Lumea de dincolo…

Preocuparea omului pentru existența de dincolo de lumea fizică a existat încă din cele mai vechi timpuri. Cele mai multe teorii legate de acest aspect al existenței sufletului într-un plan non-fizic sunt de natură religioasă. Aproape toate religiile lumii, monoteiste și politeiste, susțin ideea separării sufletului de trup în momentul morții, cu scopul continuității într-o altă lume de factură spirituală. Unele dintre cele mai vechi și interesante referințe despre pregătirea sufletului în călătoria către lumea spirituală sunt cele relatate în textele funerare ale egiptenilor.

Cultul egiptenilor pentru moarte s-a născut tocmai din credința că acest proces natural nu semnifică un sfârșit propriu-zis, ci doar o trecere către o altă lume unde sufletul răposatului se putea întâlni cu zeii. Considerate a fi rodul unei imaginații primitive de către unii sceptici, relatările textelor sacre egiptene și-au pus amprenta de-a lungul secolelor asupra filozofiei ezoterice.

Cartea Egipteană a Morților a văzut lumina tiparului în anul 1842 la inițiativa lingvistului german Karl Richard Lepsius, fiind tipărită după traducerea unui papyrus care s-a aflat de multă vreme la Torino. Inițial, ritualul de îmbălsămare care caracteriza pregătirea decedatului pentru înmormântare și viața de apoi, le era destinată doar faraonilor și celor apropiați lor, însă lucrurile s-au schimbat după izbucnirea unei revolte generale, care a culminat cu profanarea multor morminte adăpostite în înteriorul piramidelor la anul 2181 Î.E.N, în timpul domniei faraonului Pepi al II- lea.De atunci, fiecare egiptean, indiferent de statutul pe care îl ocupa în societate va beneficia de același protocol funerar care prevedea folosirea rugăciunilor, descântecelor, formule magice și a instrucțiunilor. În CARTEA EGIPTEANĂ A MORȚILOR SCRIE că: mult așteptata trecere către veșnicie a sufletului, era hotârâtă de către un tribunal spiritual format din 42 de jurați aflați în sala dublă numită MAÂT, care în traducere semnifică: Dreptate și Adevăr, acolo unde cel judecat trebuia să răspundă la anumite întrebări legate de faptele săvârșite în timpul vieții pământene.

În timpul judecății, Anubis, cel considerat a fi zeul care ghida sufletele morților și însuși păzitorul sarcofacegelor, cântărea pe unul dintre talerele unei balanțe, inima defunctului iar pe celălalt taler se afla pana Zeiței Adevărului Maât, iar în funcție de partea care atârna mai greu, sufletul celui judecat era trimis către o destinație. Dacă inima defunctului cântărea mai mult decât pana, atunci acesta era achitat și devenea un spirit sfânt asemenea lui Osiris, având marele privilegiu de a-și petrece veșnicia pe Câmpiile Păcii sau pe Câmpiile Fericiților. În cultura budistă, sufletul este perceput ca o entitate schimbătoare, incapabil să-și mențină un sine permanent. Budismul tibetan susține că un om își poate păstra o singură identitate pe perioada mai multor renașteri, în funcție de evoluția sa spirituală, această însușire deosebită poartă denumirea de tulku. Maestrul spiritual Dalai Lama este considerat un tulku.

Școlile de budism tibetan sprijină convingerea existenței a trei tipuri de minți: Mintea Foarte Subtilă-Mintea Subtilă și Mintea Brută care se manifestă diferit după trecerea din viață a omului. Mintea Foarte Subtilă rămâne la același stadiu al conștiinței după moartea fizică a omului. În creștinism, cultele religioase: catolic, ortodox și protestant se bazează pe învățăturile biblice care afirmă că trupul lipsit de viață este destinat pământului din care a fost creat, iar sufletul se întoarce la Creator. Judecata sufletului în dogmatica creștină este descrisă ca fiind făcută de către Iisus Hristos/ Dumnezeu care stabilește și destinația acestuia care poate sălășlui în rai sau în iad. În islamism, se consideră că după moarte, sufletul unui om intră într-o perioadă de somn rece, care se desfășoară într-un univers paralel, acolo unde se va odihni până în ziua judecății. În religia iudaică, de-a lungul timpului s-au schimbat foarte mult conceptele despre moartea fizică a omului și suflet, deoarece iudaismul a luat naștere într-un mediu politeist, elitele religioase care pledau pentru instaurarea uni sistem religios monoteistic, a eliminat credințele populare conform cărora sufletul era considerat o conștiință întrupată. Clerul Iahvist a reușit prin reformele religioase să-i determine pe evrei să creadă în existența sufletului după moarte doar în contextul sfârșitului lumii, când se va înfăptui o judecată generală care va culmina cu instaurarea unei împărății pământene destinată doar adepților zeului Ehova.

