitar? Cât este energetic? Ce costuri suportă România? Și ce forme de sprijin primește România în schimb? Nu întrebăm dacă România trebuie sau nu să ajute Ucraina. Întrebăm cât costă acest ajutor și cine plătește factura. Pentru că, în paralel, România are o problemă serioasă cu energia. Dunărea a ajuns la debite extrem de mici. Spune narativul oficial. Cernavodă a fost afectată de scăderea nivelului apei. Ziceți! Oficial. Un reactor a fost oprit pentru a putea fi menținut în funcțiune celălalt. Guvernul a declarat stare de alertă energetică. Deși Dunărea avea adâncimea de 4,20 în acea zi și reactoarele sunt oprite prin lege la 2,80. Înainte de ‘89 se oprea în cazul în care Dunărea ajungea la trei metri adâncime. Prin lege! Iar dumneavoastră, domnule Bolojan, ați ajuns să exercitați și funcția de ministru interimar al Energiei. Atunci vrem să știm: Când a fost identificat acest risc? De când știa Guvernul că seceta și scăderea debitului Dunării pot afecta Cernavodă? Ce investiții preventive au fost făcute? Ce lucrări trebuiau realizate și nu au fost? Cât costă intervențiile de urgență? Cât au costat importurile suplimentare de energie? Cât poate costa România dacă unul sau ambele reactoare sunt indisponibile? Și cine răspunde pentru faptul că o țară care produce energie nucleară ajunge să importe energie în timp ce capacitatea nucleară este afectată de nivelul Dunării? Dacă riscul era cunoscut, de ce nu s-a intervenit înainte? Dacă nu era cunoscut, de ce nu era cunoscut? Din nou: nu acuzăm. Întrebăm.

Și mai sunt miniștrii care au plecat. Vrem să știm cine a fost demis, cine și-a dat demisia, cine a cerut plecarea fiecăruia, de ce au plecat și cine a preluat interimatul. Cât au durat interimatele? Ce decizii au fost luate în această perioadă? Cine și le asumă? Și, mai ales, cine răspunde pentru deciziile luate într-un minister atunci când titularul nu mai este în funcție? Pentru că avem ministere care gestionează sănătatea, energia, munca, agricultura, justiția, apărarea. Nu vorbim despre administrația unei asociații de bloc. Vorbim despre România. Și, în tot acest timp, dvstră. continuați să ieșiți la televizor și să ne spuneți ce urmează să ni se mai taie, ce taxe vor mai crește, ce sacrificii trebuie să facem și cât de greu ne va fi.

Domnule Bolojan, românii au înțeles. Poate chiar prea bine. Dar acum vrem să înțelegem și noi altceva. Unde sunt reformele pentru care ni se cere acest preț? Unde sunt economiile realizate de stat? Unde este reducerea aparatului bugetar? Unde sunt rezultatele? Unde este bilanțul? Și, mai ales, unde este socoteala? Așa că avem o solicitare foarte simplă. CEREM o situație oficială, completă și defalcată a economiilor realizate de Guvernul Bolojan. Nu o cifră globală. Nu o prezentare politică. Nu „am economisit X miliarde”. Vrem să știm cât s-a economisit prin fiecare măsură și de la cine. Cât de la studenți. Cât de la elevi. Cât de la mame. Cât de la pensionari. Cât de la bolnavi. Cât de la persoanele cu dizabilități. Cât prin modificarea concediilor medicale. Cât prin fiecare măsură fiscală. Și, în paralel, cât a economisit statul prin reducerea aparatului bugetar, prin desființarea posturilor, prin reorganizarea instituțiilor, prin reducerea cheltuielilor administrative și prin eliminarea privilegiilor. Două coloane simple: de unde s-au luat banii și de unde a economisit statul. Pentru fiecare măsură: suma estimată, suma realizată efectiv și numărul persoanelor afectate. Pentru fiecare contract important: suma aprobată, suma angajată, suma plătită, beneficiarul și rezultatul. Pentru SAFE: proiectul, furnizorul, suma și partea care rămâne în România. Pentru ajutorul acordat Ucrainei: suma, categoria și sursa finanțării. Pentru energie: costul importurilor și costul intervențiilor. Pentru administrație: posturile desființate și economia efectiv realizată. Pentru că cetățeanul are dreptul să știe nu doar cât i s-a luat, ci și unde s-a dus economia rezultată din sacrificiul lui.

