Câte foneme există în limba română? (1)

În textul de mai jos am pretenția/nădejdea că am rezolvat o problemă extrem de discutată de grămăticii limbii române: funcția lui pseudo -i final din limba română și existența consoanelor palatale, ca serie de foneme disticte în inventarul de foneme al limbii române, dispută filologică care a animat teoria a doi mari lingviști, Alexandru Rosetti în Emil Petrovici, conform acestora numărul, inventarul de foneme al limbii române, variind mult de la unul la altul! Mi-aduc aminte cu plăcere de comentariul unui coleg hâtru, Dinu Chivu, când ni s-au predat teoriile respective la cursul de Limba Română Contemporană: „Ăștia ne-au luat și diftonogii!” Prin „ăștia” automat se înțelegea autoritățile comuniste!…

*

Despre alternanţe fonetice şi consoanele palatalizate

Alternanţele consonantice cele mai frecvente apar la consoana finală a rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume în general, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem deocamdată în plan secundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelor sau în derivarea unor cuvinte noi.)

În principal, aşa cum observă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt de două feluri: (1) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată sau palatală: pom-pomi, adorm-adormi etc. şi (2) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: ras-raşi, las-laşi etc. Le vom numi diferit : alternanţe parţiale şi alternanţe totale. Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci)(mac-maci, plec-pleci), g-ğ(gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z(brad-brazi, cad-cazi), s-ş (pas-paşi, las-laşi), t-ţ(frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j(miez-mieji). Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ.

Observaţia cea mai interesantă pe care o putem face ar fi aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adică consoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j sunt consoane care nu au existat în latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română, reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. Are acest detaliu vreo relevanţă? Noi credem că are, credem că plecând de la acest amănunt putem formula o ipoteză verosimilă pentru «amuţirea» lui -i final din limba română şi, indirect, pentru consecinţele acestui eveniment, printre care semnalăm dificultatea de a da un răspuns mulțumitor la întrebarea elementară: câte foneme există în limba română?

Simplificând lucrurile, să încercăm să ne imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şi ursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipul de alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi. Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe, au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care a fost prima «mutare», (1)trecerea lui s la ş sau (2)rostirea într-o singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm în primul rând dacă există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După vechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune că mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci mai întâi s-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţ ş.a.m.d.

Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi? Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularul lup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care dintre cele două pluraluri se vede şi se va fi marcat mai bine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şi urşi(rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între lup(us) şi lupi(rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat de două ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintre cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de vorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Dată fiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintea lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate de gură, adică nu mai rămâne din el decât amintirea. E de presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. În lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie mai puternică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marca pluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge monosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, ci numai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model, iar acest model nu putea fi decât al cuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive să ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi a devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic, este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i se supune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu singularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţieze de p final din forma de singular. Neputând să se modifice total, aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, ş, p va adopta varianta sa palatalizată, suficientă ca să sprijine o opoziţie morfologică, dintre singular şi plural…

«Ideea» palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este de regulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spune că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi pronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentru care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, dar este de presupus că acesta a fost primum movens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de natură fonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu este exclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat, care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestor alternanţe consonantice totale. În ordine cronologică consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) -i final devine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison, silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate palatalizate(cu excepţia lui z), ideea de plural(la nume) (şi de persoana a II-a) la foarte multe substantive este simţită ca fiind legată de aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prin analogie, deşi nu este redundant, -i final precedat de celelalte consoane, pe care nu le afecta fonetic prezenţa lui -i, încetează şi el să mai fie silabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouă de consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate. Au dreptate? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de câteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu răspunsul căutat?

Deocamdată să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile s-au petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I – persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i pentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare să fie aceeaşi opoziţie u(o)-i: merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s). Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în flexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c, g, d, t, s: fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. La fel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc la celelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şi pierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şi substantive s-a păstrat bine în cuvintele(substantive sau verbe) a căror rădăcină se termina în muta cum liquida: codru-codri, umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în care căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebirea dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a cărui afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul de silabe: cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii. Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost cele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română, terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine şi la substantive masculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţe consonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case-căşi, munte-munţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizării, ceea ce dă naştere în final unui model flexionar nou, în care opoziţia de sens gramatical se exprimă şi prin numărul de silabe, mai mare la singular decât la plural.

