Arhiva zilnică: 27 ianuarie 2014

Întrebam în urmă cu cîtva timp de ce lipsesc din bibliografia „canonică” a holocaustului capii Comunității Evreiești din România = din cauza colaboraționismului. Nandor Gingold, președintele Centralei Evreilor (pe aproape întreaga durată a celui de-al doilea război mondial: decembrie 1941 – 2 septembrie 1944), a fost medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la București. Răspunsul se află în volumul „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, coordonat de Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon, ce reunește studiile unor nume binecunoscute din România, Israel, Franța, Basarabia: istorici, arhiviști, literați și filosofi și este scos în anul 2015 sub egida Centrului de Istorie a Evreilor și Ebraistică al Facultății de Istorie din cadrul Universității Al. I. Cuza în parteneriat cu Universitatea Paul-Velery Montpellier III din Franța = lucrare cu autoritate științifică. Pentru a nu fi acuzată de negaționism, pun în foto paginile de pe care iau chestiunile supuse atenției. Pe pag. 165 – 166 găsim: capii comunității evreiești din România în timpul holocaustului au fost «oameni fără scrupule, care în condiții normale n-ar fi avut șansa de a ajunge cândva în fruntea obștei, rolul lor fiind executarea tuturor dispozițiilor, decretelor și legilor odioase care îi asupreau pe evrei», adică colaboraționiști. Între aceștia, Nandor Ghingold a avut «marele merit de a fi medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la București».

Despre Gingold am mai scris o dată, prin raportare la Octavian Goga, atrăgînd atenția asupra istoriei partizane și selective prin care se perpetuează neadevăruri periculoase pentru orice stat, în prezent și mai ales în viitor. Observația rămîne valabilă: după pasajul citat mai sus, autorul respectiv face un salt acrobatic și schimbă subiectul. Pînă la sfîrșitul textului vorbește despre conducerea paralelă, subterană, a comunității evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial, eliminînd intenționat din atenție conducerea administrativă oficială. Mai exact, se referă la acțiunile dr. Wilhelm Filderman, dr. Alexandru Șafran și A. L. Zissu – trei mari personalități evreiești cărora istoria le datorează o binemeritată recunoștință. Sînt sintetizate eforturile acestora de apărare a evreilor, inclusiv prin apelurile la mareșalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, la capii Bisericii Ortodoxe și la regina-mamă Elena. De fiecare dată se evidențiază că intervențiile au fost încununate de succes, liderii statului român și marile personalități cărora li s-au adresat ajutîndu-i în diferite moduri pentru a ușura soarta evreilor.

Cu toate acestea, cu certă rea credință se scrie că deși Patriarhul Nicodim, mitropoliții Pimen al Moldovei, Nicolae Bălan al Ardealului și Tit Simedrea al Bucovinei au oferit întotdeauna sprijinul comunității evreiești, în realitate erau niște antisemiți notorii! („Patriarhul era știut prin poziția sa că evreii trebuie să sufere” – p. 171; „Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, era știut ca antisemit” – p. 172; „Mitropolitul Bălan de Sibiu-Alba Iulia… era un antisemit notoriu, dar era și preotul duhovnic al mareșelului Antonescu” – p. 172).

Dintr-un alt punct de vedere, în literatura „canonică‟ se practică decontextualizarea istorică spre a se impune ideea că holocaustul românesc trebuie apreciat diferit de cele europene. Motivul ar fi că România a fost un stat suveran și prin urmare responsabilitatea revine fără nici o atenuantă autorităților și armatei, în primul rînd mareșalului Ion Antonescu, obligatoriu mai gravă decît în alte locuri.

Incontestabil, România mutilată în vara anului 1940 prin luarea Basarabiei, nordului Transilvaniei și Cadrilaterului și-a păstrat ființa statală – spre deosebire de Austria, Polonia, Cehoslovacia, Franța ori Țările de Jos. Asta nu înseamnă nicidecum că guvernul român a funcționat în afara contextului geopolitic european, că putea ignora alianțele politico-militare internaționale sau interesul național („nomina odiosa”, astăzi!) . Oricît de suverană a fost România în cel de-al doilea război mondial, armata germană nu s-a aflat la noi cu titlu decorativ, alianța cu Germania a fost o puternică sursă de presiune iar vecinătățile un permanent pericol. Dar, dacă ar fi să aplicăm justa măsură, recte „canonul”, și asupra subiectelor ocultate, nu doar asupra celor agreate, rezultă că președintele Comunității Evreiești din România, trăind într-un stat independent și suveran (dar fascist și puternic antisemit!), a fost medicul personal al celui mai înalt demnitar al Germaniei naziste la București de bună voie și nesilit de nimeni – cu tot ce implică asta pentru comunitatea al cărei reprezentant oficial era.

