Arhiva zilnică: 20 septembrie 2013

Rinocerul lânos – uriașul de trei tone al Epocii de Gheață

Data: 4 mai 2024 by George V. Grigore

În cadrul colecțiilor de la Muzeul Național de Geologie din București, se află mai multe fosile ale unor animale preistorice. La loc de mare cinste se află și resturile unui mamut care a trăit în urmă cu aproximativ un milion și 400 de mii de ani, în Pleistocenul Inferior. Acesta a fost descoperit în 2009, chiar la Copăceni (jud. Ilfov), nu departe de Șoseaua de Centură a Capitalei. „Avem o bucată de fildeș, de vreo 60 de centimetri. Avem și o bucățică de măsea, (…)… Mai sunt și niște vertebre și centuri pelviene. De altfel, acesta este un mamut, dar acolo s-a găsit o familie întreagă, cu varii vârste. Vârsta medie era cuprinsă între 35 și 40 de ani și cel mai în vârstă avea undeva la 60 de ani. Era un mamut venerabil, cu fildeșii albi, ca să zic așa… Cel pe care l-am expus ne-a oferit cele mai multe oase.” ne spune muzeograful Adrian Dumitru. Foarte probabil, în zona respectivă erau un fel de nisipuri mișcătoare care au permis conservarea animalelor pe care le-au înghițit acestea, de-a lungul timpului, precum cerbi giganți și rinoceri lânoși. Despre mamuți și cerbii gigant am scris în numerele anterioare, urmând ca acum să oferim spațiu de studiu și cercetare pentru rinocerul lânos, cunoscut ca și „tancul” Epocii de Gheață. Pentru necunoscători, pe teritoriul țării noastre au trăit și rinocerii acum mult timp. Este vorba despre Rinocerul lânos (Coelodonta antiquitatis), ca reprezentant al faunei specifice climatului rece din Cuaternar, trăind din Pleistocenul mediu (de acum 350.000 ani) până în Holocen (acum 10.000 ani), în prezent fiind dispărut. Acesta trăia în tundra eurasiatică, fiind un animal erbivor ce atingea dimensiuni de 2 m înălțime, 4 m lungime și 3000 kg. Putea fi întâlnit în toată Europa și Asia de Nord în epoca Pleistocenului și a ultimei ere glaciare.

Numele genului Coelodonta înseamnă „dinte cavitate”, și face referire la coarnele imense pe care le purta pe craniu. Un exemplar adult măsura în medie 3,7 metri, dar se crede însă că existau și animale care puteau ajunge până la 4,4 metri în lungime, iar înălțimea medie era de 3,3 metri. Cele două cornuri de pe frunte erau compuse din keratină, cel anterior ajungând până la un metru. lungime; celălalt, poziționat între ochi, era mai mic. Blana animalului era densă, lungă; membrele scurte și corpul îndesat. Picturile rupestre din peșteri sugerează că între membrele anterioare și cele posterioare exista o fâșie lată de culoare închisă, însă această caracteristică nu era una universală și este foarte greu de probat veridicitatea acestei ipoteze. Cornurile dure de pe creștet erau folosite atât ca instrumente de săpat, căutat hrană, cât și ca arme defensive sau de atac în fața prădătorilor. Rinocerul lânos a dispărut în timpul ultimei perioade glaciare, în urmă cu 12 – 10.000 de ani. La fel s-a întâmplat și cu alți membri ai megafaunei pleistocene, precum mamutul lânos și cerbul gigant. Conform celor mai recente teorii, dispariția a fost produsă de combinația funestă între schimbările climatice (glaciațiunile au determinat întinderea ghețarilor peste o mare parte a emisferei nordice, reducând suprafața pe care marile erbivore își puteau găsi hrană) și vânarea de către oameni, la care s-ar fi adăugat eventual, o răspândire a unor boli grave în populațiile deja împuținate ale marilor mamifere. Rinocerul lânos este unul dintre puținele mamifere de la care ne-a rămas ceva mai mult decât oase și dinți, dar și picturi parietale din preistorie.

Câteva fosile uimitoare au fost descoperite atât în Europa, cât și în Asia: în Siberia au fost scoase la lumină din permafrost porțiuni de corpuri „cu carne” congelată, iar în Ucraina, la Starunia, un corp aproape complet, excelent conservat într-un sol bogat în substanțe naturale derivate din petrol, care au împiedicat descompunerea țesuturilor moi. Fosila, descoperită în anul 1929, este expusă la Muzeul de Istorie Naturală din Cracovia (Polonia). În anul 2004, o echipă alcătuită din paleontologi din Polonia și Ucraina a reluat cercetările în această zonă, unde se bănuiește că ar putea exista numeroase fosile de animale mari, foarte bine conservate datorită compoziției speciale a solului.

În muzeele din România sunt elemente disparate din schelete fosile ale acestui mamifer. Astfel, o mandibulă de rinocer lânos se află în colecțiile Muzeului „Teodor Cincu” din Tecuci, descoperită în rezervația paleontologică Rateș. La Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu sunt expuse de asemenea, piese fosile de rinocer lânos descoperite în Ardeal. În depozitele sedimentare săpate din Peștera „La Adam” din Dobrogea au fost descoperite fosile de rinocer lânos, dar și în zona Olteniei. Chiar de curând, studenții de la Departamentul de Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași, aflați în practică alături de un profesor al Universității Harvard (SUA), au descoperit resturi fosile de rinoceri mult mai vechi. Potrivit reprezentanților universității ieșene, studenții au participat în perioada 20 — 23 iunie 2017 la o practică de specialitate în paleontologie alături de profesorul Jay Kelley, de la Universitatea din Harvard, în județul Vaslui, pe raza localităților Pogana și Gherghești. Situl fosilifer de la Pogana (vechime Miocenul superior — aproximativ 7 milioane de ani) a atras atenția specialiștilor de la UAIC din Iași, pe parcursul ultimilor 5 ani, datorită identificării în sedimentele de aici a peste 300 de fragmente fosile. O parte din materialul fosil identificat în ultimii ani a constituit baza unor lucrări de doctorat la Departamentul de Geologie.

În timpul săpăturilor paleontologice în cariera de la Pogana, studenții au putut învăța metodele de săpare pentru identificarea și colectarea fosilelor „in situ”, dar și metodele de restaurare a fosilelor. Timp de două zile, studenții au reușit să identifice în nisipurile carierei de la Pogana o serie de dinți inferiori și superiori de rinoceri genul Chilotherium, dinți de cai tridactili genul Hipparion, fragmente postcraniene de antilope și gazele, dar și fragmente din carapacea unor țestoase genul Testudo. Aceste descoperiri sunt foarte importante pentru cunoașterea florei și faunei care s-a dezvoltat de-a lungul erelor geologice pe teritoriul țării noastre. Fosilele de 7 milioane de ani vechime vor intra într-un proces de cercetare, conservare și restaurare, urmând apoi să fie expuse. Ca urmași ai rinocerului lânos, avem astăzi rinocerul asiatic (cu un singur corn) și rinocerul african (cu două coarne). De fapt există cinci specii supraviețuitoare ale acestei familii. Două dintre aceste specii sunt native continentului African și trei Asiei de sud. Trei din cele cinci specii – rinocerul javanez, rinocerul de Sumatra și rinocerul negru – sunt amenințate critic. Rinocerul indian este amenințat, în sălbăticie existând mai puțin de 2.500 de indivizi.

Rinocerul alb este clasificat ca vulnerabil, cu aproximativ 14.500 de indivizi în sălbăticie. Africa de Sud adăpostește încă cele mai mari populații de rinoceri din întreaga lume, cu o cifră de aproximativ 20.000 exemplare. Dintre speciile actuale, cea mai strâns înrudită cu dispăruții rinoceri lânoși este rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), care este însă mult mai mic de statură; are corpul acoperit cu o blană rară, brun-roșcată. Trăiește în insulele Sumatra și Borneo din Indonezia și în Malaezia. Se estimează că mai există doar aproximativ 300 de exemplare în libertate. Într-un top al speciilor care au cele mai mari șanse de a fi „resuscitate” prin clonare, rinocerul lânos ocupă locul 1. Asta pentru că există această specie înrudită cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale cărei femele ar putea sluji drept „recipiente” embrionilor clonați cu ajutorul ADN-ului extras din fosile. Tocmai au fost descoperite rămăşiţele unui pui de rinocer lânos în Siberia, în septembrie 2014. Acesta se afla îngropat într-o viroagă aflată lângă un curs de apă care traversează cea mai mare şi mai friguroasă regiune a Rusiei, Republica Saha, cunoscută şi sub numele de Iacuţia. Specimenul care a primit numele de „Sasha”, după vânătorul şi omul de afaceri care l-a găsit, este potrivit oficialilor de la Academia de Științe Yakutian din Rusia, singura fosilă completă de pui de rinocer găsită până acum. Cercetătorii speră să extragă ADN-ul pentru a putea plasa aceste specimene pe arborele genealogic al mamiferelor. Autorul studiului Albert Protopopov, șef al departamentului de studii al mamuţilor din cadrul Academia de Științe Yakutian a declarat că rinocerul descoperit în permafrost are 1,5 metri lungime şi 0,8 metri înălțime. Dacă ar fi ajuns la maturitate, rinocerul ar fi atins o lungime de 4,5 metri şi ar fi avut o înalţime de 1,9 metri. Începând cu secolul al XVIII-lea şi până în prezent au fost găsite doar trei fosile ale unor adulţi din această specie. Două corpuri complete, fără blană au fost găsite în Ucraina de astăzi şi o mumie fără cap a fost descoperită în estul îngheţat al Siberiei. După studierea rămăşiţelor, Evgeny Maschenko, cercetător la Institutul de Paleontologie din Moscova a declarat că puiul de rinicer, avea probabil între trei şi patru ani la data decesului, dar încă nu este clar dacă era mascul sau femelă. Istoria ne spune că rinoceri lânoși (Coelodonta antiquitatis) au apărut acum aproximativ 35.000 ani, în timpul perioadei geologice numite Pleistocen, care a început acum 2.590.000 ani şi s-a terminat acum 11.700 ani. Aceştia se hrăneau cu vegetație ierboasă şi trăiau într-o regiune care se întindea din Spania (în vest) până în estul Siberiei (în est), regiunile subarctice (în nord) până în Marea Mediterană, sudul Siberiei și nordul Chinei (în sud). Rinocerii lânoşi au trăit în aceeaşi perioadă şi au împărţi acelaşi habitat cu mamuţii lânoşi, dar potrivit specialistului Potapova, cele două specii nu sunt înrudite. În timp ce mamutul lânos este o rudă îndepărtată al elefantului asiatic, rinocerul lânos este o specie legată de rinocerul modern. Dacă cercetătorii vor obţine ADN de la Sasha, intenţionează să obţină o secvenţă a genomului animalului. Acest lucru le va permite să identifice rudele cele mai apropiate ale acestei specii şi dacă au existat una sau două specii de rinoceri lânoşi în Pleistocenului superior. Deşi s-a vehiculat ideea că oamenii de ştiinţă ar putea folosi metode de clonare, pentru a „readuce animalele dispărute înapoi la viaţă“, potrivit declaraţiei lui Protopopov, în prezent este dificil de realizat acest lucru. În plus Maschenko răspunde cu o întrebare, „Chiar dacă acest lucru ar fi realizabil, ar trebui să o facem?“… Până se va răspunde la această întrebare putem să ne bucurăm de vitrina cu fosile din Epoca de Gheață descoperite la Copăceni (jud. Ilfov) și prezentate publicului în cadrul Muzeului Național de Geologie din București.

