Arhiva zilnică: 17 februarie 2014

Pecinginea general otrăvitoare a economiei, sănătății și chiar subzistenței României: clasa politică și ciunga de guvernare…

Și totuși, poate o stare de alertă energetică să acopere tot ceea ce s-a furat, s-a deturnat, s-a manipulat, s-a mințit în aceste ultime decenii?… Poate o stare declarativă (ilegală) să acopere hoțiile din sistemul energetic? Inclusiv din cel nuclear?… Pentru că, pare tot mai evident, decretarea (la propriu, aproape în mod ceaușist!) a stării de alertă energetică de către guvernanții, urmărește, nu identificarea de soluții energetice imediate, suportabile pentru populație din punct de vedere al costurilor, ci, în fapt, acoperirea „de îndată” a unor potlogării de care toate partidele îndulcite la vafa puterii, și toate guvernele trecute, sunt conștiente… De altfel, tehnic, și nicidecum și legitim legislativ, prin starea de alertă energetică guvernul și-a asigurat un mecanism de acțiune care să ocolească posibilele opreliști date de discutarea și votarea acestor decizii și acte în Parlament. În comisii de specialitate, prin avize tehnice și inclusiv juridice, prin care, la un moment dat, cineva ar fi putut sesiza mârșăvia declarării stării de alertă energetică… Dar așa, singuri practic în planul decizional energetic național (momentan, doar în cel energetic, dar, dacă tărășenia stării de alertă funcționează, o să o găsim aplicată peste tot unde trebuie acoperite potlogării ce riscă a ieși în evidență la scadența plăților și gradelor de realizare a „investițiilor” din fondurile europene), guvernanții pot acoperi hoțiile din tot ceea ce (nu) s-a „investit”. Fără a fi obligați să răspundă, ca parte a măsurilor luate, la întrebarea esențială: de ce s-a ajuns aici?!…

Guvernul poate încerca dară „corectarea” rapidă a obstacolelor albiei unui fluviu… Iar măsurile nu au fost chiar tembele, doar că nu au ținut cont de scăderea în continuarea a Dunării, prognozată, și nu s-au raportat, în balanța costuri-eficiență, la „timpul” câștigat față de cheltuielile făcute cu minarea stâncii și scufundarea barjelor… Cheltuieli, în mod cert, mai mari raportate la timpul câștigat, decât cele ale importului suplimentar de energie în situația închiderii centralei cu o zi sau două mai devreme. Guvernul poate, iată, decide scufundarea, ca măsură tehnică „de urgență”, a barjelor, acțiune, care, iarăși, ar fi funcționat dacă era corelată cu alte lucrări ce vizau asigurarea aportului de apă din proiectul „însertărit” al brațului Bala (și dacă Dunărea nu ar fi scăzut atât de mult încât până și trecerea cu bacul de la Ostrov-Silistra să fie suspendată)… Acțiuni guvernamentale, nu pentru binele nostru, ci pentru a acoperi fel și fel de potlogării… Drept care, a instituit și acel Plan național (ca pact politic) energetic de țară!… Care va funcționa aidoma celorlalte pacte de care am mai avut parte, și cel „pentru sănătate”, și cel „pentru educație”, acoperind pete pe care le vedeam cu toții, le știam, le simțeam, dar am acceptat aceste paravane-pact, care nu au adus nimic bun pentru noi, ca prezumtivi beneficiari ai lor, fiind folosite doar pentru a acoperi și șterge „din pix” datorii, scadențe… Toate putând începe a pune probleme juridice foștilor decidenți, dar și ai celor actuali, la fel de părtași prin pecinginea general otrăvitoare care ne-a împăienjenit economia, sănătatea și chiar subzistența: cea a clasei politice și de guvernare.

Fără o stare de alertă energetică prin care să-și aroge dreptul de unic decident al unor inițiative (acțiune neconstituțională, ilegală, penală), toate măsurile ar fi trebuit să ajungă în Parlament… În comisiile „de specialitate”, unde se putea găsi cineva să sesizeze aberațiile… Ar fi avut șanse mari și de a supura spre presă… Dar și spre societatea civilă a singurului „ong” de dreptate de astăzi (în fine, mai mult de pseudojustiție cetățenesc-anonimă), structura de rețele sociale… Pentru că, prima chestionare legată de situația de la Cernavodă trebuia să vizeze, într-adevăr, modul de asigurare a necesarului de apă, dar din perspectiva, nu a scăderii actuale a debitului Dunării, ci a felului în care nimeni nu s-a ocupat de o asemenea posibilă situație (devenită, în ultimii ani, nu posibilă, ci iminentă)…

Dar minciuna are picioare scurte! Iar natura ne arată ea „golurile” pe care nu vrem a le vedea… Și ne sancționează când, pe mai departe, ne facem a nu le vedea, prima interogare trebuind să vizeze însăși minciuna în care trăim de atâtea decenii: continua… „continuare a lucrărilor la reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă”! A achitării a fel și fel de studii de fezabilitate, a achiziționării de componente pentru acestea (vasul reactorului, turbogeneratoarele), când se știa că actualul aport de apă al sistemelor de colectare spre Cernavodă (în condițiile de debit normal al Dunării) oricum abia poate asigura răcirea grupurilor existente. Darămite a încă două grupuri suplimentare?!… Problema era știută… S-au făcut studii, s-au plătit bani… Aidoma hidrocentralelor cu pompaj, care există pe hârtie, „livrează”, tot pe hârtie, megawați în sistemul național, dar, fizic, nu li s-au turnat nici măcar fundațiile. Și în cazul centralei de la Cernavodă s-au făcut studii, s-au dat bani pentru proiectele tehnice de asigurarea a necesarului de apă… S-a mers atât de bine, pe hârtie, încât, tot „din pix”, s-au avansat inclusiv termenele „certe” de punere în funcțiune a grupurilor 3 și 4 (în 2030, respectiv 2031)! Fără ca nimeni să întrebe cum s-au putut plăti atâția bani pentru achizițiile de componente pentru acestea în condițiile în care sistemul de aport de apă nu era nici măcar început? În condițiile în care nici nu era evident dacă debitul Dunării va fi suficient ținând cont de scăderile deja constante din ultimii ani. Mulți ani. Și chiar dacă se știa că noile reactoare nu pot fi construite până când nu se rezolvă problema debitului scăzut al Dunării, și nu pentru perioadele de secetă, ci, iată, aproape pentru întregul an, când chiar condițiile de construire punctau asigurarea unor surse de răcire constante pentru următorii 30 de ani, s-a tăcut… Complice… Nu a fost adusă în discuție nici măcar principala soluție, cea a proiectului Bala, devenită, între timp, o altă potlogărie „de sertar”… Și, astfel, nu numai că s-au făcut corecțiile minim necesare de adâncire pentru prizele de la grupurilor 1 și 2, dar nu a demarat nici lucrările pentru cele necesare următoarele reactoare (atenție, cu date clare de punere în funcțiune!). Nu au demarat lucrările la prizele de apă pentru viitoarele două grupuri, dar, în schimb, s-a trecut la achiziția componentelor reactoarelor… Fără a avea garanția certă a posibilității asigurării fluxului de apă și pentru acestea… Pentru că firmele altor și altor „băieți deștepți” trebuiau să facă bani din achizițiile pentru grupurile 3 și 4… Iar în tot acest timp, lucrarea principală, asigurarea apei pentru răcirea reactoarelor printr-un proiect hidrotehnic de peste un miliard de lei, menit să echilibreze debitul pe brațele Dunării, a fost azvârlită „la și altele”… Încuiată într-un sertar deși avea studiul de fezabilitate, ca proiect de „restaurare și renaturare a zonei de bifurcație a brațului Bala”, finalizat de mai bine de opt ani.