În JAINISM, care reprezintă una dintre cele mai vechi religii și filozofii, provenită din India Antică, susține că orice făptură vie de la animale la plante deține un suflet, aflat într-o stare care poate fi permanentă sau temporară și într-un interval de timp care prevede patru stări de existență: ca un semi-zeu în Rai, sau ca un suflet chinuit în Iad, sau ca o ființă umană pe un Continent, sau ca un animal, plantă, sau micro-organism.În taoism se crede că orice persoană are două suflete sau mai multe, din care unele sunt conectate la trupul din mormânt iar altele se reîncarnează. Marii filozofi ai antichității Socrate și Platon au dat o mare importanță spiritualității. Ei considerau sufletul o esență eternă și divină care avea continuitate prin capacitatea de-a renaște în alte trupuri. Platon a caracterizat sufletul omenesc ca fiind format din trei elemente distincte: rațiunea, emoția și dorința. Aristotel a calificat sufletul ca fiind substratul ființei umane însă a negat atributele separării în întregime de trup, argumetând că acesta este de fapt o realitate a corpului viu și ca atare nu poate fi imortal și doar partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă. Samuel Aun Weor, profesor și scriitor,  fondator al Mișcării Gnostice Universale descrie în una dintre lucrările sale omul ca fiind un animal intelectual controlat de către Legiunea Egoului și sufletul se formează prin acumularea celor mai fine energii produse în organism în mai multe etape și cu un efort suprem.

Samuel Aun Weor, descrie momentul morții unui om ca fiind unul extrem de șocant. Energia sau raza morții distruge organismul uman reducându-l doar la o esență moleculară. Fenomenul morții și cel al concepției sunt legate unul de celălalt printr-o tensiune electrică pe o anumită frecevență de mișcare și combinații axiomatice care determină geneza formării viitorului corp fizic. Profesorul Weor este de părere că doar două lucruri ajung în mormânt: trupul și personalitatea omului care bântuie prin cimitir o vreme până se dezintegrează, aceasta fiind compusă din atomi și energie. Această personalitate umană se formează în timpul primilor șapte ani din copilărie și nu are nici o continuitate importantă după decesul fizic și doar esența, cea care mai este denumită și fantoma va supraviețui, fiindcă poartă înuntrul său sinele. Corpul vital numit și corpul tetradimensional este localizat la partea superioară a corpului fizic, având proprietăți termo electrice și magnetice.

De altfel, în corpul vital se petrec toate fenomenele fizice, chimice, fenomenele de percepție, procesele metabolice și toate acțiunile calorice. Corpul vital se dezintegrează odată cu corpul fizic însă în afara mormântului. În corpul vital se găsesc găsesc toți atomii copilăriei, adolescenței, maturității și bătrâneții, spre deosebire de corpul fizic a cărui proprietăți se schimbă o dată la șapte ani.

Mai departe, Samael Weor precizează în CARTEA MORȚII că: animalul intelectual numit în mod greșit om, se naște și moare inconștient fiindcă el nu știe de unde vine și unde se duce. Și doar prin realizarea sufletului el poate trezi conștiința asfel poate deveni conștient de misterele vieții și ale morții. În CARTEA TIBETANĂ A MORȚII este scris că în momentul morți toți oamenii vor cădea într-o stare de leșin care va dura trei zile, în acel moment se produce trecerea la Lumea Moleculară și Electronică, considerat a fi un mare test pentru conștiința omului. Practic atunci, egoul dezâncarnat își vede întreaga viață sub formă de imagini în retrospectivă. Ei retrăiesc momentele vieții în același mod în care le-au trăit pe pământ, iar conștiința și judecata interioară sunt eliberate de o descărcarea electronică foarte puternică care face ca persoana să intre într-o stare de comă sau visuri incoerente. Când acțiunea retrospectivă se termină, egoul celui decedat devine conștient de rezultatul final al vieții. Cel considerat Părintele Gnosticismului Modern mai spune că planurile existenței non-fizice se împart în patru regiuni: iadul, pământul, paradisul și cerul, adică: Lumea Minerală, Lumea Celulară, Lumea Moleculară și Lumea Electronică, iar judecat finală decide soarta celui dezâncarnat care se prezintă în fața Tribunalelor Karmei unde răspunde acuzațiilor ca în cele din urmă să primească o sentință definitivă. Judecata finală împarte dezâncarnații în trei grupuri: primul, a celor care se întorc imediat-cei care se înalță la stările paradisiace- al treilea, cei care se întorc în regatul mineral care este iadul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*