Nu cerem imposibilul. Cerem socoteala. Și nu, domnule Bolojan, nu vă acuzăm de nimic. Noi suntem doar avertizori de integritate. Iar avertizorul de integritate nu condamnă, nu anchetează și nu dă sentințe. Întreabă. Uneori pune o întrebare. Uneori pune zece. Iar când răspunsurile sunt simple, transparența ar trebui să fie și ea simplă. Așa că, înainte să închidem dosarul de astăzi, vă mai punem o singură întrebare: De ce ne amenințați mereu, domnule Bolojan? Românii nu sunt infractori. Sunt cetățenii acestei țări. Nu trebuie amenințați ca să plătească taxe. Trebuie respectați ca să înțeleagă de ce le plătesc. Noi, avertizorii de integritate, nu vă amenințăm. Vă întrebăm. Și dacă tot ne cereți permanent să dăm socoteală pentru fiecare leu, fiecare kw, fiecare euro și fiecare sacrificiu, poate a venit vremea să primiți și dumneavoastră câteva întrebări. Nu de alta… dar am auzit că și avertizorii au început să se teamă. Nu de dumneavoastră. De următoarea taxă. Cu care ne tot amenințați în speranța că cineva, poate chiar dvstra vă va spune, sau vă spuneți deja: Mesia. Nu aveți cum! Mesia înseamnă salvare, blândețe și mai ales Adevăr. Ceea ce în cazul dvstr. nu este cazul. Deloc!

Da, exista o doamnă care a încurcat patriarhatul cu patriarhia și o conferință pentru adulți cu mersul la teatru de păpuși. Bine, conferințele progresiste chiar sunt piese de teatru pentru marionete, dar asta e altă problemă! Notă: nici la zece zile după ce și-a publicat dorința, doamna NU a corectat greșeala. Pentru ca progresistii nu își recunosc niciodată greșelile. „Elitele nu greșesc” pare să fie motto-ul nescris al pippidiștilor. Așadar nu e confuzie. E doar prostie dublata de mândrie. Ori a fost o nadă aruncată pentru a vorbi lumea despre ea, pentru ca nu prea e băgată în seamă. Și pentru textul cu „patriarhia” a fost scărmanată inclusiv de alte mămici progresiste. „Să moară patriarhia, bă!”. Scurt istoric al femeii policalificate la locul de muncă, mare analist al Băncii Mondiale în Guvernul Cioloș, unde a fost numită în funcție la treizeci de ani de-abia împliniți. Primele burse pentru studii în Statele Unite (la New York University) i-au fost acordate prin intermediul rețelei internaționale Soroș (cunoscută sub numele de Undergraduate Exchange Programme). În facultate, „moarte patriarhiei” era deja o activistă civică convinsă și extrem de implicată, profil care a contat mult mai mult în ochii evaluatorilor americani decât „simpla” medie academică. Profilul de activistă a fost elementul decisiv pentru selecție. Încă din perioada liceului, s-a implicat puternic în organizarea de dezbateri pe teme europene, proiecte de teatru, olimpiade și a condus o echipă editorială.

Ulterior, în facultate, s-a numărat printre co-fondatorii asociației studențești ORICUM pentru Educație. Cum funcționa selecția Soroșistă?! În cadrul programului de burse de schimb, evaluatorii căutau în mod specific trăsături de leadership și implicare socială, nu neapărat performanță academică. Oamenii lui Soroș au analizat profilul ei psihologic și de voluntariat pentru a o repartiza la o universitate extrem de competitivă – cea din New York. Deși avea rezultate bune la Facultatea de Științe Politice (Universitatea din București), selecția pentru SUA a fost descrisă de „moarte patriarhiei!” drept una dintre cele mai dure din carieră. Faptul că a fost selectată ÎN DETRIMENTUL altor colegi, așa cum s-a întâmplat și cu Nicușor e o întâmplare. Pentru studiile de masterat în politici publice din Germania din perioada 2009–2011 doamna care dorește „moartea patriarhiei” a reușit performanța de a cumula trei burse simultan, care i-au acoperit integral atât taxele de școlarizare, cât și costurile zilnice de trai: bursa DAAD (Serviciul German de Schimb Academic), bursa oferită de Deutsche Bank Stiftung, bursa oferită de Fundația Dinu Patriciu, programul „Orizonturi Deschise”. La Berlin a urmat studii de masterat la Hertie School of Governance, institutul unde predă Alina Mungiu-Pippidi.