De ce această secretomanie de partid, de instituții, de ministere și agenții, de servicii „secrete” și CSAT?… Nu cumva pentru a se putea achiziționa, pe mai departe, pe planul (de partid) de comisioane și de „paraîndărături”, componentele necesare reactoarelor, asta chiar dacă probabilitatea asigurării aportului tehnic de apă, chiar și în eventualitatea noilor lucrări (în condițiile în care Dunărea a ajuns la debituri, chiar și în lunile bune, mai mici decât în urmă cu nici zece ani), a scăzut dramatic?… E o întrebare… Nu cumva și „fondurile externe nerambursabile” pentru acest proiect au fost transferate, „mișcate” spre alte investiții, deturnate de la capitolul lor de încadrare ca „fonduri externe nerambursabile”, tot pentru a acoperi alte potlogării? Pentru că și asta ar însemna multă, foarte multă pușcărie…

Oricum, ținând cont de actualele prognoze de debit ale fluviului, nu ar trebui, înainte de a-i mai lăsa pe guvernanți și clasa politică să mai fure niște bani, să vedem dacă proiectele nu trebuie complet refăcute?… Să le discutăm prin prisma unei evidențe… Aceea în care „pietrele secetei”, prezente în mai multe zone europene ale Dunării, vor ieși tot mai des „la lumină”… Transformând într-o constantă fenomenul de secare… Căci, în asemenea condiții, se va mai justifică oare continuarea investițiilor la grupurile 3 și 4 dacă nu se va putea asigura apa din alte surse? (Există centrale care au propriile lacuri de acumulare, propriile baraje – și există și la Cernavodă un proiect asemănător, dar care, iarăși, este aruncat într-un sertar din vremuri și mai vechi)… Sau ar trebui ca toate lucrările tehnice să se concentreze, de acum, prioritar, pe refacerea prizelor actuale de apă pentru grupurile 1 și 2? Iar dacă nu va putea fi asigurată/ identificată o resursă de captare/priză suplimentară a apei pentru răcirea viitoarelor reactoare, atunci însăși poziționarea actuală a grupurilor 3 și 4, în raport cu șenalul derivat din brațul fluviului, ca posibilitate de debit, poate ar trebui regândită…


Inamicii României…

Evreii din România au devenit stăpâni pe țara noastră. Când Ponta a fost prim ministru a înființat mizeria care poartă numele escrocului Elie Wiesel și a subordonat-o direct Guvernului României. O organizație evreiască condusă de Alexandru Florian, care vânează valorile naționale ale românilor și cere distrugerea a tot ce este românesc. Recent, în vizor au intrat busturile românilor, precum A.C.Cuza, Goga și, recent, bustul lui Adrian Păunescu a devenit noua țintă a clicii evreiești Vexler-INSHR-EW. Cerem acestor paraziți-dușmani ai României să plece în Israel! Voi, dușmanii românilor, luați-vă bagajul, luați tot ce e al vostru și plecați în Israel la criminalul Netanyahu. Acolo e locul vostru, bestii anti românești ce sunteți. Israelul a comis și comite în continuare crime împotriva palestinienilor din Gaza, crime condamnate de Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității. Pe ei nu-i judecă nimeni? Pe plan intern, lepra antiromână Bolojan, deși expirat (demis), își se permite să distrugă în continuare România. CET Govora care alimenta orașul Râmnicu Vâlcea va fi desființat pentru că așa a decis criminalul național. Când va merge acest asasin la pușcărie? Vrea foamete, vrea sărăcirea românilor, vrea distrugerea a ceea ce a mai rămas din România de altădată. Popor român, ți se ia totul și tu taci. Când te vei trezi?

Ilie Bolojan, nu ne mai învăța cum să stingem lumina! Nu avem nevoie de lecții despre cum să scoatem din prize. Aveam nevoie de un guvern care să apere interesul național și să repornească economia. Ani la rând ați redus și ați renunțat la capacități de producție energetică, ați închis termocentralele, ați distrus barajele… fără să puneți în funcțiune suficiente alternative. Ați acceptat politici care au slăbit independența energetică a României, iar acum ne cereți să suportăm nota de plată. Un stat care își mută propria neputință pe umerii cetățenilor nu mai conduce, ci își justifică eșecurile. Dumneata ai distrus economia Țării și ai multiplicat lipsurile.

Românii nu așteaptă sfaturi despre cum să consume mai puțin, ci soluții pentru a produce mai mult. Nu au nevoie de campanii despre austeritate, ci de investiții, locuri de muncă, energie accesibilă și politici care să redea încrederea mediului economic. O națiune nu se dezvoltă prin restricții permanente, ci prin viziune, competență și responsabilitate. Guvernarea nu înseamnă să le explici oamenilor cum să se adapteze la crize, ci să creezi condițiile pentru ca aceste crize să fie prevenite sau depășite cu costuri cât mai mici. Când facturile cresc, când firmele își reduc activitatea, când familiile își fac calcule de la o lună la alta, problema nu este că românii au uitat să stingă becul, ci că statul și-a uitat propria misiune. Conducerea unei țări se măsoară prin rezultate, nu prin recomandări adresate cetățenilor. Iar atunci când oamenii sunt chemați să compenseze prin sacrificii ceea ce guvernarea nu a reușit să rezolve prin politici eficiente, este firesc să apară întrebarea: cine își asumă răspunderea pentru aceste decizii? România are ape, gaze, cărbune, energie nucleară și oameni capabili. Ceea ce ne lipsește sunt conducători care să transforme aceste resurse în prosperitate, nu în motive pentru a scoate aparatele din priză. Vremea voastră a trecut oricât de mult vă încăpățânați să rămâneți agățați de scaune și de putere[1]. O țară atât de bogată în resurse nu ar trebui să-și obișnuiască cetățenii cu ideea că lipsurile sunt normale. Rolul unui guvern este să valorifice avantajele pe care le are la dispoziție, să investească în infrastructură, să încurajeze producția și să ofere stabilitate, nu să transfere costul propriilor decizii asupra populației. Românii nu cer privilegii. Cer predictibilitate, facturi pe care să le poată plăti, o economie care să creeze oportunități și un stat care să-și facă datoria. Când o țară bogată ajunge să vorbească mai mult despre economisirea fiecărui kilowatt decât despre producția de energie și dezvoltare, problema nu este lipsa resurselor, ci modul în care acestea sunt administrate. Prosperitatea nu se construiește prin îndemnuri la resemnare, ci prin decizii care încurajează investițiile, munca și valorificarea inteligentă a resurselor naționale. România are potențialul de a fi un stat puternic și competitiv. Ceea ce îi trebuie este o guvernare care să privească resursele țării ca pe un motor al dezvoltării, nu ca pe un pretext pentru a le cere cetățenilor să se mulțumească cu tot mai puțin. Așa se întâmplă când un popor supus stă în genunchi în fața unui criminal notoriu și a unei escroace mizerabile care a furat bani „europeni”. Ursula von den Leyn, escroaca psihopată nr. 1 a Uniunii Europene, această calamitate vrea vrea să schimbe și mersul Dunării, pentru că așa sună ordinele bilderbergilor de la Davos. Trezește-te, Popor Român, altfel România nu va mai fi a ta, ci a imigranților. Locul lui Bolojan e la Jilava sau Prahova, iar locul Ursulei la azilul de boli mintale. …Din cauza creșterii prețului la energie electrică aplicată în România, de Bolojan, până și „luminița de la capătul tunelului” s-a stins.


