Să nu ne legăm în lanțuri pe care poate nu vom mai reuși nicicând a le sfărâma…

Măsurile guvernanților sunt vecine cazarmei militare… Întâi „extirpăm” răul, îi punem bariere, și apoi resuscităm tot ceea ce a fost afectat (și, evident, nu a sucombat…). Dar vom mai avea oare capacitatea logistică, economică, socială, bugetară, bancară, vom mai avea la îndemână circuitul cel mai important, menținerea continuității fluxurilor financiare, pentru a mai repara? Asta dacă vom mai avea ce să reparăm… Sau doar vom număra în ferparul industrial postdecembrist (oricum extrem de lung) ceea ce am pierdut. Cu diferența majoră că nu vom mai vorbi despre sectoarele industriale de stat, ci despre segmentul privat, aflat și înainte de criza endemică la limita supraviețuirii…

La acest moment, abordarea este poate mult prea „militărească”… Cu prea puține explicații, mai ales într-o țară în care, de la bun început, au existat semne că virusul „acționează” printr-o formă mai blândă…

Poate că, înainte de formularea decretului instituirii stării de urgență, ar fi trebuit să avem un raport epidemiologic privind agresivitatea virusului în România. Inclusiv o estimare a numărului de îmbolnăviri și decese. Pentru că așa au procedat cam toate țările. Chit că nu au așteptat concluziile științifice ale institutelor, măcar au avansat, ca fundamentare a măsurilor ce urmau a fi luate, raportarea procentuală a consecințelor morbide și mortale ale epidemiei la nivelul populației.

Noi am „lovit” epidemia, nu cu un bisturiu, ci mai „din satâr”. Înlăturând „în orb” infecția, fără a aștepta să vedem zonele predispuse. Am tăiat direct în „țesutul” sănătos. Care, da, dat acum la o parte, e încă „viu”, dar oare cât va mai putea supraviețui în formolul incertitudinii?…

Și fie și așa, poate chiar a fost justificată o acțiune directă! În fond, nu de puține ori, este mai bine să tai răul de la rădăcină… Dar se impunea, nu doar consilierea victimelor „colaterale”, nu doar „bombardarea” cu sfaturi și promisiuni guvernamentale, ci și o susținere concretă. Un sprijin necondiționat, care trebuia să se facă simțit înaintea măsurilor de intervenție. Inclusiv prin emiterea unor certificate, bonuri, tichete sau carduri valorice pentru fiecare cetățean.

Și aveam dreptul, nu neapărat înaintea intrării „în marș”, ci măcar în paralel, să primim și anumite explicații…

De exemplu, cine sunt cei ce au lucrat și au dat formă juridică Decretului privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României? Pentru că, păstrând proporțiile, ei au, cel puțin pe perioada de aplicare a decretului, însemnătatea, dacă nu a unor părinți constituționali, măcar pe cea a unei adunări constituante, el fiind un izvorâtor de norme și măsuri juridice aproape similar unei Constituții. Ba, având, pe deasupra, și unicitatea faptului de a nu putea fi contestat, analizat, discutat, completat… Pentru că nu a existat, și nu va exista nici pentru eventualele următoare decrete de prelungire a stării de urgență, vreun mecanism de „corectare”; nici dreptul Curții Constituționale de a analiza eventualele neconcordanțe și conflicte cu legea supremă, ori suprapunerile instituționale, nici intervenția Parlamentului, care doar ia act de un asemenea act, neputându-l amenda „în comisii” ori în plen…

Pe de altă parte, privind spre cele trei decenii de exercițiu democratic, se impunea oare aplicarea decretului, de la început, pe perioada lui maximă? Poate un termen mai modest, de două săptămâni, ar fi încredințat populația că un asemenea act nu este împotriva ei, ci pentru binele societății, urmând a fi adaptat, în funcție de evoluția situației, prin revizuirea lui la următoarea emitere (dacă se va mai impune, desigur).