Pangolinul din Oltenia (fosila de „Smutsia olteniensis”), găsită în Vâlcea, are trei milioane de ani

Data: 4 mai 2024 by Redacția

În filmele documentare despre pangolini, aceștia apar împlătoșați în armuri impenetrabile, ca niște adevărați cavaleri ai epocii medievale ce de-abia așteaptă un turnir înfocat, dar de fapt se dovedesc a fi timizi și non-violenți. Acest animal exotic trăiește departe de noi, pe alte continente, dar acum aflăm că o nouă specie de pangolin, care ar fi trăit cu aproape 3 milioane de ani în urmă în țara noastră, a fost descoperită în Vâlcea. Osul fosil a fost găsit într-un sit arheologic de pe Valea Oltețului (Bugiulești) și este cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa. Pangolinii (numiți și furnicari solzoși) sau folidotele (Pholidota) fac parte dintr-un ordin de mamifere placentare nocturne lipsite de dinți, cu corpul lung, acoperit cu solzi cornoși care se îmbină întocmai ca țiglele de pe acoperiș, botul alungit, coadă foarte lungă, limba lungă protractilă și foarte lipicioasă, cu ajutorul căreia adună furnicile și termitele. World Wildlife Fund, unul dintre cele mai cunoscute ONG-uri internaționale dedicate conservării naturii, cataloghează toate cele 8 specii de pangolin ce trăiesc pe două continente (Asia și Africa) ca fiind „vulnerabile” sau „în pericol de dispariție”.

La Bugiulești, o echipă de paleotologi din SUA a abordat cu profesionalism un sit fosil promițător, anunțat a fi posibil loc al descoperiri unor fosile umane sau antropoide de 1 milion de ani („Pescarul de pe Lacul Getic”). O analiză mai amănunțită a unei fosile găsite aici, pe Valea Oltețului, a dus la descoperirea unei specii de pangolin ce nu era cunoscută până acum. Pangolinii trăiesc astăzi în Asia și Africa. „Pangolinul de România” s-a dovedit a fi cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa. Cercetătorii suspectau anterior că această specie trăia în Europa la începutul Pleistocenului, epoca geologică din istoria planetei noastre care a început în urmă cu aproximativ 2.588.000 de ani și care s-a încheiat acum 11.700 de ani, cunoscută fiind ca Era Glaciară. Cu toate acestea, ipoteza nu a putut fi confirmată până acum. „Nu este o fosilă spectaculoasă”, afirmă Claire Terhune, profesoară de antropologie la Universitatea Arkansas, explicând că este vorba de „un singur os, dar este al unei specii noi a unui animal oarecum ciudat”. Dar… „Suntem mândri de ea fiindcă fosilele pangolinilor sunt extrem de rare. Acesta se întâmplă să fie de asemenea cea mai veche fosilă a unui pangolin descoperită vreodată în Europa și singura fosilă a unui pangolin din Europa Pleistocenului”, relatează ea. Osul fosil, un humerus, a fost descoperit la „Grăunceanu”, un sit arheologic bogat în fosile aflat pe Valea Oltețului în județul Vâlcea. Terhune și o echipă internațională de cercetători studiază fosilele descoperite la Grăunceanu și alte locuri din apropiere de aproape un deceniu. Aceste situri, descoperite inițial în urma unor alunecări de teren din anii 1960, au dus la descoperirea fosilelor unei game variate de animale, de la maimuțe terestre mari, a girafei cu gâtul scurt, rinoceri și smilodoni (tigrii cu dinți sabie) și pangolini. Pare o enumerare dintr-un film de animație precum „Epoca de gheață”, însă este vorba de fosile descoperite într-un sit paleontologic din Vâlcea, numit Grăunceanu și reanalizate în SUA.

Echipa de la Universitatea din Arkansas studiază de ani buni situl și spune că este unul dintre cele mai valoroase din Europa, dând o colecție uimitoare de fosile din pleistocen. De fapt, Grăunceanu este cel mai mare sit fosilifer din Europa de Est, arată o analiză a fosilelor descoperite încă din anii 60 în acest sit, care arată o diversitate uimitoare a faunei. „Era o comunitate faunistică extrem de diversă. Am descoperit mai multe animale a căror prezență nu fusese până acum asociată cu această zonă și multe dintre ele nu se mai găsesc în prezent în Europa. Evident că sunt importante chiar și numai aceste descoperiri, însă au implicații și asupra oamenilor timpurii care migrau spre continent în acele vremuri”, spune Claire Terhune, profesor de antropologie la University of Arkansas. În afara de animalele exotice enumerate mai sus, au fost descoperite și fosile de struți, elani, bizoni și cerbi sau specii înrudite cu acestea. Toate aceste animale au trăit acum două milioane de ani, la începutul perioadei denumită pleistocen de către geologi.

Specialiștii români, cercetători și paleontologi de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București au făcut cercetări, au prelevat fosilele și au scris o serie de lucrări în anii 70 și 80. Apoi, explică cei de la „University of Arkansas”, s-a pierdut interesul timp de 20-30 de ani pentru aceste situri, iar o parte din fosilele descoperite atunci nu au mai putut fi găsite acum. La fel, s-au rătăcit și o parte dintre documentele întocmite de cercetătorii români acum peste 50 de ani. Din 2012 însă o echipă internațională din SUA, România, Suedia și Franța a re-analizat și re-catalogat fosilele stocate la București, s-au făcut noi identificări și au urmat și runde noi în teren. Au fost identificate și fosilele de pangolin, un animal care în prezent este pe cale de dispariție, fiind vânat fără milă pentru solzii folosiți în medicina tradițională asiatică.

Situl fosilifer a fost descoperit în anii 60 de o echipă condusă de arheologul Constantin S. Nicolaescu – Plopşor și se găsea pe Valea Oltețului, în comuna Tetoiu, sat Bugiulești. Identificarea acum a acestei fosile de pangolin este remarcabilă deoarece cercetări anterioare sugerau că pangolinii au dispărut din Europa la mijlocul Miocenului, în urmă cu aproximativ 10 milioane de ani. Studiile anterioare au speculat că pangolinii au fost împinși înspre zonele ecuatoriale și subecuatoriale mai calde de răcirea climei. Cercetătorii au denumit noua specie descoperită „Smutsia olteniensis”, ea având câteva trăsături unice pangolinilor din genul Smutsia care în prezent sunt găsiți doar în Africa, prezentându-și descoperirea într-un articol publicat în revista Vertebrate Paleontology. Pe lângă Claire Terhune, profesoară de antropologie la Universitatea Arkansas (SUA), printre autorii studiului se numără și Sabrina Curran de la Universitatea Ohio, Timothy Gaudin de la Universitatea Tennessee din Chattanooga și Alexandru Petculescu de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București. Studiul a mai fost publicat în revista „Quaternary International” sub titlul „Early Pleistocene fauna of the Olteţ River Valley of Romania: Biochronological and biogeographic implications”. O reconstituire a pangolinului oltenesc vechi de aproape trei milioane de ani poate apare în curând la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, la Muzeul Național de Geologie, sau la Dino Parc Râșnov, spre bucuria celor interesați de această problemă a istoriei vieții și a evoluției pe planeta noastră. Poate și o aclimatizare a micului mamifer actual poate deveni interesantă… (G.V.G.)

Falange umane din paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr.) au fost descoperite în Peștera Bordu Mare

Data: 4 mai 2024 by Redacția

După descoperirile din Peștera cu Oase (România) unde fosilele „Ion”, „Vasile” și „Maria”… au fost declarate a avea 40.000 de ani) și ca fiind cele mai vechi relicve de Homo Sapiens din Europa, a urmat descoperirea din Bulgaria. Rămășițele umane (fragmente osoase) dintr-o peșteră din Bulgaria dezvăluie date despre primii Homo Sapiens din Europa. Istoria primelor populații care s-au aventurat în Europa (pe căile de migrațiune cunoscute de specialiști) ar putea fi rescrisă după analizarea ADN-ului extras din rămășițele a trei indivizi care au trăit acum circa 45.000 de ani. Cercetarea a evidențiat și încrucișări extinse cu Neanderthalieni și legături genetice cu populațiile din prezent din Asia de Est. O echipă internațională de geneticieni a secvențiat genomul celor trei indivizi, toți masculi, folosind ADN obținut dintr-un molar și fragmente osoase descoperite în peștera Bacho Kiro, lângă orașul Dryanovo din Bulgaria, precum și de la o femeie care a trăit în urmă cu aproximativ 35.000 de ani în același sit. Din echipa de cercetare au făcut parte și doi specialiști români, Oana Teodora Moldovan și Silviu Constantin, de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca.