Când „Mașina”(AI) începe să aleagă ținta…

Angajații de la Amazon se revoltă! Știm că există însă si proteste documentate ale angajaților din Big Tech împotriva Project Nimbus, contractul cloud de 1,2 miliarde de dolari atribuit Google și Amazon. Scandalul capătă o forță pe care se pare că nu o preconiza nimeni. Există o discuție despre inteligența artificială pe care lumea preferă să o poarte despre viitor. Despre roboți, medicină, mașini autonome, productivitate, educație, supercomputere și despre felul în care AI va schimba economia. Este discuția confortabilă. Există însă și cealaltă față a revoluției artificiale: momentul în care inteligența artificială nu mai este folosită pentru a scrie un text, a diagnostica o boală sau a optimiza o fabrică. Ea e folosită pentru a decide cine trebuie urmărit, cine trebuie clasificat drept suspect, unde se află și, în ultimă instanță, cine poate deveni țintă militară. În Gaza, acest moment nu mai aparține science-fiction-ului. Este deja documentat. Investigațiile realizate de +972 Magazine și Local Call au adus în atenția publică sisteme israeliene precum Lavender, The Gospel și Where’s Daddy?, iar Human Rights Watch a analizat ulterior aceste tehnologii și a confirmat existența unor instrumente digitale folosite de armata israeliană pentru supraveghere, identificarea unor presupuse persoane asociate grupărilor armate, generarea unor liste de ținte și localizarea acestora. Aici începe problema adevărată. Pentru că nu vorbim despre o dronă controlată de un om care primește informații și ia o decizie. Vorbim despre o arhitectură tehnologică în care cantități uriașe de date sunt introduse în sisteme capabile să identifice tipare, să atribuie scoruri de probabilitate și să producă recomandări pentru operațiuni militare. Lavender este descris ca un sistem de machine learning destinat identificării unor persoane despre care armata israeliană suspecta că au legături cu Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian. Human Rights Watch (HRW) explică faptul că sistemul se bazează pe tehnici de învățare automată și pe analizarea unor cantități foarte mari de date. Problema fundamentală este simplă și terifiantă: un algoritm poate găsi corelații, dar o corelație nu este o dovadă că un om este combatant.

Cu alte cuvinte, „Mașina” nu „știe” că omul este terorist. „Mașina” calculează că omul seamănă, statistic, cu ceea ce sistemul a fost instruit să considere un terorist. Diferența dintre cele două propoziții este diferența dintre inteligență artificială și adevăr. Și exact aici apare pericolul. Conform investigațiilor citate în documente oficiale americane, Lavender ar fi ajuns la un moment dat să marcheze zeci de mii de persoane ca presupuse ținte. Sursele citate de investigațiile respective au descris situații în care verificarea umană a rezultatului algoritmic ar fi fost extrem de superficială, uneori durând doar câteva secunde. Documentele prezentate în Congresul american au preluat explicit aceste acuzații privind folosirea Lavender pentru producerea unor liste de ținte și caracterul limitat al verificării umane. Iar aici trebuie să ne oprim. Pentru că întreaga industrie occidentală a inteligenței artificiale vorbește despre „human in the loop” ca despre o garanție de siguranță. Dar ce înseamnă, de fapt, un om în buclă atunci când omul are câteva secunde pentru a verifica rezultatul unei mașini? Dacă omul doar apasă butonul „confirm”, atunci nu mai avem cu adevărat o decizie umană asistată de AI. Avem o decizie produsă de mașină și validată formal de un om. Este o diferență uriașă. The Gospel reprezintă o altă parte a acestei arhitecturi. HRW îl descrie drept un instrument care generează liste de clădiri sau alte obiective structurale susceptibile de a fi atacate și arată că sistemul utilizează procese de „machine learning”. Iar apoi apare Where’s Daddy? Numele aproape grotesc de banal al acestui sistem ascunde funcția descrisă în investigațiile jurnalistice: localizarea unei persoane deja identificate ca țintă și semnalarea momentului în care aceasta ajunge într-o anumită locație, inclusiv, potrivit relatărilor, în locuința sa.

Așadar, privit ca un lanț tehnologic, avem ceva mult mai important decât „Israel folosește AI”. Avem: datele, analiza algoritmică, identificarea, clasificarea, localizarea, selectarea obiectivului, si, în final, atacul. Aceasta este adevărata revoluție. Nu faptul că există AI pe câmpul de luptă. Doar faptul că AI poate transforma procesul de producere a țintelor dintr-o activitate limitată de capacitatea umană într-un proces industrial. Chiar aceasta este una dintre problemele fundamentale ridicate de investigațiile privind Gaza: automatizarea poate elimina „blocajul” reprezentat de timpul și capacitatea limitată a oamenilor de a analiza informațiile. Iar când numărul potențialelor ținte crește de la zeci la sute sau mii, apare o întrebare pe care omenirea încă nu a rezolvat-o: câtă decizie morală poate fi delegată unei „mașini”? HRW avertizează exact asupra acestui punct. Algoritmii pot reproduce erorile și prejudecățile datelor pe care sunt antrenați. În cazul unor populații supuse unei supravegheri masive, o eroare statistică nu mai înseamnă o recomandare greșită într-un motor de căutare. Poate însemna un om mort. Și mai există ceva. Un algoritm nu are conștiință. Nu știe ce înseamnă o mamă. Nu știe ce înseamnă un copil. Nu știe ce înseamnă să intri într-o casă și să găsești acolo o familie. Nu are memorie morală. Nu are remușcare. El execută modelul matematic pentru care a fost construit. De aceea, problema nu este doar tehnologică. Este civilizațională. Pentru că atunci când o societate introduce AI în procesul de război, trebuie să stabilească înainte de toate cine poartă răspunderea atunci când algoritmul greșește. Programatorul? Comandantul? Ofițerul care aprobă? Statul? Compania care a furnizat infrastructura? Sau nimeni?!

Ultima variantă este cea mai periculoasă dintre toate. Și aici ajungem la prezent. În iulie 2026, Directoratul israelian pentru AI a prezentat în Knesset un nou plan național care urmărește, între altele, atingerea obiectivului de 100.000 de procesoare AI construite prin sectorul privat, dezvoltarea infrastructurii naționale de calcul și consolidarea capacității Israelului în domeniul inteligenței artificiale (Knesset) Israelul nu ascunde ambiția. Vrea să devină o superputere globală în AI. În sine, obiectivul nu este nimic condamnabil. Orice stat are dreptul să investească în cercetare, tehnologie și AI. Dar există o întrebare pe care lumea trebuie să o pună atunci când același ecosistem tehnologic are legături profunde cu structurile militare și de intelligence: ce se întâmplă atunci când experiența acumulată în războiul bazat pe date, supraveghere și algoritmi devine fundația unei infrastructuri naționale de AI? Nu spun că fiecare proiect civil israelian de AI este militar. Nu există dovezi pentru o asemenea afirmație și ar fi incorect să o facem. Spun altceva. Există o continuitate tehnologică și instituțională care merită examinată. Israelul are una dintre cele mai dezvoltate industrii militare și de intelligence din lume. Unitățile sale de intelligence au dezvoltat tehnologii sofisticate de analiză a datelor, supraveghere și „machine learning”. Iar experiența dobândită în utilizarea acestor tehnologii în război se întâlnește acum cu o strategie națională de dezvoltare accelerată a AI.