Ashoka este cea mai mare organizație globală (ONG) care caută, promovează și finanțează antreprenorii sociali. Practic, în loc să finanțeze simple proiecte caritabile, Ashoka caută oameni cu idei inovatoare care pot schimba sisteme din temelii (în educație, mediu, sănătate etc.), oferindu-le titlul de Ashoka Fellows și o bursă lunară timp de 3 ani pentru a-și putea dedica tot timpul acelei idei. Organizația a fost fondată în 1980 în SUA de către Bill Drayton și este considerată în top 5 cele mai influente ONG-uri din lume. Filiala din România a fost lansată în anul 2017. „Moarte patriarhiei” a fost numită șefa Ashoka și a rămas în funcție din martie 2017 și până în decembrie 2021. De unde primește bani Ashoka? Ashoka NU acceptă niciun fel de finanțare de la entități guvernamentale sau de la stat. Întregul lor buget (de zeci de milioane de dolari la nivel global) provine exclusiv din sectorul privat, de la fundații filantropice mari. La nivel global colaborează cu entități mamut precum IKEA Foundation. În România, partenerul principal de lansare a fost Romanian-American Foundation (RAF). Corporații private finanțează programele de burse. De exemplu, în România, un partener strategic major a fost compania de asigurări NN România, iar la nivel internațional colaborează recent și cu Fundația Kaizen. Pentru ASHOKA doneaza antreprenori de succes, oameni de afaceri și persoane fizice din întreaga lume care redirecționează fonduri sau donează direct pentru susținerea „inovației sociale”. Banii adunați sunt folosiți pentru a le plăti acestor „inovatori sociali” salarii (stipendii nereglementate/fără birocrație de raportare), astfel încât ei să nu fie nevoiți să aibă un alt loc de muncă în timp ce „rezolvă” o problemă a societății. E, și în prezent „să moară patriarhia” e în Comitetului Economic și Social European, unde a fost numită de Consiliul Europei (nu aleasă), introduce prin traducere în ideologia destinata României cuvinte și sintagme și predă ideologie progresistă la ASE.

Cartea „Straniul paradis” este volumul de debut în proză al scriitorului român Laurențiu Fulga (născut Laurențiu Ionescu), apărut pentru prima dată în 1942 la Editura Universul. Titlul acestui articol l-am ales din cartea domniei sale. Romanul a fost scris și publicat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fulga, care participa la lupte ca sublocotenent, trimitea fragmente din roman la revista Universul literar încă din 1941, înainte de apariția în volum . Totdeauna am crezut că are un titlu „cumva bizar”, ce reflectă un univers interior. Titlul trimite la manifestările unui „eu sfâșiat de angoase” și pare să exploreze spaimele și deliciile „asimetrice ale spiritului”, într-o notă existențialistă și autobiografică. Cartea a cunoscut mai multe ediții succesive, inclusiv în 1972 (revizuită de autor) și în 1975. De asemenea, nuvela „Strania domnișoară Ruth” a lui Fulga a fost ecranizată într-un spectacol de teatru TV . Alte scrieri de-ale sale, a fost autorul unor romane cunoscute precum „Alexandra și infernul” (1966) sau „E noapte și e frig, seniori” (1983) . De ce mi-am amintit de această carte? Prefața apărută la una din ediții a fost scrisă de domnia sa și în această prefață ne aduce aminte ce a însemnat acel mare război. Al doilea război mondial. Praful istoriei are un mod aparte de a se așeza, nu în straturi ordonate de claritate cronologică, ci într-o ceață sufocantă care ascunde contururile adevărului. Când un bărbat în vârstă stă în fața tribunalului memoriei publice, cu mâinile tremurânde nu de vârstă, ci de greutatea judecății colective, și rostește: „Nu mă omorâți; aș putea fi doar om”, el nu cere doar milă. Dar de aici eu lansez un rechizitoriu profund la adresa logicii binare care domină privirea noastră retrospectivă. Mărturisirea mea (interioară) că nu am văzut nicio diferență între socialism, comunism și capitalismul de astăzi, regimuri care teoretic se află la antipozi, dar practic se contopesc într-un singur monolit de control, ne obligă să ne confruntăm cu o realitate inconfortabilă: pentru individul care trăiește prin intermediul mașinilor statului, ideologia este adesea imposibil de distins de supraviețuire. Pentru a înțelege această orbire aparentă, trebuie mai întâi să demontăm luxul academic al retrospectivei. În sălile de curs universitare, disecăm nuanțele teoriei marxist-leniniste versus experimentele social democrate de la mijlocul secolului al XX-lea. Trasăm linii clare între rigiditatea autoritară a Blocului Estic și aspirațiile de stat socialist ale socialismului occidental. Cu toate acestea, pentru cetățeanul de la fața locului, aceste distincții erau fantome abstracte.