Homo Sapiens, specia noastră, a apărut pentru prima dată în Africa cu aproximativ 300.000 de ani în urmă. Mai târziu, a călătorit în alte părți ale lumii, întâlnind uneori Neanderthalieni, verii noștri apropiați, care deja trăiau în părți ale Eurasiei. Cei trei masculi din peștera Bacho Kiro reprezintă cei mai vechi indivizi Homo Sapiens din Europa, cu o datare sigură. „Aceștia aveau în genomul lor între 3-3,8% ADN de neanderthalian și aveau strămoși neanderthalieni de cinci până la șapte generații în istoricul familiei lor, reprezentând dovezi ale încrucișării”, a declarat geneticianul Mateja Hajdinjak de la Institutul Francis Crick din Londra, autorul principal al studiului publicat în revista Nature. Existau dovezi anterioare despre încrucișarea dintre Homo Sapiens și Neanderthalieni înainte de dispariția celor din urmă, acum circa 40.000 de ani. Populațiile umane din prezent, din afara Africii, poartă un procent mic de ADN neanderthalian. Prevalența acestei încrucișări și relația și dinamica puterii dintre Homo Sapiens și Neanderthalieni a fost mai greu de înțeles, inclusiv un potențial rol jucat de specia noastră în dispariția neanderthalienilor. Noul studiu sugerează, însă, că încrucișarea între cele două specii a fost mai frecventă decât se știa anterior pentru primii Homo Sapiens din Europa. „Este o „observație uimitoare” că toți cei trei indivizi au avut strămoși neanderthalieni în istoria familiei lor recente”, a declarat geneticianul și coautorul studiului Svante Pääbo, director al Institutului Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Germania. „Acest lucru face probabil ca cei mai vechi oameni moderni să se fi amestecat frecvent cu Neanderthalieni când s-au întâlnit. Poate chiar că o parte din motivul pentru care Neanderthalienii au dispărut este că au fost pur și simplu absorbiți în grupuri umane moderne mai mari. Poate fi doar o parte din cauzele dispariției lor, dar datele susțin un astfel de scenariu”, a spus Pääbo.

Cercetătorii au descoperit o contribuție genetică a grupului din care făceau parte cei trei în rândul oamenilor din prezent, dar, în mod neașteptat, a fost detectată în special la persoane din Asia de Est, inclusiv din China, mai degrabă decât în Europa. Acest lucru a sugerat că unii oameni din acest grup au ajuns în cele din urmă spre est. „Acest studiu a schimbat cunoștințele noastre anterioare despre migrațiile umane timpurii în Europa, într-un mod care a arătat că până și cea mai timpurie istorie a oamenilor moderni din Europa poate să fi fost tumultuoasă și a implicat înlocuirea populației”, a spus Hajdinjak.

Noțiunea de înlocuire a populației a fost ilustrată de faptul că femeia în vârstă de 35.000 de ani din peștera Bacho Kiro aparținea unui grup care nu avea legături genetice cu locuitorii anteriori ai sitului. Un alt studiu publicat în revista „Nature Ecology & Evolution” a făcut mai multă lumină asupra populațiilor timpurii de Homo Sapiens din Europa. Oamenii de știință au secvențiat genomul unei femei Homo Sapiens folosind ADN extras dintr-un craniu găsit într-un sit la sud-vest de Praga, în Cehia. Se crede că femeia a trăit acum mai bine de 45.000 de ani, deși încercările de datare cu radiocarbon pentru a stabili o dată clară nu au avut succes. „Această femeie avea 3% strămoși Neanderthalieni și trăsături genetice care sugereau că avea pielea și ochii închiși la culoare”, a afirmat geneticianul Kay Prüfer de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționară, autorul principal al studiului. „Craniul ei prezintă dovezi că a fost ros de un prădător, posibil o hienă”, a spus Prüfer. Grupul din care făcea parte, diferit de cel din Bulgaria, pare să fi dispărut fără a lăsa strămoși genetici în rândul oamenilor din zilele noastre. În peștera Bordu Mare, pe teritoriul satului hațegan Ohaba-Ponor (comuna Pui; jud. Hunedoara) este atestată una dintre cele mai vechi prezențe ale omului în România. Este vorba despre descoperirea unor fosile (câteva falange) datate în paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr). Se pare că cele trei falange sunt singurele fosile umane neanderthaliene descoperite în România. Tot aici au fost descoperite unelte de cuarțit și piese de os prelucrate. O descoperire remarcabilă o constituite o vatră de foc din aceeași perioadă. Inventarul găsit în interiorul și în jurul acesteia demonstrează că o parte de hrană era friptă. Peştera Bordul Mare de la Ohaba Ponor este situată la marginea satului Ohaba Ponor, fiind săpată într-o bordură calcaroasă a munţilor Şureanu. Peştera a fost cercetată în mai multe etape arheologice. Prima campanie de cercetări arheologice s-a desfăşurat între 1923 şi 1929 sub conducerea lui M. Roska, care şi-a axat săpăturile pe terasa din faţa peşterii şi puţin în interiorul acesteia. În perioada 1954-1955, cercetările arheologice din această peşteră au fost reluate de un colectiv condus de C. S. Nicolăescu-Plopşor, iar în 1983, 1986 şi 1994, Al. Păunescu realizează câteva sondaje de verificare.

Bogăţia materialului litic musterian descoperit în această peşteră de-a lungul timpului, cât şi faptul că este singura peşteră din ţară în care au fost descoperite fosile aparţinând omului de Neanderthal, a determinat ca specialiștii să înceapă în anul 2009 salvarea depozitului arheologic care a mai rămas în urma săpăturilor realizate încă de timpuriu în această peşteră. A fost astfel săpată o secţiune de 4 mp, săpătura ajungând până la patul peşterii. Întreg sedimentul a fost trecut prin sită, iar înregistrările au fost realizate tridimensional, adâncimile fiind raportate la un unic punct 0. Din punct de vedere stratigrafic, au fost identificate șase straturi, dintre care două niveluri arheologice musteriene. Primele trei straturi, până la adâncimea de 0,80-0,90 m sunt deranjate de galeriile făcute de animale, dar şi de alunecarea sedimentului spre mijlocul peşterii, alunecare produsă ca urmare a denivelării depozitului din cauza vechilor săpături arheologice. În aceste straturi au fost descoperite materiale arheologice din epoci diferite, amestecate din cauza deranjamentelor: ceramică, piese litice de factură musteriană, faună actuală şi faună fosilă, etc. Sub aceste straturi, urmează un nivel cu pietre mari de calcar fragmentate prin gelivaţie. Sub nivelul de pietre de calcar, au fost identificate două niveluri arheologice musteriene.

Primul nivel musterian corespunde musterianului III descoperit în perioada 1954-1955 şi stratului III identificat de M. Roska. Acest nivel cultural este cel mai bogat strat de cultură musterian din peştera Bordul Mare. Utilajul litic descoperit se înscrie în caracteristicile întregului ansamblu musterian din această peşteră, fiind reprezentat prin aşchii groase cu talon cortical şi margini convergente, aşchii à dos corticale, fragmente de aşchii şi deşeuri de debitaj. Materia primă din care au fost debitate piesele descoperite este reprezentată prin cuarţit. Fauna descoperită prezintă un grad mare de fragmentaritate. Al doilea nivel musterian este reprezentat prin acelaşi tip de piese litice şi faună fragmentară. În acest strat a fost făcută o descoperire remarcabilă pentru Paleoliticul Mijlociu: o fosilă colectată de oamenii de Neandertal şi adusă în sit. Descoperiri de acest tip sunt destul de rare în Europa, fosile găsite în strate musterieme mai fiind identificate doar în câteva situri din Franţa, la Arcy-sur-Cure, Pech de l’Azé I, Combe Grenal sau Chez Pourré-Chez Comte. A urmat campania de cercetări arheologice din anul 2011 care s-a axat pe curăţirea şi recuperarea unor profile stratigrafice din secţiunile deja săpate în scopul realizării pe viitor a unor analize interdisciplinare. În vederea efectuării de analize interdisciplinare care să ofere noi datări ale stratelor arheologice, pe şantierul din acest an a participat şi un reprezentat al University of British Columbia, Cornel Pop. Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) din Deva a prezentat publicului în cadrul proiectului online „Un monument pe săptămână” – Peștera din Bordul Mare, Ohaba Ponor, comuna Pui. „Monumentul hunedorean (…) poate fi enumerat între reperele semnificative care definesc Paleoliticul, cea mai veche perioadă din istoria omenirii, în Transilvania și în întreaga țară. Situat într-o zonă de munte, având în ansamblu numeroase obiective carstice, situl prezentat a atras atenția multor comunități umane, pe parcursul istoriei. Iar întrebuințările care i-au fost conferite au fost și ele diverse. A fost folosit de unii ca spațiu pentru locuit, de alții ca adăpost temporar, iar pentru alții o ,,poartă spre celălalt tărâm”, a relatat dr. Iosif Vasile Ferencz, cercetător științific, Secția de Arheologie a MCDR.

Între timp oamenii de știință au căzut de acord că un dinte aparținând unui copil, găsit pe teritoriul Italiei, și un fragment din maxilarul superior, găsit în sudul Angliei, au fost dovedite a fi cele mai vechi rămășițe ale omului modern găsite pe teritoriul Europei. Ambele rămășițe, prima găsită în Grotta del Cavallo, Apulia, și a doua în caverna Kents, din Devon, aparțin speciei Homo Sapiens și se crede că au o vechime de 41.000 până la 45.000 de ani (cum se bănuiește în cazul dintelui găsit în Italia), relateaza BBC, citând un raport apărut în jurnalul Nature. Descoperirea confirmă teoria acceptată până acum, conform căreia Homo Sapiens ar fi trăit în paralel cu Neanderthalienii în această parte a lumii, după cum explică Tom Higham, de la Universitatea Oxford. Oamenii de știință estimează că cele două specii au trăit în paralel timp de 3.000 – 5.000 de ani. Deși despre existența ambelor rămășițe se știe de zeci de ani (fragmentul de maximar fiind găsit în 1927, iar dintele în 1964) abia acum s-a stabilit cu exactitate vechimea lor și faptul că aparțin primilor oameni moderni care au trăit în Europa. Până acum se credea că acestea ar fi putut aparține unor Neanderthalieni.