Aceasta nu este o conspirație. Este o întrebare de securitate internațională. Și este o întrebare pe care nu trebuie să o punem doar Israelului. Trebuie să o punem Statelor Unite. Trebuie să o punem Europei. Trebuie să o punem companiilor tehnologice. Pentru că Amazon și Google nu sunt observatori neutri ai acestei transformări. Project Nimbus, contractul de cloud în valoare de 1,2 miliarde de dolari atribuit în 2021 Google și Amazon pentru furnizarea de servicii cloud guvernului israelian, a devenit el însuși obiectul unor proteste ale angajaților. Google a susținut că acel contract nu vizează infrastructura militară sau armele, în timp ce protestatarii au contestat această caracterizare. Aici este întrebarea pe care trebuie să o punem unei lumi care se grăbește să introducă AI în absolut orice: cine controlează infrastructura care îi permite mașinii să decidă? Pentru că viitorul războiului nu va fi definit doar de rachete mai precise. Va fi definit de capacitatea de a colecta mai multe date, de a le procesa mai repede, de a identifica mai multe persoane, de a urmări mai multe mișcări și de a produce mai multe decizii militare într-un timp în care niciun om nu ar putea analiza informația respectivă. Asta schimbă însăși natura războiului. În războiul clasic, omul decidea și mașina executa. În războiul algoritmic, există riscul ca mașina să filtreze realitatea, să propună ținta, să stabilească prioritatea și să spună omului ce trebuie să privească. Iar omul să devină, încetul cu încetul, ultimul semnatar al unei decizii pe care nu mai are timpul, informația sau capacitatea de a o verifica. Acesta este motivul pentru care cazul Gaza trebuie urmărit nu numai ca o tragedie politică sau militară, ci și ca un posibil laborator al războiului viitor. HRW avertizează că folosirea unor asemenea sisteme fără o verificare umană suficientă poate pune civilii în pericol grav și poate intra în conflict cu obligațiile dreptului internațional umanitar. Un studiu juridic recent dedicat exact sistemelor de tip Lavender și Where’s Daddy? ajunge la aceeași problemă fundamentală: verificarea trebuie să existe la fiecare etapă a procesului, nu doar la capătul lui.

Asta este miza reală. Nu Netanyahu. Nu propaganda. Nu hashtagurile. Nu disputa dintre tabere. Doar întrebarea dacă omenirea acceptă ca algoritmii să devină parte din mecanismul prin care un stat decide cine este suficient de suspect pentru a fi urmărit, suficient de suspect pentru a deveni țintă și, în cele din urmă, suficient de suspect pentru a muri. Pentru că în momentul în care o „mașină” începe să transforme suspiciunea în țintă, AI încetează să mai fie doar tehnologie. Devine putere. Iar atunci când puterea de a ucide este multiplicată de viteza unei mașini, problema nu mai este cât de inteligentă este inteligența artificială. Problema este cât de puțini oameni mai rămân între algoritm și moarte.


Esența unei existențe…

Patruzeci de ani. Atât a durat exilul voluntar, sau poate necesar, al unui om care și-a lăsat tinerețea în sălile de operație din alte colțuri ale lumii. S-a întors în România nu ca un turist, ci ca o rădăcină care, după ce a fost smulsă, caută disperată solul natal pentru a-și găsi liniștea finală. Eu am intrat în povestea lui abia după un sfert de veac de la revenirea sa. Douăzeci și cinci de ani de coabitare tăcută, de respect reciproc, au culminat cu un moment intim și sacru: onoarea de a face curățenie printre documentele sale. Nu era vorba doar de hârtii prăfuite, ci de straturi geologice ale unei vieți. Pe măsură ce răsfoiam dosarele îngălbenite, nu am descoperit grandioasele scheme ale unor cariere internaționale sau complexitatea birocratică a sistemelor medicale occidentale. În schimb, am dat peste o lume schimbată, dar nu în sensul progresului tehnologic sau al vitezei. Era o lume adormită în simplitatea ei. În acele file se regăsea esența unei existențe care, deși atinsă de rigorile științei și de asprimea distanței, rămăsese ancorată în valori primare. Rețete scrise de mână, scrisori către rude plecate sau rămase, note marginale despre vremea de acasă – toate acestea desenau portretul unui om care, deși a traversat oceane și culturi, și-a păstrat nucleul intact. Simplitatea aceea nu era lipsă de cultură, ci o formă superioară de înțelepciune: capacitatea de a reduce zgomotul lumii la esențial. Văzând acele documente, am înțeles că doctorul nu s-a întors doar într-o țară, ci într-o stare de spirit.

Lumea din jurul nostru s-a accelerat, s-a digitalizat, s-a complicat, dar în sertarele lui timpul părea să fi stat în loc, conservând o autenticitate pe care generațiile noi o caută adesea fără succes. Era o mărturie că, indiferent cât de departe mergi, casa nu este un loc geografic, ci o anumită calitate a sufletului, una care rezistă eroziunii timpului prin puterea simplității. Apoi, peste timp, fetița doctorului tot doctoriță se întoarce și ea la prima casă. Ploaia bătea monoton în geamurile avionului care cobora spre Otopeni, spălând parcă ultima iluzie a unei realități ordonate. Ea, fiica doctorului, se întorcea acasă după ani petrecuți prin spitalele din Vest, unde protocoalele erau biblia și eficiența, religia. În bagajul de mână nu avea decât haine și o speranță timidă că România s-a schimbat măcar cât să recunoască un diagnostic corect. Dar pe măsură ce pașii ei au atins pavajul crăpat al curții spitalului universitar, aerul s-a îngroșat brusc. Nu mirosea a antiseptic și a sterilitate, ci a praf vechi, a dosare uitate și a resemnare. Aici, medicina nu se practica după adevăruri biologice, ci după litere de lege scrise în birouri îndepărtate, de oameni care nu au ținut niciodată un bisturiu în mână. Sistemul era o mașinărie absurdă, un labirint birocratic unde timpul pacientului nu conta, dar numărul formularului completat greșit putea opri totul. Medicii, epuizați și cinici, navigau printre contradicții legislative, obligați să trateze nu boala, ci riscul juridic. Un tratament eficient, standard în Occident, era aici imposibil de aplicat pentru că nu exista codul de decontare corespunzător sau pentru că o directivă ministerială emisă în grabă anulase logica medicală de bază. Ea privea în jur și vedea cum știința se izbea de zidul gros al „așa e legea”. Pacienții erau transformați în cifre într-un registru, iar vindecarea devenise o secundară față de conformitate administrativă. Era o lume paralelă, unde adevărul clinic era subordonat ficțiunii legale, iar ea, cu ochii obișnuiți cu rigoarea occidentală, simți cum i se frânge ceva în piept. Nu era doar o diferență de resurse; era o diferență de filosofie. Aici, sistemul nu era făcut pentru a vindeca, ci pentru a se auto-apăra prin birocrație. Și în mijlocul acestui haos reglementat, ea își dădu seama că cel mai greu lucru nu va fi să practice medicina, ci să convingă sistemul că viața contează mai mult decât o virgulă pusă greșit într-un ordin de ministru.

Lumea se schimbă, iar odată cu ea, sistemul de sănătate s-a schimbat; în rău. Spitalele au dispărut, iar diplomele și anii de experiență par să-și fi pierdut valoarea. Astăzi, regulile sunt făcute de economiști, agronomi și avocați care și-au asumat doar rolul de miniștrii ai sănătății. În era în care algoritmii citesc semnalele subatomice ale bolii mai repede decât un puls, am câștigat precizia, dar am pierdut privirea. Aparatele de diagnostic bazate pe fizica cuantică ne oferă hărți detaliate ale corpului uman, descifrând anomalii invizibile ochiului liber, însă rămân mute în fața tremurului mâinilor unui pacient speriat sau a tăcerii grele dintr-o sală de așteptare. Empatia nu este o variabilă calculabilă; nu poate fi codificată într-un circuit logic și nu apare pe niciun ecran digital. Ea rezidă în acel moment fragil de conexiune umană, în atingerea care liniștește, în vocea care spune „sunt aici” când știința nu mai are răspunsuri imediate. Doctorul de calitate nu este definit doar de capacitatea sa de a interpreta datele complexe, ci de abilitatea sa de a vedea persoana din spatele patologiei. Așadar, unde vom mai găsi astfel de oameni? Nu în servere, nici în laboratoarele sterile ale viitorului tehnologic. Îi vom găsi acolo unde umanitatea refuză să fie automatizată: în răbdarea de a asculta, în curajul de a sta alături de suferință fără a o reduce la un set de statistici și în convingerea profundă că vindecarea începe adesea înainte ca tratamentul să fie administrat. Adevăratul doctor va fi mereu cel care știe că, deși mașina poate diagnostica boala, doar omul poate îngriji bolnavul.