O consistentă literatură consacrată holocaustului întocmită în institutele ce au ca scop studierea subiectului, inclusiv manualele impuse studiului în școlile generale din România, repetă cu obstinație că în imensa ei majoritate societatea românească era antisemită, fascistă, legionară iar capii Bisericii Ortodoxe niște antisemiți notorii. Istoria fiind plină de nuanțe, nu contestăm, că o încasăm; numai că, concomitent și contemporan cu aceștia, Președintele en titre al Comunității Evreiești din România, Nandor Ghingold, era medicul ambasadorului nazist Manfred von Killinger.

Prin urmare, istoriei holocaustului trebuie să i se adauge încă o particularitate vizînd responsabilitatea, comparativ cu spațiul european. Și cum în istorie nu există doar alb și negru, ci și foarte multe griuri intermediare, cunoașterea acestei particularități devine obligatorie pentru toate părțile implicate: de pe înalta poziție pe care a deținut-o, aflat în proximitatea unui demnitar nazist categoric mai puternic decît Regele și cu certă influență asupra mareșalului Antonescu, activitatea lui Nandor Gingold este esențială pentru completarea tabloului holocaustului în România. Cu atît mai mult cu cît țările europene și-au rezolvat problema colaboraționismului. Chestiunea îi interesează în egală măsură și pe istoricii basarabeni, deoarece Nandor Gingold a fost și conducătorul comunității evreiești dintre Prut, Nistru și Transnistria între 22 iunie 1941 – primăvara anului 1944. Coordonarea eforturilor este necesară și pentru elucidarea altor aspecte ale istoriei din spațiul românesc, din cauză că un număr însemnat de persoane de etnie evreiască ce „lipsesc‟ din statisticile de la Iași, de exemplu, în 1941, s-au refugiat cu un an înainte în Basarabia ocupată de URSS: după anexiunea din 28 iunie 1940 a existat un interval de 15 zile pentru schimbul de populație, iar documentele de arhivă atestă cîteva zeci de mii de oameni care au plecat în acele două săptămîni peste Prut, pe la Ungheni, Galați etc.
Comunitatea evreiască a suferit enorm, oamenii au murit; mărturiile supraviețuitorilor sunt copleșitoare; aritmetica, lugubră; prezentul – apăsător și potențial exploziv. Urmașii celor de atunci au dreptul să cunoască adevărul necosmetizat asupra a ceea ce s-a întîmplat – fie că este favorabil, fie că nu. Or, fără analiza biografiei liderilor și a activităților desfășurate (sau nu!) de aceștia pentru apărarea oamenilor aparținînd comunității lor de abuzuri, spolieri, violențe, salvarea de la deportări și moarte, istoria noastră este incompletă. Iar instituțiile a căror rațiune de a exista este studiul holocaustului au obligația să depășească faza subiectivă – a memorialisticii, istoriei orale și a benzilor desenate (pe cea de intimidare o ignorăm) – și să scoată la suprafață și părțile întunecate. Deloc în cele din urmă, pînă la înlăturarea omisiunilor, a greșelilor, a decontextualizării și a deformărilor informaționale, manualele de istoria holocaustului să fie retrase din programele de învățămînt din cauză că imaginea ce li se construiește copiilor de școală generală este incompletă: nu ne este îngăduit nouă, adulților, să punem pe umerii lor consecințele istoriei selective.