Noua tehnologie a fost însă cea care a făcut lumină. Forma fragmentelor, compararea acestora cu alte rămășițe aparținând deopotrivă oamenilor moderni, dar și Neanderthalienilor, datarea acestora au dus la concluzia că sunt, cu certitudine, cele mai vechi rămășițe ale lui Homo Sapiens de pe teritoriul Bătrânului Continent. Nimeni nu știe de ce au dispărut Neanderthalienii și dacă oamenii moderni au avut vreo contribuție în extincția acestora. Se poate ca schimbările suferite de climă, multe și extrem de rapide în acea perioadă, să fi fost factorul care a jucat rolul crucial. Dacă falangele umane din paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Hr.) descoperite în Peștera Bordu Mare (posibil fosile de Neanderthal) sunt mai vechi decât fosilele umane descoperite în Peștera Banko Kiro (Homo Sapiens) din Bulgaria urmează să vedem în viitor, dar așa vom afla și care au fost pașii în timp ai rasei umane pornită spre a cucerii lumea și unde s-a stabilit, simțindu-se ca la ea „acasă”… (G.V.G.)

În loc să ne luăm o țintă de pe piept, să nu ne trezim și cu mâinile acolo…

Data: 3 mai 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Ne zice „unchiul Sam” să donăm ucrainienilor sistemul „Patriot”… Sigur, vorbele lui ar trebui să pară o nevinovată sugestie, dar este evident aproape un ordin… Și doar timpul ne mai desparte de momentul translatării „sugestiei” de donație în cea de cedare… Iar „unchiul Sam” nu oferă la schimb nici măcar abțibildele alea de „pokemon” visa waive… Și nu ar fi de mirare ca această „donație” să aibă loc… Deși, dacă am ține cont de tradiția noastră militară de după aderarea la Nato, nu ar trebui nici să le donăm, nici să le vindem ca „second hand”… Ar trebui să le tăiem, așa cum ne-a pus „unchiașul” să facem cu tancurile și șenilatele noastre moștenite din vechiul regim… Sigur, eventuala donare către Ucraina nu ar viza nicidecum doar o rachetă… Pentru că, la Deveselu, avem un sistem care funcționează ca un tot unitar… Iar de acolo, ori pleacă tot ori nimic. Dar nu „pe bucăți”… Și am putea avea surpriza ridicării sugestiei americanilor la nivel de proiect de țară… Alt proiect, aceeași țară colonie ascultând ordinele aceluia ce i-a vândut pe bani grei sistemul, iar acum o trimite la donație pe bulevardul războiului, pentru a-i vinde apoi altceva… Sau, mai grav, pentru viitorul nostru, dar și al Europei, pentru a elibera infrastructura de la Caracal de sistemul „Patriot” și a fi aduse acolo câteva focoase nucleare pentru jocul nebunilor ce împing UE spre dezastrul final… Pentru că nu întâmplător, în loc să caute soluții pentru reducerea supraîncărcării cu arsenal a Europei, Franța s-a pornit să regândească sistemul de apărare continental, nu cu țevi de tancuri, nici ogive și rachete standard, ci la nivel de focoase nucleare… Ducând Europa și mai aproape de iad… Făcându-l de-a dreptul vecin apocalipsei…

În ceea ce ne privește pe noi, sistemul „Patriot” oricum nu poate fi „săltat” de la Deveselu, pe componente, pentru a fi dus în Ucraina… Pentru că a fost gândit, coordonat logistic și funcțional, dimpreună cu restul „umbrelei” de apărare din Europa… Iar cei ce se vor repezi să preia, ca slugi de colonie, indicația Statelor Unite, probabil vor face din această sugestie de donație un proiect de țară… Poate de „relocare”, deși este puțin probabil, tehnic și geo-strategic, de țară. De interes național, de demilitarizare strategică. Pentru că vor vinde tainul povestii drept luarea de pe pieptul nostru a unei ținte pe care rușii o au în vizor (poate și în cătare, nu avem de unde să știm), încă de la aducerea sistemului la noi în țară. Dar va fi doar o vorbăraie, poate și cu impact electoral, pentru a cârpi dezinteresul națiunii, dar, mai ales, pentru a distrage atenția de la jocurile ce vor urma… În primă fază, „relocarea”, dar nu a sistemului în Ucraina, pentru că nu prea au ce face acolo cu el, ci aducerea militarilor ucrainieni la Deveselu… Pentru a semna pentru primirea „donației”, a învăța să opereze sistemul și a-l și utiliza la nevoie… Deși, la felul cum s-au descurcat cu aparatele de zbor americane, nereușind să le stăpânească la nivel de manevre de război aerian, ci doar strict ca decolare și aterizare de la o bază la alta, este mai bine să ne rugăm să nu fie lăsați la butoane… Nici măcar sub supervizare… Ba, mai bine, să aplicăm acel „modus operandi” de autodemilitarizare de la începutul anilor ’90, și să trimitem rachetele pe urmele șenilatelor date la dezmembrare…

Altă variantă ar putea viza, într-adevăr, expedierea sistemului în Ucraina, dimpreună cu toate celelalte componente necesare funcționării aflate în Europa. Dar asta ar însemna operaționalizarea sistemului în Ucraina, poate chiar în bazele unde a fost stocat cu decenii în urmă arsenalul sovietic… Ar fi însă Uniunea Europeană atât de inconștientă și trădătoare încât să lase practic sistemul de apărare al Europei pe mâinile unui stat despre care știm că, oricând, va putea schimba „macazul”, trecând la felurite șantaje pentru poziționarea ca locomotiva economică (și, mai ales, militară) a Europei?!… Ar accepta UE să ajungă, în schimbul asigurării „apărării” ei de către Ucraina (!), nu doar să consume tot ce-i va vinde Kievul, nu doar ca sortiment tot mai mare de produse, ci strict mărfuri ucrainiene?!… Și nu, nu va fi nicidecum credibilă nici marota vizând delocarea sistemului de la Deveselu tocmai pentru a ne lua o țintă de pe piept… Căci, atunci, s-ar putea să ne punem mâinile acolo… Pentru că, din acel moment, Moscova va avea tot motivul să transforme o ipoteză de lucru în pretext de acțiune imediată, inclusiv din perspectiva posibilei eliberării a bazei de la Caracal-Deveselu de rachetele „Patriot” pentru a face loc unor focoase nucleare…

Regatul Țara Românească Moravia valahă din Cehia. O istorie recentă după 1990…

Data: 3 mai 2024 by Ionuț Țene

Istoriografia a evitat subiectul minorității valahe din Moravia cehă. În perioada comunistă politica „statelor frățești” din lagărul socialist interzicea redescoperirea unor minorități, pentru a nu se crea probleme în unitatea de monolit marxistă. De aceea valahii din Moravia cehă au fost total izolați de ochiul cercetătorilor etnografi și istorici din România. Abia în ultimii ani presa de la noi a început să scrie despre valahii din Moravia. Paradoxal, încă din 1990, presa engleză a oferit subiecte numeroase despre această temă a valahilor păstori din Cehia, veniți prin transhumanță sau autohtoni, conform scrierilor istoricului clujean Silviu Dragomir. Valahia moravă (în cehă Valašsko) este o regiune cunoscută de păstori din răsăritul republicii cehe, de fapt o fostă «Romanie populară» întemeiată între secolele X și XV de către păstorii români stabiliți atunci la granița dintre Moravia și regatul Ungariei, dar și din rămășițe ale autohtonilor daco-romani veniți pe vârfurile Carpaților din fosta Dacia romană – o autostradă a etnogenezei românești. Teodor T. Burada, celebrul folclorist român din Iași, a scris despre valahii de aici la sfârșitul secolului XIX, fapt ce a surprins lumea științifică de atunci. Abia după 1990, datorită democratizării Cehiei și, mai ales, după integrarea acestei țări în UE, în anul 2004, minoritatea valahă a început să-și ceară drepturile. Desigur este vorba de o minoritate de păstori, despre un areal rural din sud-estul Cehiei, care vorbește limba cehă, cu circa 800 de cuvinte din lexicul de bază al limbii române, în general limbajul legat de oierit și instrumentarul agricol. Se reconstruiește o identitate etno-folclorică a valahilor din Moravia cehă, cu oameni care își redescoperă și afirmă identitatea multi-seculară de păstori veniți din Carpații românești.

Capitala Valahei morave este un frumos orășel montan. Valašské Meziříčí este un oraș din districtul Vsetín din regiunea Zlín din Republica Cehă, la graniță cu Slovacia. Are aproximativ 23.000 de locuitori. Numele Meziříčí înseamnă literal „între râuri” și este legat de locația sa la confluența râurilor. Atributul Valašské (adică „Valahia”) se referă la locația sa în regiunea Țării Românești Moravie. Prima mențiune scrisă despre Valašské Meziříčí datează din 1297. Deci localitatea are o tradiție veche de târg al ciobanilor valahi din Moravia. În acest context de deschidere și democratizare din punct de vedere al Uniunii Europene, după 1993, au demarat acțiunile pentru reconstituirea și recunoașterea a valahilor – ca minoritate – din punct de vedere etnografic, folcloric și al drepturilor omului. De altfel, în Moravia există încă din perioada interbelică un muzeu etnografic în aer liber la Rožnov pod Radhoštěm dedicat valahilor din Cehia. În mai 1997 un grup de entuziaști valahi moravi (Pavel Kosik, Tomaš Harabiš, Boleslav Polívka și alții) a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei (Valašské Království, Wallachian Kindom), care dispunea de stemă, drapel, cetățenie, imn, monedă proprie (iurovalsarul), ambasade și consulate, o Cartă a drepturilor și libertăților, o Universitate, un Ordin cavaleresc, o fabrică de țuică de prune. Noua entitate statală formală emite pașapoarte (peste 80/90 000, care sunt folosite pe post de cartele de reducere în diverse localuri și așezăminte turistice sau de agrement din regiune), revendicând un teritoriu (după modelul statelor fictive Teritoriul Independent al Coastei de West sau Vechea Scoție). Inițiatorii Regatului Valahiei l-au înregistrat ca asociație cu statut de SRL, acesta dobândind personalitate juridică cehă. În 1993, cu patru ani înainte ca un anumit Tomáš Harabiš să creeze Regatul Valah, un actor de benzi desenate popular și un clovn antrenat pe nume Bolek Polívka, a fost încoronat „Regele Valahului, Boleslav I cel Milostiv, pentru totdeauna” într-o schiță TV elaborată și foarte populară în epocă. A fost o formă inedită de a atrage atenția asupra păstorilor valahi și să se evite reacția autorităților cehe.