Să fie pace!


Nu stingeți lumina culturii!…

Trăim într-o lume a contrastelor izbitoare, unde prioritățile pare că merg pe dos pentru un om simplu. Aflat departe de casă, pe străzile aglomerate ale Londrei, privesc ce se întâmplă în România prin ecranul mic al telefonului sau al televizorului, în puținele ore de răgaz ce-mi rămân după o zi lungă și obositoare de muncă. Ritmul metropolei te absoarbe, dar sufletul rămâne conectat la ritmul de acasă. Însă veștile care vin din țară te pun adesea pe gânduri. Pe de o parte, ești bombardat de știri despre crize energetice, economie la sânge, oprirea curentului electric în cartiere întregi, scumpiri și măsuri severe de austeritate. Pe de altă parte, când deschizi canalele de știri sau rețelele de socializare, ești orbit de imaginile spectaculoase de la marile festivaluri ale verii – Untold, Beach Please și atâtea altele. Vezi acolo o risipă uriașă de energie: ecrane gigantice, sisteme de sunet care fac pământul să se cutremure și jocuri de lasere care spintecă cerul nopții, consumând într-o singură noapte cât un orășel întreg. În tot acest timp, în culisele mai puțin stridente ale culturii scrise din România, realitatea este de-a dreptul dramatică. Zilele trecute, un coleg editor îmi spunea, într-o discuție directă despre provocările tipăririi noului număr al ziarului: „Să sperăm că nu vor fi probleme cu criza energetică. Deja sunt opt ore de când a fost oprit curentul aici. Dar e timp.” Apoi, mai târziu, a completat: „Vom scrie de e nevoie și la lumina opaițelor, de nu va mai fi curent electric, și pe tocuri de uși de nu se va mai găsi nici hârtie!”.

Din perspectiva românului plecat la muncă în străinătate, care își caută cu înfrigurare reperele, identitatea și legătura cu țara prin intermediul cuvântului scris, nu poți să nu te întrebi retoric: cum se face că pentru o redacție de ziar care încearcă să tipărească idei, istorie și literatură curentul se oprește opt ore, în timp ce pe scenele de festival muzica și luminile nu se opresc nicio secundă?

Răspunsul tehnic îl bănuim cu toții: organizatorii de evenimente masive vin cu tiruri întregi de generatoare proprii de mare putere, pe combustibil, pentru a fi independenți de rețeaua publică. Însă imaginea de ansamblu rămâne de o ironie dureroasă. Ea reflectă prioritățile unei societăți în care divertismentul de masă, spectacolul facil și distracția au mereu resurse garantate și „planuri de rezervă”, pe când presa independentă, cartea, munca de redacție și educația depind direct de capriciile unei infrastructuri șubrede. Frica de o pană de curent sau de un blocaj tehnic e o realitate zilnică pentru cei care încearcă să construiască ceva durabil în spațiul cultural. Pentru industria marelui divertisment, criza nu există; acolo generatoarele duduie neîntrerupt, iar resursele ard în mii de wați fără nicio ezitare.

Când lumina se poate stinge într-o redacție de ziar din România, dar ea strălucește în orbitoare spectacole de lasere la TV, înțelegi că problema nu este doar despre energie electrică, ci despre ierarhia valorilor noastre. Totuși, dincolo de kilometri care mă despart de casă, rămân la fel de atașat de încăpățânarea și entuziasmul scrisului. Pentru că, fie și pe tocuri de ușă sau la lumina opaițului, cuvântul tipărit rămâne mărturie peste timp, în timp ce lumina laserelor de festival dispare la răsărit.


Legendarul „Han Gabroveni” restaurat – sediu al Centrului de Proiecte Culturale al Municipiului București ARCUB

Sediul ARCUB este în prezent în clădirea „Hanul Gabroveni”, declarat monument de arhitectură și situat pe strada Lipscani. Clădirea a fost construită între anii 1804 și 1818. Literatura de specialitate atribuie Hanul Gabroveni lui Constantin Mavrocordat, pornind de la însemnările francezului Jean Claude Flachat din 1739. Fostul secretar domnesc notează în memoriile sale că fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, a înălțat, ca să-și veșnicească gloria în toată strălucirea ei, un „bezesten”, care nu poate fi ocupat decât de negustori străini, greci, turci, sau unguri, dar nici unul din aceștia nu se poate așeza aici pentru totdeauna. Flachat nu dă nici un indiciu asupra localizării acestei construcții. Asociindu-se termenul de bezesten, care înseamnă o clădire pătrată, un fel de hală, cu aspectul Hanului Gabroveni, s-a presupus atribuirea acestui edificiu operei ctitoricești voievodale din cel de-al patrulea deceniu al secolului al XVIII-lea. Deși datat de unii istorici ca fiind construit în 1739, conform cercetărilor arheologice și documentelor de epocă păstrate, Hanul Gabroveni a fost ridicat între 1804-1818 pe locuri ocupate anterior de case mai modeste realizate din cărămidă, ale căror vestigii au fost constatate în cadrul cercetărilor arheologice sub nivelul pivniței hanului. La începutul secolului XX, în perioada în care Bucureștiul era sub influență franceză, hanul a fost redenumit Hotel Gabroveni-Universal.

În timpul regimului comunist clădirea a fost utilizată în scop comercial. Imediat după Revoluția din 1989 guvernul a concesionat clădirea unor societăți comerciale, care ar fi trebuit să prezinte un plan de reabilitare. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar în 1997 s-a demarat o serie de procese în instanță între concesionari și Primărie. În 1999 prin sentință judecătorească, municipalitatea a obținut evacuarea imobilului. Între anii 1998 și 1999 Ministerul Culturii a intervenit prin lucrări de conservare și consolidare, care au fost însă stopate. În 2009, hanul Gabroveni a intrat într-un program de reabilitare, terminat în 2014 și care a constat în reconversia să în Centru Cultural printr-un proiect în valoare de 37 de milioane de lei. „Hanul Gabroveni, inaugurat după restaurare de 37 mil. lei”. Wall-Street.ro. 18 septembrie 2014. Acțiunea s-a desfășurat în urma unui concurs de arhitectură ce prevedea reabilitarea și extinderea cu un nou corp de clădire, amplasat pe o parcelă învecinată. Hanul Gabroveni se află situat în centrul istoric al capitalei între stradă Lipscani și stradă Gabroveni. La nivelul Bucureștiului, această zonă se regăsește la limita sudică a centrului orașului și constituie o mare parte a centrului istoric al Capitalei. Aceasta menține încă în cea mai mare parte imaginea cartierului comercial cu atmosfera de „stradă mare” tipică secolului XIX. Hanul a fost construit într-o zona apropiată Curții Domnești. Până la începutul secolului al XIX-lea în această zona se aflau zidite încă din secolele XV-XVII locuințe ale orășenilor în apropierea cetății Bucureștilor. În perioada anilor 1802-1804 orașul trece printr-o perioada de dezvoltare comercială, iar drept urmare apare și Hanul Gabroveni. Se pare că această clădire aduce în peisajul orașului pentru prima dată elementul „pasaj”. La parter se aflau prăvălii pentru vânzarea cu amănuntul a produselor textile. Accesul în acest culoar lung de aproape 50 m în față prăvăliilor boltite se făcea doar pe la capetele lui prin porțile din stejar masiv închise cu feronerie de fontă.