În nebunia erei digitale, ne înecăm în zgomot, dar totuși suntem însetați de sens. Derulăm prin fluxuri infinite de știri, consumăm titluri care se evaporă înainte de a fi citite complet și ne angajăm în dezbateri care răsună în camere goale. Este un paradox al timpului nostru: nu am fost niciodată mai conectați, totuși nu am fost niciodată mai surzi la frecvențele subtile, rezonante ale experienței umane. În această lume care a ales surditatea voită în locul ascultării atente, trecutul nu se estompează pur și simplu în obscuritate; în schimb, umbra sa se întinde lungă și întunecată peste orizont, devenind însăși arhitectura viitorului nostru. A ignora această umbră nu înseamnă a scăpa de ea, ci a te împiedica orbește într-un mâine construit pe ruinele neexaminate ale zilei de ieri. Metafora unei „lumi surde” nu este doar poetică; este sociologică. Am construit societăți care prioritizează viteza în detrimentul profunzimii, reacția în detrimentul reflecției. Când încetăm să ascultăm avertismentele istoriei, șoaptele vocilor marginalizate, lecțiile liniștite ale eșecului, pierdem capacitatea de a enunța prezentul. Istoria devine o expoziție statică de muzeu, mai degrabă decât un dialog viu. Totuși, chiar și atunci când este ignorat, trecutul exercită o atracție gravitațională. Umbra sa nu este o simplă absență a luminii; este o prezență tangibilă, modelată de contururile conflictelor nerezolvate, ale traumelor nevindecate și ale lecțiilor neînvățate. Această umbră dictează limitele imaginației noastre politice, limitele sistemelor noastre economice și prejudecățile încorporate în algoritmii noștri. Mergem înainte, cu ochii ațintiți asupra promisiunii strălucitoare a inovației, în timp ce picioarele noastre calcă pe terenul neuniform așternut de secole de precedente. Luați în considerare natura ciclică a tulburărilor sociale și a polarizării politice. Ceea ce adesea respingem drept crize noi sunt frecvent ecouri ale unor tipare istorice pe care nu le-am putut auzi clar prima dată. Ascensiunea autoritarismului, erodarea normelor democratice și fracturarea coeziunii sociale nu sunt anomalii bruște, ci reapariția unor defecte structurale profunde. Deoarece suntem „surzi” la narațiunile nuanțate ale secolului al XX-lea, confundăm simptomele cu boala. Tratăm febra fără a aborda infecția. În consecință, umbra trecutului se manifestă în viitor ca o traumă repetitivă. Construim instituții noi pe fundații vechi, așteptând rezultate diferite, doar pentru a descoperi că fisurile din subsol s-au lărgit în prăpastii în zgârie-nori.

Mai mult, această surditate nu este pasivă; este o selecție activă. Alegem ce părți ale trecutului să amplificăm și pe care să le reducem la tăcere. Cu toate acestea, porțiunile reduse la tăcere nu dispar; ele se acumulează în subconștientul psihicului colectiv, apărând ulterior ca perturbări neașteptate. Criza de mediu, de exemplu, este umbra unui trecut industrial care a refuzat să asculte limitele naturii. Timp de decenii, semnele de avertizare au fost audibile pentru cei care au vrut să asculte, dar narațiunea dominantă a fost una a expansiunii nesfârșite. Acum, viitorul este scris în limbajul strămutării climatice și al deficitului de resurse, o traducere directă a indiferenței noastre din trecut. Umbra a devenit furtună. Pentru a naviga în acest peisaj, trebuie să cultivăm un nou tip de auz. Necesită o umilință intelectuală care să recunoască susceptibilitatea noastră la amnezia istorică. Ne cere să privim trecutul nu ca pe o povară de care să ne lepădăm, ci ca pe o hartă de studiat. Umbra trecutului nu este în mod inerent răuvoitoare; Este pur și simplu adevărul conturat în siluetă. Dacă învățăm să-i citim forma, putem anticipa obstacolele din față. Putem distinge între umbrele care avertizează asupra prăpastiilor și cele care oferă umbră de la strălucirea dură a progresului necontrolat. A asculta trecutul înseamnă a te implica în adevăruri incomode, a recunoaște continuitatea luptei umane și a înțelege că fiecare decizie viitoare este un răspuns la un îndemn istoric.mÎn cele din urmă, o lume care refuză să asculte este condamnată să repete. Umbra trecutului este viitorul, deoarece timpul nu este o săgeată liniară, ci o spirală recursivă. Ajungem mereu în locuri în care am mai fost, deși poate dintr-un unghi diferit. Dacă rămânem surzi, ne vom ciocni de aceleași ziduri, învinețiți de aceiași erori, orbiți de aceleași iluzii. Dar dacă ne acordăm urechile la zumzetul înfundat al istoriei, putem transforma acea umbră dintr-un obstacol într-un ghid. Putem păși din întunericul ignoranței în lumina acțiunii informate. Viitorul nu este o tablă goală; este un palimpsest, scris peste textele trecutului. Ca să scriem bine, trebuie mai întâi să învățăm să citim ceea ce există deja. Ca să învățăm să citim, avem nevoie de „Odă (în metru antic). Și cum ne spune poetul Mihai Eminescu: Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății.” Întrebarea mea este: dacă ne vor morți, pentru cine trebuie să murim? De ce vor războaie și ură pe steaua singurătății noastre?