Acești lideri ai minorității valahe din Moravia au pus la cale, mai „în glumă” sau „mai în serios”, crearea unui regat ”fantastic” într-o cunoscută crâșmă din Valašské Meziříčí (Mezericiul românesc). Regatul Țării Românești (cehă: Valašské kralovství) – denumit după regiunea Țării Românești – Moravia s-a înființat ca o asociație recesivă (arhetipală) ironică, care a fost fondată în 1997 de fotograful Tomáš Harabiš ca o „glumă practică elaborată”. Locația „regatului” se situează în colțul de sud-est al Republicii Cehe, în zonele istorice, care au fost vatra păstorilor valahi din secolele XI-XII. „Țara Românească este un loc adevărat. Este o regiune muntoasă în colțul de sud-est al Moraviei, cam de dimensiunea Luxemburgului. A fost așezat de-a lungul mai multor secole de către păstorii români migratori numiți -Vlahi, care își strângeau oile spre vest, de-a lungul puternicului lanț muntos Carpați”, scria presa britanică în acei ani. „Autoritățile” regatului au emis circa 80.000 de pașapoarte de valahi din Cehia. Unele surse vorbesc chiar de 90.000 de pașapoarte. De la înființare, circa 80.000 de cetățeni cehi au achiziționat „pașapoarte Valahe”, cu care să călătorească. ”Într-o cârciumă de lemn, în mijlocul unei păduri, un bărbat scund și destul de rotund, pe nume Olin Kutáč, conduce un cor de muzică patriotică și cântă o melodie despre ceea ce el pretinde că este imnul național al Țării Românești Moravia valahă din Cehia. Îmbrăcat în haine tradiționale muntenești și purtând o pălărie mare și ascuțită de ciobănesc negru, Olin nu trebuie să se străduiască foarte mult să-i facă să cânte pe tovarășii săi valahi – întăriți cu pahare de „slivovica” sau țuică de prune valahă. Acest valah pe nume Olin se descrie ca prim-ministru al Regatului Valah. Tencuite peste pereții pub-ului său din vârful muntelui sunt fotografii cu el însuși stând alături de o mulțime de celebrități și personalități publice, de la președintele ceh Václav Klaus la fotbalistul brazilian Ronaldo. Olin, așa cum probabil ați ghicit, este mândru de rădăcinile sale” transmitea presa engleză. (https://english.radio.cz/wallachian-kingdom-reporting-a-land-doesnt-exist-8591109). Olin este unul dintre bărbații care a dominat ca lider informal al Regatul Valah în ultimul deceniu. Dar omul care a început totul – omul care a creat fundamentele statului muntenesc, cum ar fi pseudo-pașapoartele și falsa monedă valahă – este Tomáš Harabiš, așa-numitul „ministru de externe” al Țării Românești. „Valahia este un loc real cu oameni reali și istorie reală, dar multe dintre atributele Regatului Valahiei nu sunt reale…Pentru a deveni valah tot ce trebuie să faci este să petreci șapte zile în Țara Românească și să bei un litru de țuică de prune pe zi. Avem consulate în toată lumea; există unul în Canada, unul în Noua Zeelandă. Deci este foarte ușor de aranjat.”

În 2001, pseudo-guvernul muntenesc valah, însă l-a detronat pe regele Boleslav printr-o lovitură de stat, acuzând monarhul decăzut că s-a comportat neconstituțional, cerând 1.000.000 de coroane cehe pentru serviciile sale. Regele demis a străbătut Moravia valahă pe jos din sat în sat, adunând sprijin pentru restaurarea sa, susținând că el a urcat de fapt pe tron în 1993 cu aproximativ patru ani înainte de formarea guvernului Harabiš și a afacerii. Fostul rege a susținut, de asemenea, că ideea pentru regat era a lui. În imposibilitatea de a soluționa disputa pe plan intern, cazul a fost dus în instanță în 2007 la Ostrava, din Republica Cehă. Curtea a decis în favoarea „guvernului” lui Tomáš Harabiš, care a continuat să caute un nou candidat la tron, încoronându-l în cele din urmă pe Vladimír Zháněl ca rege Vladimír al II-lea . De atunci, fostul rege, Bolek Polívka, a făcut apel la Înalta Curte Cehă. De acest conflict juridic de la conducerea regatului Țării Românești Moravia valahă din Cehia se pare că nu au fost străine serviciile secrete cehe și autoritățile centrale de la Praga. Regatul Valah – care are propriile pașapoarte și monedă – a început ca o glumă practică, dar în curând a devenit cea mai de succes întreprindere turistică și de reconstrucție a etno-folclorică din Cehia. Un lider valah declara presei britanice că pașapoartele valahe nu sunt o problemă pe plan internațional. „Chiar și eu am trecut granița canadiană-americană – între Yukon și Alaska – cu ea. Când am trecut granița în Alaska, am primit ștampila în pașaportul valah și când am decis să arăt pașaportul ceh, atunci au început problemele. Deci aceasta a fost dovada că un pașaport valah este ușor de călătorit, iar pașaportul ceh este problema”. Interesant este faptul că Curtea Supremă de Justiție din Praga a judecat în 2007/2008 conflictul dintre liderii valahi. Astăzi, Regatul Țării Românești Moravia valahă din Cehia a rămas mai mult o ficțiune turistică, dar devine tot mai evident în ultimii ani că minoritatea valahă din Cehia dorește să-și reconstituie identitatea ento-folclorică și să-și afirme drepturile și chiar să reconstruiască limba veche a oierilor rumâni din secolul XIII. Dincolo de o glumă pentru promovarea turistică din zona Moraviei valahe rămâne problema recunoașterii drepturilor minorității valahilor din Cehia.

Josef Kašpar, care s-a născut 27 iulie 1938 în Vrbice, este un fost sportiv cehoslovac, un atlet care s-a dedicat săriturii în înălțime, originar din Valahia moravă. În anii 1955–1957 a concurat pentru echipa de atletism VŽKG Ostrava, din 1958 până în 1964 a fost membru al Dukla Praga. În 1957, a devenit al optulea om din istoria atletismului cehoslovac care a spart bariera de 200 cm, recordul personal de 204 cm datează din 1963. El este un idol al valahilor moravi, având și un memorial în cimitirul din Roznow la care se închină valahii moravi. Imnul Național al Moraviei valahe este compus pe versurile unui poet din Moravia.De asemenea, un scriitor valah din sudul Moraviei valahe a compus Imnul national al Moraviei Valahe la începutul secolului trecut. Scriitorul popular valah Josef Kašpar Vrchovský (1871 – 1947) s-a născut în Valašská Polanka și a murit în Vsetín. Și-a trăit toată viața în satul natal, pe pajiștile, care se numeau U Vrchovských – de unde și numele de familie Vrchovský. De mic, a gravitat spre cărți și, în copilărie, a citit toată biblioteca școlii. La 19 ani, a început să compună poezii în timpul liber – rime populare simple, pe care le scria în dialectul muntenesc și le nota într-un caiet seara. Își câștiga existența ca fermier și se plimba îmbrăcat în costum valah.Cu filozofia sa unică de viață, îi era greu să se împace cu schimbările din Țara Românească Moravia valahă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pe care le reflecta adesea în poeziile sale. A preferat poeziile prozei, pentru o mai bună comprehensibilitate, și le-a publicat sporadic în ziare și reviste, iar importanța lor stă nu numai în valoarea lor artistică, ci și în valoarea lor folcloristică, întrucât deseori surprind vechi realități și obiceiuri locale valahe. Spre exemplu despre gospodărie pe timp de seară. Îi plăcea să asculte oamenii cântând frumos și să deseneze costume valahe. Multe dintre ele au devenit cunoscute și populare pe scară largă în Cehia. Poetul popular a compus versurile și melodia Imnul Valahilor din Moravia.

Imnul „Valašské Polanék” a intrat în memoria cetățenilor din Moravia valahă. Se cântă în timpul festivalurilor și de ziua recoltei la Starovalašké. Imnul a fost adoptat ca imn și de către întreaga regiune Hornolideč și treptat tot Regatul Țării Românești Moravia valahă: „Noi valahii putem fi săraci,/ la urma urmei, suntem făpturile lui Dumnezeu./ Să ne ținem cu credincioșie de Domnul Dumnezeu,/ nu vom da greș.// Să nu ne fie rușine de sărăcie,/ să nu ne înrobim/ Patria Moraviei/ desfătarea deşartă a duşmanilor.// Draga noastră Patrie Moravă,/ esti mama noastra/ Sunteți sfințiți prin sângele părinților.// Să nu ne fie rușine de sărăcie/ să nu ne înrobim/ Patria Moraviei/ desfătarea deşartă a duşmanilor.// Noi valahii putem fi săraci,/ la urma urmei, suntem făpturile lui Dumnezeu./ Să ne ținem cu credincioșie de Domnul Dumnezeu,/ nu vom da greș”. Acest Imn al Țării Românești Moravia valahă din Cehia exprimă evident dragostea față de pământul natal și puterea credinței acestor ciobani valahi care au conștiința propriei tradiții și a sfințeniei prin sângele părinților. Mai transpare și o sete de libertate specifică păstorilor rumâni, parcă coborâți din Miorița carpatină.

