Dacă printr-o minune, dintr-o voință divină, dintr-o milă pe care nu o merităm în credința necredinței celor mulți, am fi avut noi artefactul suprem al Creștinismului, lemnul crucii de Jertfă a Domnului, probabil nu am fi avut nici o problemă în a-l vinde… L-am fi scos la licitație într-un colț de sală, poate nici măcar într-o manifestare pe măsura artefactului… Nu-l avem, căci, altfel, cine știe cât de grea ar fi fost încercarea, pentru cei drepți în credință, de a lupta, de a se apăra în fața atacurilor veneticilor de neam, țară și ortodoxism, de a se opune mârșăviilor detractorilor și negustorilor de cruci, icoane, troițe… Dar Domnul a rânduit să avem aici o Grădină a Maicii Domnului… Pe care o defrișăm, o desacralizăm, o vandalizăm, înstrăinându-i icoanele din icoane, lemnul, verigă a universului ce poartă în el harul ce-i împletește ființa în sfintele făpturi mănăstirești.
Am defrișat, am ras la buza stâncii munții întregi… Am retezat mii de legături hristice ale pământului cu Înaltul Cerului, fără a ne fi gândit câte biserici, câte troițe și câte icoane am fi putut ciopli din miile de copaci seculari înstrăinați… Și nici măcar Biserica, prin arhierii ei, nu a făcut un gest minim pentru a ne proteja esența pe care s-au scris, s-au înfăptuit, în care s-au întrupat altarele sfintei noastre credințe. Chiar dacă ea ar fi trebuit să fie cea dintâi care să se opună retezării oricărui copac ori să oprească măcar tăierea acelora atinși de sacralitatea dată de împlinirea unor veacuri… Iar din Grădina Maicii Domnului au plecat, în trunchiuri de durere, întregi biserici de lemn… Și nu, durerea nu este mai mică gândindu-ne că lemnul nu a apucat a fi dăltuit în „urdinișurile” la care să se adape credincioșii: biserici, troițe, icoane…
Astăzi, ca niciodată, arhierii bisericii par tot mai nepăsători față de soarta acestui neam… Indiferenți față de destinul unei națiuni ce nu poate fi desprins, nu poate fi ticluit, fără rădăcinile sale… Și nu doar bisericile încă neînălțate din lemnul pădurilor ne sunt furate, ci și icoanele, oglinzi ale ființei noastre…
Nu demult, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Siliștea Gumești, aproape de locul în care Marin Preda a zugrăvit și credința oamenilor, s-a produs sacrilegiul ce anunță parcă începutul acelor „vremuri din urmă”, de care ne temem și nu prea… Poate doar un alt semn, un nou semn, ce mai contează la câte paranteze am lăsat a ne fi strecurate în cămașa noastră de credință, de românism, de manifestare, nu?!… Acolo, în lăcașul în care, în 2004, 70 de icoane au plâns cu lacrimi de mir chiar înainte de Sărbătoarea Învierii Domnului, aveau să fie aruncate acum pe ferestrele unor chilii numeroase icoane… Astfel, după tulburarea unei liniști duhovnicești de peste 25 de ani, produsă prin înlocuirea vechiului stareț al Mănăstirii, prin izolarea acestuia în încercarea noilor veniți de a smulge parcă însăși corola de minuni a credinței, duhovnicia Părintelui Antonie Liță, dar și prin alungarea multor călugări și frați, ba chiar prin punerea unor lanțuri între Duhovnic și mirenii lui, într-o seară, de la geamurile chiliilor, au fost azvârlite fără milă zeci de icoane, ele, ferestre ale cerului, pentru a fi mai apoi arse… Dacă nu răstignite, măcar arse… Nu conta că prin această vânzare a sufletului, prin această abandonare a sinelui, a deformării unor chipuri oricum de lut, cei atinși de grava tulburare a încercării de a izgoni omul, părintele, duhovnic care a înălțat prin vorba-i blândă zidiri de credință în sufletele oamenilor, păcătuiau poate în cea mai grea anatemă…
Pentru ei, cei rătăciți, motivul era acela „că nu orice este tipărit pe hârtie se cheamă icoană”… Doar că icoanele sunt sfinte purtătoare de mesaje cerești!… Și devin porți ale cerului sub atingerea de binecuvântare a unui Părinte!… Apoi, „învățătura” primită a fost că un stareț, fie el și nou, fie el și interimar, fie el și rătăcit de calea dreaptă, poate decide ce și cum vrea el pentru o stăreție!… Chiar dacă, poate, o va sufoca în ranchiuni și frustrări, chiar dacă îi va zăvorî, poate chiar definitiv, porțile… Dar cum să ceri ca Sfintele Icoane să fie arse?… Ferice de curajul unor călugări, care, aproape prigoniți pentru neascultarea dintr-o ascultare străină jurămintelor lor, le-au salvat de la pieire… Altminteri, o dată cu ele ar mai fi pierit ceva din ființa noastră, chiar acolo, pe locurile de izvorăre ale veșniciei unui credințe de care suntem mândri… Din păcate, mândri doar în puținele clipe pe care le mai petrecem în biserici…
La Siliștea Gumești, stăreția așteaptă astăzi înturnarea spre măreția de până mai ieri… Și, neîndoielnic, acest lucru se va întâmpla, cu sau fără noi, cu sau fără ei, detractorii, mișeii, nepăsătorii… Între timp însă, continuă smulgerea altor icoane ale ființei și devenirii noastre… Unele cu mult mai vechi, precum „Iisus Răstignit” și „Iisus Hristos Împărat și Mare Arhiereu”, ctitorite în ctitoriile domnitorilor Mihai Viteazul și Matei Basarab. Scoase la licitație pentru a ajunge, nu doar să binecuvânteze alte pământuri, ci să mai rupă o frunză, o tulpină, o floare, de aici, din Grădina Maicii Domnului…
Ne vindem pe mai departe patrimoniul, obârșia, esența, ființa… Și, din nou, arhierii Bisericii tac… Nepăsători… Cred, sper, nădăjduiesc că doar nepăsători… Dar noi, noi de ce tăcem?… De ce mai tăcem și în clipa în care icoane artefact și arhetip ale Neamului Românesc sunt mezate la talciocul la care ne-au fost deja înstrăinate pagini de istorie, tablouri de patrimoniu, manuscrise de înălțare a limbii române?… Nu vedem cum ne este înstrăinată cu înverșunare obârșia?… Nu ne doare că ne sunt smulse de la piept artefactele și mărturiile de credință ale vremurilor trecute?… Că ne sunt transformăm în crunte nepăsări și trădări iudaice ale vremurilor noastre?…
Chiar nu realizăm unde ne vor duce toate acestea?…
Lasă un răspuns