Experiența principală nu a fost una de filosofie politică, ci de penurie materială și omniprezență birocratică. Indiferent dacă sloganul pictat pe peretele fabricii promitea o „dictatură a proletariatului” sau un „viitor socialist”, rezultatul era adesea același: cozi lungi pentru pâine, conversații șoptite în colțurile bucătăriilor și teama omniprezentă că un cuvânt greșit ar putea șterge existența cuiva. Numele regimului s-a schimbat, dar arhitectura opresiunii a rămas încăpățânat intactă. Afirmația că nu am văzut „nicio diferență” nu este o defecțiune intelectuală, ci o dovadă a naturii totalizante a sistemelor pe care le-am îndurat. Totalitarismul, în diferitele sale forme, funcționează prin prăbușirea sferei private în domeniul public. Sub ambele etichete, statul cerea nu doar ascultare, ci și loialitate. Îi cerea cetățeanului să interpreteze zilnic un teatru de loialitate, unde disidența nu era doar ilegală, ci și sinucigașă din punct de vedere social. Într-un astfel de mediu, schimbările ideologice subtile din vârful ierarhiei partidului erau irelevante pentru muncitorul care avea nevoie de cărbune pentru iarnă sau pentru studentul care avea nevoie de permisiune de călătorie. Sistemul era o hidră; dacă îi tăiai un cap etichetat „socialism”, un altul etichetat „comunism” se ridica, respirând același aer de control. A distinge între ei era un privilegiu rezervat celor care nu erau zdrobiți de greutatea lor. Mai mult, această confuzie servește drept o critică a modului în care atribuim responsabilitatea morală. Ne grăbim să-i lapidăm pe colaboratori, pe informatori și pe majoritatea tăcută, cerând o puritate a rezistenței pe care puțini și-o puteau permite. Dar reziliența nu este întotdeauna zgomotoasă; uneori, este actul liniștit de a-ți menține umanitatea într-un sistem dezumanizant. Pledoaria vorbitorului:„Aș putea fi doar om” recunoaște fragilitatea curajului moral atunci când se confruntă cu puterea statului. Sugerează că persoana obișnuită nu este un actor politic din proprie alegere, ci un supraviețuitor din necesitate. Când alegerea este între complicitate și distrugere, linia dintre victimă și făptaș se estompează, nu pentru că individului îi lipsește moralitatea, ci pentru că sistemul este conceput să o erodeze. Această narațiune contestă, de asemenea, romantizarea rezistenței. Cărțile de istorie favorizează disidentul, eroul care stă singur împotriva curentului. Dar ce se întâmplă cu milioanele de oameni care pur și simplu și-au ținut capul plecat, care au navigat pe câmpurile minate ale vieții de zi cu zi fără a deveni martiri? Povestea lor este una de adaptare, nu de aprobare. Susținând că nu am văzut nicio diferență, nu absolvă regimurile de crimele lor; mai degrabă, subliniază uniformitatea impactului lor asupra sufletului uman.

Toate sistemele, în implementarea lor, au redus individul la o rotiță, o statistică, o resursă de gestionat. Eticheta de pe cutie a contat mai puțin decât închiderea din interiorul acesteia. În cele din urmă, refuzul de a distinge între socialism, comunism, capitalism în acest context este o respingere a jocurilor semantice jucate de cei care au trăit teroarea. Este o cerință să privim dincolo de manuale și să vedem experiența trăită. Pietrele aruncate de generația actuală sunt greu de judecat, dar sunt puține în empatie. A judeca trecutul după standardele prezentului este ușor; a înțelege trecutul după limitele celor care l-au trăit este greu. Scuzele omului nu sunt pentru acțiunile sale, ci pentru incapacitatea sa de a depăși condițiile impuse. Poate că aceiași teroare, a războiului, trăită de Laurențiu Fulga o trăim și noi astăzi. Sau poate că mulți dintre noi spunem: nu ne putem adapta. Pe măsură ce încheiem acest capitol al istoriei, trebuie să ne întrebăm: construim o societate care le permite oamenilor să fie mai mult decât simpli supraviețuitori? Sau schimbăm doar etichetele de pe pereți, păstrând în același timp intacte structurile puterii? Cuvintele răsună nu doar ca o apărare, ci ca un avertisment. Dacă continuăm să privim istoria prin prisma ideologiilor rigide, mai degrabă decât prin prisma experiențelor umane, riscăm să repetăm chiar erorile pe care pretindem că le condamnăm. Să dăm jos pietrele. Să ascultăm. Căci în tăcerea celor care au suferit, există un adevăr mai puternic decât orice manifest politic: acela că sub cizma puterii absolute, toate etichetele se estompează și doar umanul rămâne, învinețit, dar neînfrânt. Să fie pace!