Către mijlocul secolului XIX clădirea se află într-una din perioadele sale de maximă prosperitate și faima negustorească. Și după război clădirea și-a păstrat parțial caracterul comercial. În 1968 și ulterior s-au întreprins diverse studii pentru restaurarea și refuncționalizarea complexului arhitectural, studii și intenții care nu s-au materializat. Hanul se înscrie într-un plan ușor trapezoidal cu laturile longitudinale paralele care delimitează o curte interioară lungă de 24,60 m. și lată de 4,80 m.. Laturile de nord și de sud sunt obturate de porțile de acces acoperite cu bolți „Avella”, cea dinspre Lipscani având cinci bolți alăturate, cealaltă numai trei. Subsolul este format din două hrube ce ocupă, fiecare din laturile longitudinale legate între ele înspre Lipscani printr-o încăpere spațioasă, iar înspre Gabroveni printr-un culoar lat de circa 1,50 m.. Inițial părțile laterale au beneficiat numai de parter alcătuit din câte o sală lungă și înaltă, cu bolți „Avella”, compartimentată cu ziduri ușoare care compuneau fostele prăvălii. Camerele de la etaj se găseau numai pe capetele de-sud și de nord. Exceptând etajul adăugat părții vestice, totul se prezintă unitar, dând un echilibru construcției care poartă amprenta unui autentic pasaj comercial. O alternanță de uși și ferestre cu tâmplării metalice masive, dau curții un aspect aparte. Zona inferioară a pereților a fost placată cu plăci de piatră, iar scările de piatră indică locurile de acces în fostele prăvălii.

Ansamblul arhitectural se afla în stare avansată de degradare, în cea mai mare parte bolțile fiind deteriorate, pereții și elementele de structură de la etaj fiind dărâmate. În 2006, ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București, în colaborare cu Ministerul Culturii, a demarat Proiectul de Restaurare și Extindere a Hanului Gabroveni – Pasajul Comercial, având ca obiectiv major restaurarea și consolidarea vechiului han, fără ca elementele reprezentative să fie alterate. Finisajele și ornamentele au fost recompuse după standardele epocii. Autenticitatea aspectului final a fost garantată de metode inedite de lucru. Peste 300.000 de cărămizi din zidurile cu o vechime de peste 200 de ani au fost înlocuite individual, iar ornamentele turnate în metal ale porții au fost recompuse de la zero. După terminarea restaurării, în toamna anului 2014 hanul a devenit noul sediu al ArCuB. Un mix între modern și vechi, centrul cultural ridicat pe ruinele hanului de secol XIX își deschide porțile către creativii și profesioniștii Bucureștiului și pune la dispoziție diferite tipuri de spații multifuncționale destinate unei game largi de proiecte artistice, educative, corporate, new tech și business. Cu un spațiu total de peste 1.431 mp2, ARCUB Gabroveni are capacitatea de a primi peste 1.000 de vizitatori. Centrul cultural din strada Lipscani dispune de următoarele spaţii de evenimente: Sala Studio, Sala Atelier, Sala Arcelor, Sala Mare, Foaier, Gabroveni Creativ, Sala Coloanelor, Sala Gabroveni, Sala Lipscani, Sala Bolților, Sala Cafenea și Sala Librărie. Una dintre cele mai longevive instituții de cultură din București, ARCUB-ul, are o experienţă de peste 25 de ani în promovarea culturii orașului București în toate formele sale de expresie artistică. ARCUB este o instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București. (G.V.G.)


„Bisericii Sfinții Ierarhi Alexandru și Nicolae” – Netezești (Nuci – Ilfov)

Biserica „Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae” din Netezești, comuna Nuci, județul Ilfov, este un monument istoric remarcabil, construit între 1912-1916 după proiectul arhitectului Toma T. Socolescu, un reprezentant important al stilului neoromânesc. Ansamblul include biserica de mir și împrejmuirea, fiind un exemplu pentru arhitectura începutului de secol al XX-lea prin îmbinarea stilului tradițional ortodox cu influențele occidentale ale ritului catolic. Biserica se remarcă prin monumentalitate, având decorații exterioare din materiale speciale (piatră, similipiatră, ciment alb, fier forjat, sticlă colorată), iar acoperirea inițială fiind realizată cu țiglă smălțuită. Interiorul este bogat ornamentat, având mozaic floral la pardoseală și o catapeteasmă impunătoare din zid. Mobilierul din stejar sculptat, de inspirație neoromânească, și pictura murală realizată de artiști renumiți precum Nicolae Tonitza și Ștefan Dimitrescu completează acest edificiu. În cripta bisericii, decorată cu bazoreliefuri ale artistului Horia Miclescu, sunt înmormântați ctitorii Alexandru și Ana Serghiescu.

Astăzi, biserica este parte a unui proiect de restaurare și consolidare, beneficiind de o finanțare din Timbrul Monumentelor Istorice (2024), prin Institutul Național al Patrimoniului. Miza proiectului este conservarea atentă a acestui obiectiv istoric, cu ajutorul unei echipe de specialiști și experți entuziaști, oferind generațiilor viitoare din comuna Nuci o conexiune cu trecutul locului.

Inițial a avut loc un colocviu și o vizită la ansamblului istoric „Biserica Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae” – Netezești, sat Nuci, comuna Nuci, județul Ilfov – Calea București nr. 213, sat Nuci, comuna Nuci, județul Ilfov. Discuțiile colocviale au avut ca temă ideile privind abordarea proiectului de restaurare, consolidare și punere în valoare a Ansamblului „Bisericii Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae” – Netezești. Dimineața, s-a vizitat pentru o scurtă perioadă cunoscutul Conac Serghiescu (strada Ialomiței, Nuci, vis-à-vis de Biserica Sf. Ierarhi Alexandru și Nicolae). Au urmat prezentările și discuțiile „aferente”. Tematică a fost abordată profesionist de către Dr. arh. Ruxandra Nemțeanu, expert atestat MC și coordonator proiect, de Preot paroh Tudor Rizea, din Parohia Netezești, de Primarul Vasile Georgel, din partea Primăriei Comunei Nuci și de către Profesorul Teodor Marian Lungu, Director la Școala Gimnazială nr. 1 Nuci.

Ideile privind proiectul de restaurare, consolidare și punerea în valoare a ansamblului istoric au fost dezbătute pe larg de către Dr. arh. Ruxandra Nemțeanu, expert atestat MC și coordonator proiect, urmată de o prezentare referitoare la activitatea arhitectului Toma T. Socolescu, oferită de către Dr. arh. Gabriela Petrescu, vicepreședinte UAR. A avut loc și o prezentare referitoare la activitatea pictorului Nicolae Tonitza, făcută de către Istoricul de artă, dr. Cristina Cojocaru. După un mic bufet asortat ((bufet rece; 12:30 – 14:00) a urmat o discuție liberă și o vizită la ansamblul architectural avut în vedere, alături de echipa de proiectare-restaurare, dar și de colaboratori, respectiv „Atelierul de copii” în colaborare cu Școala Gimnazială Nr. 1 Nuci și „Asociația Art Conservation Support”. În cadrul apelului de finanțare Timbrul Monumentelor Istorice (sesiunea de finanțare I/ 2024), lansat de Institutul Național al Patrimoniului, prin Programul Proiectare se desfășoară cu ajutorul unei echipe de specialiști și experți entuziaști, elaborarea unui proiect pentru restaurarea și punerea în valoare a acestui obiectiv istoric de început de secol XX. Beneficiar: Parohia Netezești Finanțator principal: Institutul Național al Patrimoniului, Timbrul Monumentelor Istorice Parteneri proiect: Uniunea Arhitecților din România, Școala Gimnazială nr. 1 Nuci, Primăria Comunei Nuci, Asociația Art Conservation Support. Rămâi alături de noi pentru a urmări intențiile proiectului și pentru a descoperi istoria acestui loc special! (G.V.G.)