Când guvernul nu vă vrea binele, ci banii, casele, poate și sufletul…

Data: 3 mai 2024 by Gheorghe Piperea

Cu un deficit bugetar pe primele trei luni de doi la sută din PIB, Guvernul riscă să nu mai aibă curând bani de salarii și pensii. De asemenea, plățile ce compensații la facturile de energie din anii 2022-2023 sunt incerte, la fel cum sunt în dubiu rambursările de tva către economie. Foarte interesant – sistemul judiciar nu are siguranța că va putea plăti toate salariile pe 2024 (și nici celelalte facilități aferente, cum ar fi chiriile, bonificațiile de dobândă la credite, abonamentele de transport sau medicale etc.). Cu atât mai puțin guvernul Ciolacu nu are bani pentru a plăti despăgubirile castigate de magistrați în instanțe contra statului (da, în instanțe, adică, prin decizii ale colegilor de breaslă…), care se cifrează la cca un miliard de euro. Precizez că deficitul bugetar pe întreg anul 2024 este de trei procente. Guvernul Ciolacu a consumat deja 2/3 din acest deficit în doar trei luni. Evident că se va apela din nou la credite – doar că, ce să vezi, datoria publică s-a dublat în patru ani, iar dobânzile sunt azi la cote maximale, dat fiind ratingul scăzut de țară (menținut în stare jalnică în ciuda creșterii mirobolante a PIB – ului, o creștere pe datorie și pe consum din credite, de altfel). Sunt datorii întinse și pe 30 de ani – la propriu, aceste datorii vor fi plătite de copiii și de copiii copiilor noștri…

Între timp, băncile impart acționarilor lor străini un miliard de euro dividende. Bravo lor, numai că ar fi fost bine dacă acest profit enorm s-ar fi făcut din creditarea economiei private, a investițiilor și a consumului sănătos, deopotrivă. În fapt, acest profit s-a făcut pe seama statului – dobânzile la care s-a împrumutat statul anii trecuți au fost între șapte și zece la sută, iar băncile au plătit dobânzi la depozitele la termen ale populației de trei-patru la sută. Ironic, există o sumă de peste 60 de miliarde de euro păstrată de cetățeni și de firme în conturi curente, adică, fără dobândă sau cu dobândă care tinde asimptitic către zero. Mai mult chiar, băncile au profitat și de fluviul de lichiditate creată de BNR, prin relaxare cantitativă. Banii ținuți de bănci la BNR, în depozite, au fost remunerați cu șase la sută dobândă. Ecartul de doi-trei la sută dintre cele două tipuri de dobândă a creat pentru bănci profituri de 100-150 la sută, doar din trecerea timpului. E bine să fii bancă măricică, sistemică, într-o țară cu oameni și firme fără putere de negociere reală…

Asta se întâmplă când stăpânii sunt speriați și instituie poliția gândirii. Când a-i critica, a vorbi contra lor, devine o crimă de incitare la ură. Dar ce va fi când foametea ca veni? Când nu există suficientă mâncare, cei care mor sunt cei foarte tineri și bătrânii. Cine va mai putea calma revolta contra acestei nenorociri neo-feudale? Gerontocrații matusalemici? Îmbuibații care merg cu private jet – ul la conferințe climatico-sanitare? Președinții – ficus care zboară în vacanțe lungi cu avioane de 1,5 milioane pe cursă? Lorzii războiului și banksterii care fac continente de bani din nenorocirea oamenilor? De reținut că aceste cifre și realități palpabile sunt pentru acum. Nu sunt pentru 2025. Adică, pica fix în an electoral.

Pentru 2025, problematica e mult mai cruntă, căci vin scadențe la credite (cca 20 de miliarde de euro), plus obligația de a reașeza economia pentru a fi pregătită de vânare de vânt și de surse de energie regenerabilă cu costuri de două până la de zece ori mai mari decât cele la energia „clasică”… Poate ne trezim, totuși, din somnambulismul la care ne-au obligat plandemia și așa zisa criză climatică…

Guvernul actual nu vă vrea binele. Vă vrea banii. Casele. Veniturile din muncă. Sufletul.

Tristețea unui Prohod…

Data: 2 mai 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

În Vinerea Mare, vinerea de dinaintea Sfintelor Paști, seara, se oficiază denia cu Prohodul. Acesta este o cântare închinată Mântuitorului, patimilor și morții Sale. Este o cântare în trei părți, cu un conținut foarte bogat ca idei și învățături, dar și o melodie foarte suavă, mângâietoare, o tânguire demnă, în care se întrezărește speranța Învierii. În timpul Prohodului, în mijlocul bisericii se află o masă, pe care este așezat Sfântul Epitaf, care reprezintă icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf este înconjurat cu flori aduse de credincioși. La sfârșitul Prohodului, Sfântul Epitaf este ridicat de preot și cântăreț sau un enoriaș și cu el se înconjoară biserica. La ieșirea din biserică toți enoriașii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, iar la întoarcere intră în biserică trecând iarăși pe sub Sfântul Epitaf. Această trecere semnifică moartea și învierea noastră. În timpul când se înconjoară biserica bat clopotele, iar în cele patru puncte cardinale se fac opriri și preotul rostește ectenii pentru diferite trebuințe din viața omului și a comunității, ectenii pentru vii și pentru morți. Slujba se termină pe o notă optimistă, prin Sfânta Evanghelie a Învierii și Binecuvântările Învierii. Așadar, Domnul Hristos cel răstignit, mort și îngropat înviază, dăruindu-ne și nouă garanția învierii noastre.

În parohia noastră slujba Prohodului are vechi tradiții. Am participat la cea din Bârda din copilărie, iar la cea din Malovăț încă de pe când eram elev la școala generală și la seminar. În ambele sate participarea enoriașilor era masivă. Se umplea biserica de lume, se împărțeau cărticele cu cântările Prohodului, se formau 2-3 grupuri mari și cântau alternativ. Cântau oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri, copii. Grupele se formau de obicei după sex, de-o parte bărbații, de-o parte femeile, dar erau și amestecate. Cântările erau foarte cunoscute, foarte populare, cred că erau unii care le știau pe de rost. Se cânta cu un entuziasm, cu voință și o solidaritate rar întâlnită. Vibrau geamurile bisericii. Fiecare simțea ceva din fiorul momentului, fiecare se simțea în momentele acelea solidar cu Domnul Hristos, își asuma suferințele Lui, parcă încerca să-I facă crucea mai ușoară. Mi-au rămas în amintire, încă din copilărie, multe chipuri ale celor ce au cântat în mod constant la Prohodul de la cele două biserici. De când am venit preot în cele două sate am făcut cu bucurie efortul de a oficia slujba Prohodului în ambele sate, uneori aceasta întinzându-se și după ora 24, pentru a păstra nealterată o tradiție atât de frumoasă și creștinească.

Prohodul din Vinerea Mare îl putem asemăna cu priveghiul ce se face când moare cineva dintr-ai noștri. În nopțile precedente înmormântării, la casa mortului se perindă zeci și sute de consăteni, uneori rude și cunoscuți și din alte localități. Aduc flori și lumânări, le dau de pomană deasupra mortului pentru mortul respectiv și pentru rude ce au decedat mai demult. Mortul devine în acele momente mesagerul care este însărcinat de cei vii să ducă în lumea de dincolo „mesajele”, „scrisorile” celor vii. Participarea la priveghiu este un semn de dragoste, de respect față de mort, dar și de solidaritate față de familia mortului aflată în suferință, în doliu. La priveghiu participanții spun amintiri legate de mort, de viața lor, uneori se mai fac și glume, așa încât durerea celor din familia mortului nu mai este așa mare. Cei participanți își exprimă solidaritatea, compasiunea cu familia îndoliată participând la priveghiu.

Dacă asemănăm Prohodul cu priveghiul, trebuie să observăm că la priveghiu vin rude, prieteni, consăteni ai mortului, adică apropiați, nu străini. Cei ce participă Vineri seara la Prohodul Domnului Iisus Hristos se socotesc prieteni, rude și apropiați ai Lui. Este extraordinară apropierea. Este de fapt traducerea în faptă a mesajului biblic: „Voi sunteți frații Mei!” Iată cum românii au reținut această afirmație a Mântuitorului și i-au dat curs în modul cel mai practic: participarea la Prohod, la priveghiu, la înmormântarea Domnului Iisus Hristos. Dacă participarea la Pohod se face cu atâta tragere de inimă, cu atâta credință, nădejde și dragoste, cu siguranță că Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la această atitudine. Cu siguranță că și El își va aduce aminte la timpul potrivit că aici, în satele și orașele noastre, în sânul poporului român, are atâția prieteni și frați, care au fost alături de El cu dragostea și compasiunea lor în momentele cele mai grele ale activității Sale pe pământ.

Dobrușa „cu gropniță”, veche ctitorie din Oltenia atestată la 1500…

Data: 2 mai 2024 by Redacția

Mănăstirea Dobrușa este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Ștefănești, județul Vâlcea. Biserica schitului este una din cele mai vechi ctitorii din Oltenia, vechiul schit Dobrușa fiind atestat documentar din anii 1500-1520, când sunt pomenite daniile lui „jupân Radu, jupân Badea, paharnic și jupânița Vlădoaia” către acest schit. Biserica a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Vâlcea din anul 2015, având codul de clasificare VL-II-m-A-09745. Schitul Dobrușa se află la o distanță de șapte kilometri de orașul Drăgășani. Este amplasat la gura a trei văi, la marginea satului Dobrușa de Sus, aproape de malul pârâului Dobrușa. Biserica schitului a fost reparată în anul 1610, cu o danie de o mie de galbeni de la Radu Buzescu, unul dintre „celebrii” frați buzești. Alte reparații au fost susținute material de episcopii Ștefan (1673-1693) și Ilarion (1693-1705) ai Râmnicului, schitul fiind metoc al Episcopiei. O serie de reparații și adăugiri se efectuează între anii 1701-1702, de către episcopul Ilarion al Râmnicului. Mai apoi, între anii 1771-1774, biserica schitului este zugravită de o obște de zugravi, cu binecuvântarea episcopilor Partenie (1764-1771) și Chesarie (1773-1780) ai Râmnicului. Echipa de zugravi a fost alcătuită din ieromonahul Daniil și preotul zugrav din Sutești, ajutat de frații lui, Nicolae iereul, ierodiaconul Rafael, ierodiaconul Dumitrasco și de Petru ucenicul. Biserica din Dobrușa este menționată ca schit în anul 1820, având 44 de sate de țigani. În anul 1907, din cauza stării de degradare, era închisă cultului. În anul 1926, sătenii schimbă acoperișul bisericii, iar în 1937 biserica este amplu reparată, fiind redată cultului.

Din punct de vedere arhitectural, biserica Schitului Dobrușa este tipică zonei vâlcene. În interior, între naos și pronaos, se află o cameră deosebită, unică în cadrul bisericilor din Țara Românească, gândită pe post de gropniță. Aceasta este unică în cadrul bisericilor din Țara Românească, ea fiind specifică bisericilor din Moldova. În această gropniță nu a fost amenajat însă nici un mormânt. În partea de vest a pronaosului sunt două ferestre astupate, de o parte și de alta a intrării principale. Celelalte ferestre, late de aproape cincisprezece centimetri, au fost realizate mai sus, prin astuparea părții de jos. Prin această astupare se vede legătura orizontală din lemn a zidului care taia în două lumina ferestrelor. Acest lucru indică faptul că biserica s-a adâncit („scufundat”) mult, în timp, dacă a fost nevoie de ridicarea ferestrelor.