Vom zice că modelul flexionar vacă-vaci, frate-fraţi este «şchiop». Acest defect nu a împiedicat modelul să se răspândească în toată flexiunea românească, nominală şi verbală deopotrivă!

Intră aici, la extinderea lui -i, şi trecerea desinenţei de neutru, -ora(-ură), la rostirea monosilabică –uri. Cauza acestei schimbări nu poate lua în calcul numai tendinţa de generalizare a lui -i, ci şi raportul silabic, dezechilibrat prin dispariţia lui -us. Vocalele a (ulterior devenită ă) şi e, vocale finale la forma de singular a acestor substantive, nu se puteau afoniza, precum u şi i, drept care singularul acestor substantive(nume) conservă silaba finală: frate, vacă, fagure, moară etc. Se poate spune că aceste substantive ajung la modelul şchiop nu neapărat prin analogie, ci (şi) prin evoluţie fonetică regulată. În schimb la verb opoziţia persoana I – persoana a II-a va angaja mereu acelaşi număr de silabe. Flexiunea verbală va da totuşi naştere unui model flexionar şchiop dacă raportăm primele două persoane la a III-a, care, de cele mai multe ori, va avea o silabă în plus !

Nota bene: în latină, acolo unde flexiunea nominală era uneori imparisilabică, tendinţa a fost ca numărul silabelor să se egalizeze, astfel că în limbile romanice frons cedează locul lui fronte, mons lui monte, vox lui voce. Mai apoi, în română, sub influenţa morfemului -i, morfem de plural la multe substantive şi morfem pentru persoana a II-a la o bună parte dintre verbe, apar alternanţele consonantice, datorită(din pricina) cărora se pierde o silabă şi putem spune că în limba română reapare flexiunea imparisilabică, inversată însă. Nu mons-montes, ci munte-munţi, cu o silabă în plus la forma de nominativ singular: munte-munţi, voce-voci, coadă-cozi, oaspete-oaspeţi, femeie-femei, coajă-coji, cadă-căzi etc. Evident, modelul şchiop are avantaje mari, deosebirea prin numărul de silabe a două forme flexionare fiind extrem de pregnantă, de clară.

Notă: sintagma «pierderea silabei finale» trebuie înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă nu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudo-vocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge la silaba precedentă. Se pierde propriu zis caracterul de silabă al grupării respective de foneme.

Să facem inventarul fenomenelor puse în discuţie şi pe care am încercat să le punem şi între ele în legătură:

(a)transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i în consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme moştenite din latină: č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută mai ales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste consoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în mod natural şi inevitabil;

(b)palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însă nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii;

(c)afonizarea lui -i;

(d)afonizarea lui -u;

(e)dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare silaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de genitiv-dativ ale unor substantive feminine, forme solidare cu cea de plural: porţi-unei porţi );

(f)reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, la persoana I şi a II-a;

(g)extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, ca semn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn al persoanei a II-a;

(h)apariţia modelului flexionar şchiop şi răspândirea lui la un număr mare de substantive;

(i) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor substantive, ceea ce face ca, în final, alternanţele consonantice să capete un rol la fel de important în toată flexiunea românească, verbală şi nominală deopotrivă.

Avem destule motive să credem că aceste evenimente sunt legate între ele, principalul motiv fiind coerenţa supoziţiilor pe care le sugerează. De discutat este ordinea cronologică a acestor evenimente şi raportul cauză efect în care ele intră. Cine este cauza, cine efectul ? Deseori termenii raportului cauză – efect se pot inversa fără a fi afectată coerenţa construcţiei. Aşa bunăoară primele două mişcări pot fi oricând interpretate ca fiind una cauză a celeilalte. În funcţie de «alegerea» noastră se modifică şi succesiunea dintre cele două cauzalităţi, fonetică şi fonologică.