Un prim decret de urgență ce ar fi meritat și o formulare mai atentă… Măcar pentru faptul că el este ceva cu totul inedit pentru ultimii 20 de ani. Iar anumite capitole/prevederi puteau fi restrânse…

Da, el trebuia să vizeze, urmând „tehnic” și capitolele constituționale, Sănătatea populației, Ordinea publică, Bunăstarea (și măsurile economice), Libertățile… Dar parcă nu își avea locul „incisivitatea” deloc de neglijat la adresa zonei media. Măcar, nu de la primul decret de urgență. Și nu creionarea, a priori, sub forma vulnerabilității pe care o prezintă presa, în loc să se sublinieze, exact ca în normele constituționale, rolul și importanța ei, ca vector de informare și comunicare, pentru societate.

Or, cui îi folosește amenințarea cu închiderea acelor instituții media care vehiculează știri false?… Cine definește responsabilitate dată de o știre eronată, emisă, preluată sau „rostogolită”?… Cine decide dacă o știre este falsă, eronată sau rău intenționată?… Și cine se va îngriji ca, din cauza unei cifre, a unei raportări trecute greșit (nepreluată exact din sursa oficială a guvernului sau „primită” sub forma unei informații trolate tocmai pentru a decredibiliza), să nu fie luate în vizor articolele de opinie și atitudine care ar putea cuprinde în ele referiri la asemenea date?…

Pentru că, formulate așa, sec, prevederile din decret nu vizează spațiul virtual de manifestare al „fake news” -urilor, ci presa. Ea este lovită. Nu este luată în colimator strict „media” din spațiul virtual, în bună parte o media nonjurnalistică, o struțo-cămilă care doar călcă, adesea abuziv, pe urmele presei reale… Iar adevăratele vinovate pentru dezinformare, acele butaforii media din spațiul virtual, își pot vedea liniștite de drumul lor, fiind extrem de versatile în a-și schimba numele și linkurile de propagare (adesea copiate până la identitate după structuri reale de presă).

Și chiar dacă întreaga mass-media s-ar face vinovată de delictul de intenție sugerat prin astfel de măsuri, există suficiente alte dispoziții. Și nu poate Grupul pentru comunicare strategică să vină și să stabilească „parametrii” unei știri reale sau false ori să traseze liniile de separare dintre știre, opinie și atitudine.

Dar poate că în și din aceste prime 30 de zile vom învăța ceva pentru următoarele etape în cazul prelungirii stării de urgență… Și poate că autoritățile vor aborda un pic altfel lucrurile. Măcar prin prezentarea unor prognoze. Pentru că, așa cum alte țări își informează cetățenii despre posibilitatea ca astfel de măsuri să vizeze perioada mai lungi (Australia menționând chiar șase luni), așa ar trebui să facem și noi.

În fond, avem dreptul de a ști! De trei decenii ne-am desprins de mentalitatea cenușie a mersului către oriunde cu ochii închiși. Că nu am ieșit cu toții din acea mâzgă, nu trebuie să constituie acum o tară pe care să o speculeze guvernanții… Cei mai mulți ne-am ridicat privirile și, dacă tot avem ochii larg deschiși, avem și dreptul de  a vedea, nu?!

De aceea, să nu ne legăm în lanțuri pe care poate nu vom mai reuși nicicând a le mai sfărâma… Să nu ne atârnăm poveri fără de rost de picioarele deja mult prea obosite… Căci, altminteri, s-ar putea să ne trezim, după ce va fi trecut pandemia, că aveam toate datele pentru a depăși criza epidemică și economică mult mai ușor, că puteam deveni chiar un producător în forță, în plină criză a Europei, putând dezvolta și susține o economie în avânt față de restul țărilor, dar am ratat totul tocmai din mult prea multa exacerbare a stării de a nu (mai) face nimic, de a ne înfrâna singuri, economic, poate chiar pentru a nu ieși cumva din zona de crah general a Europei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*