Să fie pace! Și poate… mai vreau să spun și eu un vers. Așa că lasă-mi zorile și toamna mea târzie/Căci n-am nevoie de veșnicie,/Ci doar de-un anotimp în care să râd/ În război învins…/ de-un simplu bob de grâu de vis…

De câtva timp asistăm uimiți la zvârcolirile dureroase și sângeroase ce se derulează în Africa și în Asia. Popoare după popoare, în general de religie musulmană, se opintesc din răsputeri să răstoarne jugurile grele ale unor dictaturi, care păreau instaurate acolo pentru o veșnicie. Până mai ieri abia dacă auzise omul de rând de anumite țări, azi află câte ceva de la fiecare buletin de știri difuzat de televiziune sau radio. Aflăm, de exemplu de milioane de oameni care ies în stradă și, cu un curaj extraordinar, înfruntă moartea și suferința, gloanțele, grenadele, tunurile de apă, loviturile și mijloacele de tortură ale poliției, ale puterii. Vedem tablouri de zei ai zilei arse ori călcate în picioare, însemne ale puterii dictatoriale distruse în mod ostentativ, pancarte în care populația cere sfârșitul unei epoci de dictatură și teroare și instaurarea unei epoci noi, de libertate și progres. Aflăm, de asemenea, de la fiecare buletin de știri de un număr tot mai mare de morți și de răniți. Este aproape de necrezut ca acele popoare să se ridice cu atâta îndârjire la luptă pe viață și pe moarte pentru câștigarea libertății și schimbarea regimurilor politice în propriile lor țări. O populație foarte săracă, adusă în pragul deznădejdii, caută soluții cu prețul vieții.

Privind ce se întâmplă în unele țări nu prea depărtate, gândul ne duce cu ușurință la anul 1989, la acel decembrie sângeros și luminos din propria noastră istorie. Desigur, că fiecare popor își are revendicările lui proprii, specifice, dar toate au idealuri comune: răsturnarea regimurilor dictatoriale, instaurarea unor state de drept, în care legea adevărată să troneze, ci nu legea bunului plac, crearea unui climat de pace, de libertate, de prosperitate, descătușarea gândului și a cuvântului. Asemenea idealuri au avut românii în 1989, asemenea idealuri au făcut să se prăbușească imperiul sovietic, regimurile totalitare din statele comuniste europene. Parcă o scânteie a declanșat o explozie în lanț, care n-a mai putut fi oprită de nimeni și de nimic. Duhul Libertății bântuia atunci în Europa, astăzi în Europa, în Africa și în Asia. Poate este același duh, care a inflamat spiritele în Europa în urmă cu câteva decenii. Acestea înseamnă mult pentru viața unui om, dar nu înseamnă mare lucru în istorie, în viața unor popoare.

Privind cele ce se întâmplă în lume de câteva decenii încoace, gândul mă duce cu mai bine de două sute de ani în urmă. La 1789 izbucnea Revoluția Franceză la Paris. Ea răsturna un regim, o orânduire, o lume învechită și punea bazele unui nou mod de gândire și de simțire. Scânteia declanșată de poporul francez a bântuit multă vreme prin Europa, ridicând popoarele la luptă unul câte unul, fie sub formă de revoluții, fie sub formă de răscoale. Însăși Revoluția de la 1848 din țările europene nu este decât fiica Revoluției franceze. Ce-i drept, la vremea aceea valurile se propagau cu greutate, de-a lungul multor decenii, fiindcă mijloacele de propagare a informației era incomparabil mai greoaie față de cele de azi. Atunci era vremea când informația se propaga prin poștalionul cu cai, azi se propagă cu iuțeala gândului prin radio, televiziune, telefonie, internet. Și atunci tinerii din țările sud-est europene studiau în Apus și acolo s-au intoxicat de ideile noi, reformatoare ale vremii; și azi tinerii musulmani au împânzit Europa, America, la studii sau la muncă, au văzut și au înțeles că se poate trăi și altfel decât robind orbește pe domeniul feudal.

Astăzi se ridică la luptă cu un entuziasm greu de descris și de înțeles. Tinerii noștri strigau în decembrie 1989, sub ploaia de gloanțe: „Vom muri și vom fi liberi!” Astăzi tinerii din unele țări mai de departe sau mai de aproape și, alături de ei populația disperată de foamete și teroare a țărilor lor, strigă la fel. Revoluțiile sunt fenomene istorice extraordinare, asemănătoare unor avalanșe din munți, care mătură în calea lor totul, nivelând terenul pentru a răsări o lume nouă, mai plină de speranțe, mai liberă, mai fericită, mai descătușată. Revoluțiile se nasc greu, după o perioadă îndelungată de gestație, se hrănesc cu mult sânge și cu multe vieți, dar marchează răscruci în istorie, în viața popoarelor. Revoluțiile sunt adevărate operații chirurgicale, pe care istoria le face pe trupurile popoarelor, pentru a elimina cangrenele și a reda speranța de viață acelor națiuni.