Cartea „Apostol Arsachi (c.1792-1874), medic, om politic și everghet” – biografia unui aromân de frunte

Poate ne întrebăm dacă mai sunt necesare societății de azi cărțile în format tipărit sau ziarele… Și totuși, răspunsul este DA. Chiar dacă au scăzut tirajele, iar lumea aleargă după informația fulgurantă din spațiul virtual, mai sunt oameni ce caută elemente de stabilitate în lumea nisipurilor mișcătoare. Așa a apărut sub semnătura autorilor Ștefan Petrescu și Lidia Trăușan-Matu cartea „Apostol Arsachi (c.1792-1874), medic, om politic și everghet (binefăcător-n.a.)”. Ediție bilingvă, română-greacă. Cuvânt-înainte: Georgeta Filitti. Cuvântul sponsorului: Danae Stambouli. Traducere în limba greacă: Apostolos Patelakis, Georgios K. Ioannidis. Editura Omonia. 365 pag.+24 planșe color. Publicată recent biografia medicului aromân Apostol Arsachi, se dovedește a fi o adevărată microistorie a lumii balcanice din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

În cele nouă capitole, lucrarea tratează o varietate de teme politice, sociale și economice, precum comunitățile creștine din ținuturile otomane ale Europei de Sud-Est, emigrația negustorilor balcanici în Europa Centrală și de Est, studiile de medicină în universitățile germane, sistemul sanitar din Valahia și practica medicală, relațiile dintre proprietarii funciari – boierii – cu clăcașii și robii, problema mânăstirilor închinate, dezvoltarea negoțului cu sare în Serbia, relațiile de familie, marile opere de binefacere din Grecia, activitatea politică din perioada Regulamentului Organic și a Unirii de la 1859. Nouă decenii de viață – de la 1790 până la 1874 – se suprapun cu marile transformări prin care trece spațiul sud-est european: disoluția Imperiului Otoman, emergența mișcărilor naționale în Balcani, construcții și modernizări instituționale, schimbări profunde ale mentalităților, triumful libertății și al progresului. Când bolile și epidemiile, precum sifilisul, ciuma și holera, veneau în valuri, loveau cu putere și decimau populația țării, câți medici cu diplomă universitară practicau la București în primele două decenii ale secolului al XIX-lea? Erau foarte puțini și foarte căutați. Unul din ei a fost tânărul absolvent de la Halle, protagonistul acestei cărți, competent, plin de entuziasm și înzestrat, de asemenea, cu o educație clasică solidă, datorată profesorului de la Viena, Neofit Ducas, unul dintre reprezentanții de seamă ai Iluminismului balcanic. Timp de trei decenii, Arsachi s-a aflat în fruntea sistemului medical al Țării Românești ca medic la spitalele Colțea și Pantelimon, medic personal al Curții domnești și șef al serviciului sanitar. Avem în fața noastră un reprezentant tipic al emigrației balcanice. Născut într-un sat din Epirul albanez, Apostol a interiorizat de mic copil acest stil de viață. Colegii săi de mai târziu din breasla medicală aveau, de asemenea, rădăcini în lumea rurală din Epir și Macedonia: familiile Darvari, Filitti, Caracaș. Profesia medicală era pentru Arsachi un titlu de noblețe într-o lume a rangurilor boierești și a inechităților sociale. Arsachi a cochetat cu puterea încă de tânăr ca om de încredere al domnitorilor Grigore și Alexandru Ghica, iar mai târziu a fost unul din fruntașii partidului conservator, apărător al proprietății. Prin mariajele fetelor, Arsachi și-a asigurat urmași în marile familii boierești ale țării, precum Lahovary, Kretzulescu, Filitti, Ghica, Bălăceanu. Arsachi nu a fost doar medic, ci și proprietar de moșii, un om de afaceri priceput care și-a extins an de an domeniul funciar. Averea lui Arsachi a fost construită în timp, meticulos, din activități agricole și negustorești, nicidecum din practicarea profesiei medicale. Moștenitor al averii unchiului la vârsta de doar 20 de ani, Arsachi a ajuns să aibă moșii de peste 10 000 de hectare în județele Vlașca (Giurgiu) și Prahova. Georgeta Filitti, urmașă a lui Arsachi, ilustrează în câteva cuvinte complexitatea vieții acestuia: „A pornit modest, a stăruit și s-a ilustrat în profesie, în politică a rămas partizan constant al principiilor conservatoare, apărând nedezmințit proprietatea. Marea generozitate ce l-a caracterizat a însemnat o împlinire a propriei vieți dar în același timp și un exemplu nepieritor pentru urmașii din această parte a Europei”.

Numele lui Arsachi a rămas în memoria colectivă a națiunii grecești înscris cu litere de aur: „mare everghet” (binefăcător). Dar câți români mai știu astăzi de Arsachi? Mormântul de la Bellu nici nu mai există! Și totuși vorbim de primul ministru de Externe al Principatelor Unite, care, în vara anului 1862, după asasinarea șefului de cabinet, Barbu Catargiu, a exercitat pentru câteva zile funcția de prim-ministru interimar.

Autorul Ștefan Petrescu este istoric neoelenist, membru al Institutului de Studii Sud-Est Europene, Academia Română, București. A publicat cărți și articole despre viața comunităților grecești din România în secolele XIX-XX. Lidia Trăușan-Matu, lector la catedra de istorie a medicinei din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, a publicat cărți și articole despre activitatea unor personalități medicale și despre organizarea sistemului sanitar din Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ștefan Petrescu împreună cu Lidia Trăușan-Matu a făcut să devină posibilă apariția acestei cărți, ce poate sta ca o piatră de temelie la istorie aromânilor din întreaga lume, ca rude și frați a căror istorie riscă să fie uitată pe nedrept.


Recuperarea trecutului: brățările preistorice din aur…

În cadrul seriei „Exponatul lunii”, prezentat pe 12 iunie 2026, a avut loc vernisajul micro-expoziţiei „Recuperarea trecutului. Un nou caz de succes privind patrimoniul cultural naţional al României – trei brăţări preistorice din aur”. În anul 2024 aceste bunuri arheologice excepţionale au fost repatriate, după ce iniţial fuseseră identificate la o casă de licitaţii din Monaco, iar mai apoi sechestrate (de autorităţi) în Belgia. Artefactele, care au făcut obiectul acestui caz judiciar, au fost braconate şi au părăsit ilegal teritoriul României, probabil în cursul anilor 2018-2019. Cele trei brăţări preistorice din aur, masive, bogat decorate, sunt asemănătoare ca formă şi manieră de ornamentare. Acestea datează de la finalul Epocii Bronzului şi începutul primei epoci a Fierului, undeva în jurul anului 1150 î.Hr.. Obiectele au fost clasate în prima parte a anului 2025 şi în prezent fac parte din colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României. Micro-expoziţia a adus în atenţie – dincolo de bunurile arheologice în sine care au făcut obiectul acestui caz – şi o serie de aspecte ale cooperării între instituţiile cu rol în aplicarea legislaţiei pentru protejarea patrimoniului cultural naţional şi internaţional (Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de Investigaţii Criminale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie etc., precum şi autorităţile de profil din Belgia), dar şi privitoare la datele ştiinţifice ce pot fi obţinute prin urmărirea penală declanşată în asemenea situaţii şi procedura judiciară, dar şi rolul expertizei şi al expertului în legătură cu asemenea demersuri de recuperare a unor bunuri aparţinând patrimoniului cultural naţional (categoria Tezaur), subliniind faptul că în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României activează un corp de experţi specializaţi în acest sens.