Biserica are formă de cruce, fiind împărțită în altar, naos, gropniță și pronaos. Pereții exterior sunt din cărămidă aparentă. A existat și un pridvor din lemn, până la reparațiile din anul 1962. Altarul este acoperit de o calotă sferică, iar la exterior este poligonal. Naosul prezintă patru picioare de zidărie, cu o cupolă deasupra, iar în exterior, abside laterale poligonale. Pronaosul are formă dreptunghiulară, acoperit de o calotă sferică. Gropnița are arhitectura caracteristică destinației, cu boltire în semicilindru transversal. Pronaosul este în formă dreptunghiulară, boltit ca o calotă sferică. Turla s-a înălțat cu prilejul reparatiilor din anul 1962. Tot în anul 1962 s-a pus pardoseală din cărămidă dublu presată și s-a acoperit biserica cu șindrilă. Biserica a fost consolidata cu subzidire, cu centuri armate. Pereții exteriori ai acesteia sunt din cărămidă aparentă. Episcopiile de Râmnic și Argeș au purtat mult de grija Schitului Dobrusa, între anii 1956-1958 el fiind reparat, iar în anul 1962 el fiind restaurat complet, dându-i-se astfel înfățișarea originală, prin purtarea de grijă a preotului Dumitrașcu, înmormântat mai apoi în dreptul Sfântului Altar. Acum s-au îndepărtat toate adăugirile exterioare și interioare, s-a subzidit întreaga biserică, s-a acoperit cu șindrilă și s-a pardosit cu cărămidă specială. Turla a fost înălțată tot în 1962, când biserica a fost acoperită cu șindrilă. Biserica schitului este închinată „Intrării în Biserică a Maicii Domnului” și are ctitorii necunoscuți. A fost întemeiat ca schit de călugări, în aceeași perioadă cu Mănăstirea Cozia Veche și Mănăstirea Vodița. Deoarece biserica este scundă, firidele de decor exterior sunt neregulate, nu are brâie exterioare, iar piatra de râu utilizată la temelie indică o vechime considerabilă, se crede că anul ctitoriei este chiar mai vechi decât cel menționat în daniile documentate. La aproximativ patru sute de metri, în nordul schitului, se află pădurea satului. În jurul schitului se întind podgoriile Episcopiei de Râmnic, din care se asigură vinul pentru slujbele religioase la bisericile din eparhie, schitul fiind metoc al Episcopiei.

Astăzi ansamblul monahal de la Schitul Dobrusa este considerat monument istoric. Între timp, lângă schit s-a ridicat o casă nouă, iar de jur-împrejur s-a plantat viță-de-vie, folosită pentru producerea vinului liturgic. Biserica a fost restaurată iarăși, în cadrul anilor 1997-1998, de către episcopul Gherasim al Râmnicului, cu ajutoare materiale din partea sătenilor și a starețului. În cadrul ultimelor reparații, pământul din jurul bisericii a fost îndepărtat pe o adâncime de șaizeci de centimetri, spre a sigura siguranța fundațiilor. Dacă treceți pe aceste tărâmuri vâlcene, faceți câțiva pași către intrarea acestui sfânt lăcaș plin de istorie… (G.V.G.)

Pumnalul de tip sica descoperit la Sighiştel este unic prin decoraţiuni: păsările cu „ochi de foc” Gaia și Puia Gaia

Data: 2 mai 2024 by Redacția

Simboluri ce ne duc cu gândul la religia geto-daco-tracă apar mai rar în mesajele ce ne parvin de la înaintași. Unul dintre acestea este simbolul Marii Păsări (Mama Gaya Vultureanca, Pasărea Măiastră, Zgripțuroiul, etc.), care are grijă de puiul ei (Puya Gaya), căruia îi va încredința la un moment dat lumea. Marea Pasăre (Cerul) va intra în hierogamie sacră cu Cerbul Sharabha, cel cu opt picioare (Pământul și apa), de unde va rezulta pasărea cu corn și cerbul cu ochi în coarne (cel ce vede tot). Aceste simboluri apar pe Cupele Marii Uitări (Agighiol, Porțile de Fier (acum New York, Metropolitan Muzeum), Rogozen-Bulgaria și pe coifurile geto-dace „cu ochi” (Peretu, Porțile de Fier). Iată că acum avem așa ceva pe o armă specific geto-dacă. Pe lama acestui pumnal apar cele două păsări cu „ochii de foc”: Gaya și Puia Gaya, ce preia „jocul” de la mama sa. Dar care este povestea acestei descoperiri? Pe raza satului Sighiștel din comuna Câmpani (jud. Bihor) a fost descoperit un artefact deosebit în vara anului 2022. Este vorba de un pumnal curb de tip sica, obiect care se evidenţiază faţă de altele similare prin ornamentaţie, dar şi prin locul în care a fost găsit. Momentan este singura piesă descoperită de acest tip, în această zonă. Artefactul a fost descoperit cu ajutorul unui detector de metale de către Andrei Groza prin colaborarea cu Asociația Dacia Crisius. Artefactul a fost predat, conform legislației în vigoare, către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor și de aici a fost predat de către Muzeul Țării Crișurilor – Complex Muzeal, în laboratoarele căruia pumnalul a fost restaurat.

În urma restaurării şi a cercetărilor ulterioare, doctorul în istorie Cătălin Borangic, cu specializarea „fenomen militar în antichitate”, preşedinte al Asociaţiei Culturale Enciclopedia Dacica, împreună cu arheologul dr. Călin Ghemiş şi restauratorul Ştefan Lipot, ambii de la Muzeul Ţării Crişurilor, au redactat lucrarea „Veriga lipsă. Descoperiri Padea-Panagjurski Kolonii din nord-vestul României. Pumnalul de tip sica de la Sighiştel, Bihor”. Lucrarea a fost publicată în 2022 în volumul „Istros XXVIII” la Editura Istros a Muzeului Brăiei „Carol I”. „Aceste arme (sica – n.a.) făceau parte din panoplia războinicilor care au construit un fenomen cultural denumit astăzi, convențional, Padea-Panagjurski Kolonii, care a debutat la sfârșitul secolului IV î.Hr. și a durat până la cucerirea Regatului dac de către legiunile împăratului Traian (106 d.Hr.). (…). Piesa face parte din tipul C al acestor pumnale și este excepțională atât prin maniera de fabricare, cât și prin locul de descoperire. (…) Descoperirea acestui pumnal în regiune semnalează prezența, cândva între secolul II î.Hr. și începutul secolului I d.Hr., a unui lider războinic puternic. Este prima descoperire de acest gen într-o regiune foarte bogată în tezaure de monede și podoabe de argint dacice. Pumnalul completează peisajul local cu reperele politice, militare și sociale existente în restul Regatului dac, fiind o adevărată verigă de legătura între centrul regatului și ținuturile din nord”, scrie în rezumatul lucrării menționate mai sus.

Artefactul a fost descoperit pe partea sud-vestică a unui promontoriu care se află în Zona de Conservare Specială „Valea Sighiștelului”, situată în partea vestică a Parcului Natural Apuseni. Arealul este una dintre cele mai carsificate zone din România, aici fiind inventariate în jur de o sută de peșteri și grote. În lucrare se precizează că starea de conservare a pumnalului este relativ bună, singura porțiune mai serios afectată fiind mânerul. „Dat fiind calitatea metalului forjat și faptul că piesa nu a făcut parte din ritualuri funerare care implicau arderi intense, ea s-a păstrat mulțumitor, în ciuda faptului că a fost descoperită relativ la suprafața solului, în contact aproape direct cu umiditatea atmosferică”. Vorbind despre armele care însoțeau în eternitate războinicii decedați, pumnalele de tip sica sunt prezențe constante, motiv pentru care a devenit un indicator de marcă al elitelor grupului cultural Padea-Panagjurski Kolonii (PPK). „Războinicii erau îngropaţi de multe ori alături de echipamentul de luptă, sau cel puţin cu o sica sau cu o lance. Fierul din aceste arme are şi astăzi o duritate neegalată decât târziu, în evul mediu, iar tehnicile de forjare sunt o inovaţie traco-celtică. Erau foarte buni artizani, care făceau decoraţiuni pe arme la nivelul firului de păr”, a explicat dr. Cătălin Borangic pe 26 ianuarie 2023, când a susţinut conferinţa „La porțile Daciei” în cadrul Conferințelor Patrimonium Dobretense, la Muzeul Regiunii Porților de Fier.

În cadrul conferinţei, istoricul a pomenit şi de descoperirea din Bihor: „Aveţi aici un pumnal sica, care a făcut legătura între această zonă, centrul regatului, şi nord. El apare undeva în Bihor, unde până acum nu aveam astfel de descoperiri”. Punalul desoperit în Bihor a fost confecționat dintr-o bandă de fier, prin forjare la cald, și apoi ornamentat pe o parte a lamei. „Lungimea originală exactă a pumnalului nu se cunoaște deoarece piesa a fost descoperită cu mânerul rupt. Lama măsurată pe curbură are 24 cm, iar din mâner lipsesc 1-2 cm. La restaurarea piesei s-a ținut cont de media lungimilor de mâner la aceste arme, astfel că reîntregirea a dus la o lungime de 33 cm, din care 10 cm ai mânerului restaurat”, mai precizează restauratorul în lucrare. Ornamentația lamei redă gâturile și capetele a două păsări de pradă afrontate. „Deși redările au aparent alura unor corvide, ciocurile foarte încovoiate sunt, mai degrabă, specifice vulturilor sau șoimilor. Capetele cuplului de păsări afrontate sunt decorate cu cercuri adâncite în care au fost montate bucăți mici de piatră semiprețioasă, cel mai probabil jasp roșu”. Deși la prima vedere, pumnalul de la Sighiștel se înscrie în seria lungă de astfel de piese descoperite în ultimii ani cu ajutorul detectoarelor de metale, el prezintă cel puțin două particularități care îl evidențiază: decorul lamei şi zona în care artefactul a fost descoperit. Se precizează în lucrare că deși motivul celor două păsări afrontate este specific ariei PPK și, în consecință, recurent în ornamentica pumnalelor sica, cele redate în acest caz ies în evidență, nota de excepționalitate fiind dată de incrustrarea acelor pietre semiprețioase în cercurile adâncite practicate pe lamă, tehnică decorativă singulară până la acest moment la acest tip de arme. „Potențialul economic al zonei de nord-vest a fost considerabil în epoca dacică, și nu numai, prosperitate care clama prezența unor lideri militari, aliniați, într-un fel sau altul, modelului cultural impus de războinicii PPK. În mod inexplicabil însă până acum, artefactele asociate fenomenului PPK au fost mai mult decât sporadice. (…) Descoperirea pumnalului curb de la Sighiștel este, în acest moment, cea mai evidentă urmă a prezenței unui aristocrat războinic în regiune”, spun istoricii în lucrare. „Putem spune că zona de vest a României, ieșită în evidență anterior doar prin abundența tezaurelor de argint, se mobilează inexorabil și cu elemente specifice din panoplia elitelor războinice dacice. Pumnalul de tip sica descoperit de la Sighiștel este, în acest registru, prima descoperire concretă, până acum, din zona de nord-vest a României. (…) Pumnalul descoperit la Sighiștel rămâne o piesă de excepție, unică în felul ei pe toate coordonatele istorice, politice, spirituale și artizanale. Pumnalul completează peisajul local și regional cu unul dintre cele mai relevante repere politice, militare și sociale ale lumii dacice, fiind o adevărată verigă de legătura între elitele din centrul Regatului dac și cele din nordul acestuia”.