Alte observaţii:

(A) Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale: (1)la nume sau la verb? (2)în interiorul rădăcinii(vezi cireaşă sau ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Înclinăm să credem că începutul s-a produs (1)la nume(clasă în care includem şi participiile verbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât de importante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca sau măcar de a încetini acest proces şi (2)în poziţie finală, când vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea sunetelor, dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la început, pe prima silabă mai ales, dând limbii române un caracter trohaic.(Apud D.Caracostea)

(B) Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat faptul că intră în calcul şi -u final din pronunţarea unor substantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus, care, in toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel că adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi(bisilabic), respectiv ursu şi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devine redundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim cu renunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar in care deosebirea dintre singular şi plural constă şi în numărul de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea acestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spune aşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison. Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi un i final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, astfel că soarta acestor morfeme (desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie, cazul lui -u, sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finale urmate de i.

(C) În toată această poveste un rol important l-a jucat şi articolul hotărît, a cărui ataşare la sfârşitul cuvîntului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul. El se salvează făcând însă redundantă prezenţa lui -l, urmaşul direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu -s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivele masculine terminate în -e(fratele, muntele) şi în formele de genitiv-dativ(pomului, lupului).

Un rol excepţional îi revine însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, la capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşat formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge în final ca prin -i să fie marcat atât pluralul unor substantive, cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralul articulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avut un rol important în salvarea şi permanentizarea în limba română a acestui ciudat sunet care este pseudo -i final. Acţiunea acestei coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai sus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-o neaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cu vederea nici ingeniozitatea(sic!) a nomothetului român care, desigur, nu a premeditat inventarea acestui «pseudo -i final», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, ca soluţie atât de atipică, vorbitorii limbii române de odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea, capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale. Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor, adică la un i plenison cu care intră în opoziţie, ne îndeamnă să credem că românul aude totuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi se raportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul de plural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din pomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem că pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai pot da acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv. Deci şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român are sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin acelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurge nu este (x)exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y)exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomi–pomii, prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-au descoperit sau inventat românii pe acest pseudo -i final? Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č, ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendice final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru configurarea finală a sistemului fonologic românesc.

Aşadar, opoziţia (y)dintre pseudo -i şi -i plenison: pomi, respectiv pomii sau pomilor merită cel puţin atenţia acordată opoziţiei (x)pom-pomi. Instituirea celor două opoziţii, (x) şi (y), se va fi produs simultan sau cu un decalaj foarte mic în timp. Este probabil că fără opoziţia (y) nu s-ar fi permanentizat alternanţele consonantice parţiale, acest ciudat apendice vocal care este pseudo -i final din morfologia românească. Căci, să nu uităm, acest sunet are rol distinctiv aproape numai în morfologie.

(D) Să comparăm, tot schematic, cuvintele latineşti casa şi vaca, al căror plural latinesc era casae şi vacae. Curând, în română, se ajunge la pronunţia case şi, probabil, pentru o vreme, vace(vezi coade, poarte devenite abia mai târziu cozi, porţi ). Apariţia la plural a lui č(ci), atât de diferit fonetic de c de la singular, face redundantă prezenţa lui e, cu consecinţa aceeaşi ca şi la urs-urşi: ultima silabă dispare propriu zis prin amuţirea vocalei: vaci, rostit într-o singură silabă. Se creează astfel modelul flexionar vacă-vaci, model nou, alături de modelul casă–case moştenit din latină. În cadrul modelului vacă-vaci principalul semn fonetic al valorii gramaticale de plural este numărul de silabe, mai mic cu o unitate la plural. Cât de importantă devine această deosebire se deduce din faptul că acest model se extinde şi la acele substantive care nu pot oferi pluralului sprijinul unei alternanţe consonantice totale: moară-mori, şcoală-şcoli, nară-nări, floare-flori etc. Numărul substantivelor care exprimă pluralul practic numai prin renunţarea la ultima silabă este foarte mare, incluzând şi substantive ca femeie, claie, vedenie etc. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*