Având o greutate însemnată şi detalii stilistice aparte, aceste trei brăţări masive din aur sunt considerate ca fiind aşa-numite bunuri de prestigiu, ce au făcut – cel mai probabil – parte dintr-o depunere preistorică votivă (rituală). Cartarea tuturor locurilor de descoperire ale celorlalte podoabe preistorice de acest fel (nu foarte numeroase), cunoscute anterior momentului apariţiei pe piaţa de antichităţi din Monaco a celor trei brăţări de aur recuperate de autorităţile române, pornind de la informaţiile din literatura de specialitate, conturează foarte clar zona de provenienţă a bunurilor culturale în zona de nord-vest a României, zona Crişanei (Ţara Crişurilor). De asemenea, există mai multe analogii tipologice cu o serie de descoperiri mai vechi din zona de nord-est a Ungariei, astfel că în perspectivă este necesar un studiu comparativ de specialitate având ca subiect obiectele de acest fel păstrate în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României şi cele din colecţiile Magyar Nemzeti Múzeum. Aceste obiecte arheologice sunt o dovadă a extraordinarei măiestrii a aurarilor preistorici şi reprezintă o descoperire excepţională pentru perioada târzie a epocii bronzului pentru terioriul actual al ţării noastre. Studiul pluridisciplinar aprofundat al acestor bunuri arheologice va putea oferi şi alte informaţii importante despre arta prelucrării metalelor preţioase în preistoria Europei, dar şi cu privire la exploatarea resurselor de metale neferoase în acele timpuri. Nu în ultimul rând, asemenea obiecte de prestigiu oferă indicii despre existenţa unor structuri de putere („şeferii”) şi relaţii de schimb la distanţă ale comunităţilor umane din acele vremuri. Iubitorii de sitorie pot descoperii analogii cu alte tezaure de aur și argint descoperite pe teritoriul României, de-a lungul timpului. (G.V.G.)


Origini, evoluția și semnificațiilor culturale ale celui mai răspândit nume feminin din lumea creștină…

Numele Maria ocupă un loc privilegiat în patrimoniul onomastic al omenirii. De-a lungul a peste trei milenii, acest nume a traversat civilizații, limbi și religii, devenind unul dintre cele mai răspândite și iubite nume feminine din istorie. Popularitatea sa se datorează, în primul rând, personalității excepționale a Fecioarei Maria, mama lui Iisus Hristos, însă rădăcinile sale sunt mult mai vechi, coborând până în civilizațiile semitice ale Orientului Apropiat. Forma cea mai veche cunoscută este ebraicul Miryam (מִרְיָם), numele purtat în Vechiul Testament de sora lui Moise și a lui Aaron (Ieșirea 15:20). Lingviștii au propus numeroase explicații privind sensul originar al acestui nume, fără ca una să fie unanim acceptată. Una dintre cele mai cunoscute ipoteze pornește de la rădăcina ebraică mar, care înseamnă „amar”. În această interpretare, Miryam ar putea însemna „cea amară” sau „amărăciune”, făcând trimitere la suferințele poporului evreu în robia egipteană. O altă teorie îl pune în legătură cu verbul ebraic mara, care exprimă ideea de revoltă sau răzvrătire, interpretând numele ca „cea puternică”, „cea care se împotrivește”. Există și o ipoteză egipteană. Deoarece Moise a crescut la curtea faraonului, unii egiptologi consideră că numele Miryam derivă din termenul egiptean mry, cu sensul de „iubit”, „preaiubit”, întâlnit în numeroase nume faraonice, precum Ahmose sau Thutmose. Această explicație este considerată de mulți cercetători una dintre cele mai plauzibile.

Odată cu traducerea Bibliei în limba greacă (Septuaginta), forma ebraică Miryam devine Μαριάμ (Mariam) și apoi Μαρία (Maria). Ulterior, traducerea latină a Bibliei, cunoscută sub numele de Vulgata, consacră forma Maria, care va fi preluată de toate limbile europene. Astfel au apărut variantele: Maria (română, italiană, portugheză), Marie (franceză, cehă), Mary (engleză), María (spaniolă), Marija (slavă), Mariam (orientală), Miriam (ebraică modernă), Mária (maghiară).

Forma românească Maria provine direct din latina bisericească. În Evul Mediu, marii teologi au căutat să ofere explicații spirituale numelui. Sfântul Ieronim traduce poetic Maria prin expresia latină: Deși această interpretare este rezultatul unei evoluții filologice și nu reprezintă sensul etimologic originar, ea a devenit una dintre cele mai răspândite imagini simbolice ale Fecioarei Maria. Alți autori medievali au propus sensurile: „Doamna”, „Prințesa”, „Cea aleasă” , „Cea iubită”, „Frumusețea desăvârșită”. În literatura religioasă occidentală, Maria devine simbolul: purității; maternității; iubirii; milei; speranței; ocrotirii.

Prima purtătoare celebră a numelui este Miriam, sora lui Moise. Ea apare ca profetesă și conducătoare spirituală a femeilor israelite după trecerea Mării Roșii. Prin urmare, încă din tradiția iudaică numele capătă prestigiu religios. Consacrarea universală vine prin persoana Fecioarei Maria. În Evanghelii, Maria este prezentată drept mama lui Iisus Hristos, fiind una dintre cele mai importante figuri ale creștinismului. Prin cultul marian, răspândit încă din primele secole creștine, numele Maria devine cel mai frecvent nume feminin din Europa. Numeroase biserici îi poartă numele, iar sărbătorile dedicate Maicii Domnului contribuie la răspândirea lui. În spațiul românesc, numele Maria apare în documente medievale încă din secolele XIV–XV. Voievozii, domnițele și familiile boierești îl folosesc frecvent.

Numeroase variante populare au luat naștere: Mărioara, Marioara, Maricica, Măriuca, Măriuța, Mărioara, Mia, Marița, Mari, Marieta, Mariana, Marinela, Marinela, Marina (în unele cazuri, cu origine distinctă din latinescul „marinus”). Aceste diminutive ilustrează bogăția expresivă a limbii române. Astăzi, Maria este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine din lume. Este întâlnit pe toate continentele și în aproape toate culturile creștine. Statisticile demografice arată că sute de milioane de femei poartă acest nume sau una dintre variantele sale. În țările latine, Maria este adesea combinată cu alte prenume: Maria Elena, Maria Cristina, Maria Teresa, Maria Grazia. În lumea hispanică apare și la bărbați ca al doilea prenume, din devoțiune religioasă. Numele Maria a inspirat numeroase opere literare, muzicale și plastice. În literatura universală apare în creațiile lui: Dante Alighieri; Johann Wolfgang von Goethe; Victor Hugo; Lev Tolstoi; Rainer Maria Rilke. În literatura română întâlnim personaje sau evocări ale Mariei la: Mihai Eminescu; George Coșbuc; Octavian Goga; Liviu Rebreanu; Lucian Blaga… În pictură, Fecioara Maria este probabil figura feminină cea mai reprezentată din întreaga istorie a artei europene.

Pentru creștinism, Maria reprezintă modelul credinței absolute. Ea simbolizează: smerenia; ascultarea de Dumnezeu; maternitatea sacră; iubirea necondiționată; speranța; mila. Din acest motiv, numele Maria este asociat cu noblețea morală și cu protecția divină. Istoria numelui Maria este istoria unei impresionante călătorii culturale. Născut în Orientul antic sub forma ebraică Miryam, el a fost adoptat de cultura greacă și latină, iar prin creștinism a devenit unul dintre cele mai cunoscute și mai iubite nume ale lumii. Bogăția interpretărilor sale – de la „cea iubită” și „cea puternică” până la simbolica „Stea a Mării” – reflectă nu doar evoluția limbajului, ci și profunzimea spirituală pe care civilizațiile au asociat-o acestui prenume. În spațiul românesc, Maria este mai mult decât un nume: este un reper identitar, religios și cultural, purtător al unei tradiții vii care unește trecutul biblic cu sensibilitatea contemporană.