Specificitatea armelor geto-daco-trace și a credinței unice a acestora mă face să mă duc cu gândul la ipoteza că forma specifică a acestor arme încovoiate vine din asemănarea lor cu ghearele și ciocul Mamei Gaya Vultureanca. De aceea geții se numeau de fapt Gaeți, sau Fii Mamei Gaya (Șoimii), iar otomanii ne numeau „ghiauri”, tot de la „ghiarele” cu care îi loveam în luptă. Unul dintre simbolurile heraldice (blazon) ale vlahilor frați Asan din Imperiul Vlaho-Bulgar sud-dunărean era imaginea ghiarelor de vultur încrucișate. Descoperirea pumnalului de tip sica de la Sighiştel este încă o dovadă a bunei conlucrări dintre arheologi pe deoparte și pasionații de istorie, utilizatori autorizați de detectoare de metale, pe de altă parte. „Astfel de lucrări științifice sunt în măsură să schimbe istorii. Plusul valoare pe care îl aduc descoperiri făcute responsabil de către «detectoriști», nu mai poate fi negat. Contribuția depășește sfera orgoliilor, a împărțirii pe tabere și disimilitudinilor. Pasiunea ne aduce împreună, respectul ne dă direcția, iar rezultatele nu vor înceta să tot apară”, spun cei de la Asociația Dacia Crisius, cu multe descoperiri la activ care colaborează îndeaproape cu specialiștii de la Muzeului Ţării Crişurilor – Complex Muzeal. (G.V.G.)

Aripi românești…

Data: 1 mai 2024 by Petru Jipa

Suntem pionierii aviației mondiale, pionieri ai înălțimilor prin zbor, așa am văzut frumusețea cerului adeseori. Icar cu aripi de curaj, albastrul de pe tricolor și al iubirii zbor. Traian Vuia a fost un inventator și pionier al aviației românești. El este cunoscut pentru faptul că a construit și a pilotat primul aparat mai greu decât aerul din lume care a efectuat un zbor autonom și controlat cu decolare de pe sol. Aparatul de zbor al lui Vuia, numit „Vuia 1″ (Liliacul) a efectuat primul său zbor pe 18 martie 1906, în localitatea Montesson din Franța. Acest zbor autonom și controlat realizat de Traian Vuia a fost un moment istoric în evoluția aviației mondiale. El a demonstrat că un aparat mai greu decât aerul poate efectua zboruri fără a avea nevoie de lansare cu ajutorul catapultelor sau prin planare de pe înălțimi. Vuia a deschis aripile viitorului pentru zbor în lume. Istoria aviației românești este extrem de bogată și interesantă. Primele zboruri cu aparate mai grele decât aerul în România au avut loc la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre pionierii aviației românești a fost aviatorul român Aurel Vlaicu, care a realizat primul zbor cu avionul său, Vlaicu I, în anul 1909. În visul meu despre zbor, l-am asemuit cu pilotul Fred Vasilescu care a capotat în romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Să-mi fie iertată asemănarea.

În timpul Primului Război Mondial, aviația română și-a dovedit valoarea în lupta împotriva Puterilor Centrale, aviatorii români făcând parte din escadrile aliate și obținând numeroase succese în aer. După război, aviația militară și civilă din România s-a dezvoltat rapid, fiind înființate școli de aviație și companii aeriene. Un moment important în istoria aviației românești a fost participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial, când aviația militară română a luptat alături de aliați împotriva Axei. Au fost implicate în operațiuni aeriene importante și au avut piloți remarcabili care au devenit eroi naționali. Eroismul piloților români în Al Doilea Război Mondial este un capitol semnificativ din istoria aviației militare românești, marcat de curaj, sacrificiu și devotament față de țară. În ciuda resurselor limitate și a provocărilor majore cu care s-au confruntat, piloții români au demonstrat un spirit puternic de sacrificiu și determinare în lupta împotriva inamicului. Unul dintre exemplele cele mai elocvente ale eroismului piloților români în acea perioadă este participarea acestora la Operațiunea Barbarossa, invazia germană a Uniunii Sovietice. Piloții români au fost implicați în zeci de misiuni aeriene periculoase, luptând împotriva avioanelor inamice și asigurând suport aerian trupelor terestre. Cu toate că au avut de înfruntat adversari puternici și superiori numeric, piloții români și-au demonstrat abilitățile remarcabile de pilotaj și curajul în situații critice.

Un alt exemplu de eroism al piloților români este legat de apărarea spațiului aerian al țării împotriva atacurilor avioanelor inamice. Piloții români au fost nevoiți să se confrunte cu bombardiere grele și avioane de vânătoare din cadrul Luftwaffe, RAF sau USAAF, în ciuda faptului că dispuneau de resurse reduse și de tehnologie învechită. Cu toate acestea, ei au luptat cu intransigență și determinare pentru apărarea teritoriului național, punând în pericol propria viață în numele patriei.

Eroismul piloților români în Al Doilea Război Mondial este o poveste de curaj și abnegație, un exemplu de sacrificiu și devotament pentru idealuri mai mari decât sinele. Prin sacrificiul lor, acești piloți au contribuit la apărarea țării și la îndeplinirea unor misiuni cruciale în cadrul conflictului mondial. Astfel, eroismul lor rămâne una dintre amintirile vii ale istoriei aviației românești și un model de urmat pentru generațiile viitoare. Desigur! Iată câteva exemple de piloți români celebri și de fapte de vitejie ale lor din Al Doilea Război Mondial. Aviatorul Constantin Cantacuzino, cunoscut sub numele de „Bâzu”, a fost unul dintre cei mai mari ași ai aviației românești din acea perioadă. El a doborât peste 43 de avioane inamice și a fost decorat cu cea mai înaltă distincție militară a României, Ordinul „Mihai Viteazul”. Cantacuzino a fost un exemplu de curaj și abilitate în timpul luptelor aeriene. Piloții Grupului 7 Vânătoare au avut un rol crucial în apărarea teritoriului românesc împotriva atacurilor inamice. Acești piloți au participat la zeci de misiuni de vânătoare și au doborât un număr important de avioane inamice, contribuind la respingerea agresiunilor asupra României. În cadrul Operațiunii Tidal Wave, o misiune îndrăzneață de bombardament a rafinăriilor de petrol din Ploiești, piloții români și-au demonstrat curajul și determinarea în fața unor provocări grele. Deși au suferit pierderi uriașe, acești piloți și-au dus la îndeplinire misiunea cu devotament și curaj. În ceea ce privește Grupul de Recunoaștere Aeriană, cunoscut sub numele de „Puiu și Puiu”, trebuie spus că aceștia au avut un rol major în efectuarea misiunilor de recunoaștere și observație în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Piloții Ioan Mărgineanu, cunoscut sub numele de cod „Papană”, și Vasile Craiu, cunoscut sub numele de cod „Agarici”, au format o echipă competentă și experimentată, reușind să efectueze numeroase misiuni de recunoaștere cu succes.

„Papană” și „Agarici” au fost cunoscuți pentru abilitățile lor remarcabile de pilotaj, capacitatea lor de a naviga pe teritoriul inamic și curajul de a efectua zboruri de recunoaștere în condiții periculoase. Nu pot să vorbesc despre ce s-a întâmplat după război. Piloții care au supraviețuit au fost capturați de autorități și supuși unor anchete și procese pentru crime de război sau alte încălcări ale legilor internaționale. Unii piloți au fost acuzați de distrugerea unor ținte civile sau alte acțiuni considerate contrare Convențiilor de la Geneva sau altor tratate internaționale referitoare la conflictul armat. Așa au fost adevărații eroi tratați de noile autorități.

Am scris acest articol pentru a aduce un omagiu acestor eroi, dar și pentru că pe data de 16 Mai piloții americani capturați de piloții noștri în al doilea război mondial se întâlnesc cu piloții români ce sunt astăzi sub tricolor. Evenimentul este organizat de ARPIA România, al cărei secretar general este domnul general Sorin Stoicescu și pentru că această asociație împlinește 85 de ani de la constituire. Mai bine spus, Asociația Romană pentru Propaganda Aeronauticii-ARPA și 22 ani de la reluarea activităților după o perioadă de întrerupere de 25 ani, prin ceea ce este ARPIA de astăzi. „O perioadă când, din cauza vitregiilor timpului ARPA și-a pierdut personalitatea, identitatea, organizarea și patrimoniul. Reluarea activității asociației s-a dovedit o acțiune temerară. Au fost întâmpinate numeroase greutăți în refacerea structurii, a relațiilor și a bazei materiale”. ARPIA reunește în rândurile sale, tineri și vârstnici care sunt legați de activitățile aeronautice, cosmonauți sau astronauți, ce sunt uniți prin pasiune, tradiție și atracție profesională. ARPIA promovează istoria și interesele aeronautice ale României în Europa și în lume. Dar vreau să vorbesc și despre neobosiții piloți, în frunte cu generalul pilot și scriitor Radu Teodoru, care la vârsta de o sută de ani, împreună cu comandorul Breazu Ioan (dar și alții) caută aripi frânte (piloții decedați) care nu mai au la căpătâi o pală de zbor spre eternitate.

Aceștia sunt doar câțiva oamenii minunați care au promis că: nu vor ateriza până nu ating ținta! Să fie pace!